"M-am despărţit de el, dar nu l-am abandonat"
Eram foarte tineri, atunci când ne-am cunoscut. Părinţii mei nu erau foarte încântaţi, mai ales că iubitul meu avea deja un copil. Dar eu eram îndrăgostită până peste urechi. Mihai era un om născut într-o zodie norocoasă. Lucrurile păreau să-i vină în întâmpinare. Chiar şi inimile, mai ales cele ale femeilor. Arăta bine, era inteligent şi talentat. Şi încă a rămas pentru mine o enigmă cum a fost posibil ca cineva cu calităţile sale să lase ca totul să se ducă pe Apa Sâmbetei.
În timpul mariajului nostru, Alex arunca banii pe fereastră, mai ales pe ai mei, pe care-i câştigam greu făcând un şpagat tot mai mare între cei doi copii, pe care mi-i dorisem şi munca mea de documentarist la arhiva de istorie din oraş. El avea o aventură după alta, era neserios, bea prea mult şi fuma ca un turc. N-am rezistat, şi la doi ani după naşterea celei de-a doua fetiţe m-am despărţit de el. De părăsit, nu l-am părăsit însă niciodată, şi asta este problema despre care aş vrea să vorbesc.
Mariajul nostru a durat doar cinci ani, însă am păstrat legătura, mai ales de dragul copiilor. Am putut astfel vedea cum i-a mers tot mai rău din punct de vedere financiar, ca liber profesionist. Sperase că va putea trăi ca traducător. Şi nu m-a lăsat inima să-l abandonez destinului. Eram deja de mult timp divorţaţi, iar eu eram de mult recăsătorită, şi totuşi, îi plăteam lună de lună contribuţiile la asigurarea de sănătate. El nu mi-a mulţumit niciodată pentru asta.
La un moment dat, abia dacă a mai avut câţiva prieteni alături de el şi, chiar şi pe acei puţini care i-au rămas, îi îndepărta prin comportamentul său. Relaţiile lui eşuau. Putea fi foarte dezagreabil, atunci când se îmbăta, iar asta se întâmpla din ce în ce mai des. În asemenea momente, din perspectiva lui tulbure, lumea era formată din oameni complet idioţi şi din soiul celor care debitează pe teme pe care nu le înţeleg - cu excepţia lui, desigur. Era un narcisist şi un egoist. Dar atunci când fiica mea cea mare m-a sunat şi mi-a spus "Tata e bolnav, trebuie să vii", am plecat imediat la el.
Pe la spatele meu se şoptea că nu mi-am dorit decât să-mi dovedesc omenia, fiindu-i alături în ultimele luni de viaţă, atunci când ceilalţi oameni care făcuseră parte din viaţa sa îl părăsiseră. Nu este adevărat! Nimeni nu ştie mai bine ca mine de ce m-am despărţit de Mihai, dar nici n-am uitat vreodată de ce m-am măritat cu el. Mihai mă putea face să râd în mijlocul celei mai mari încurcături, ştia să mă încurajeze, să mă facă să accept greutăţile relaxată. Am împărţit multe şi am avut împreună două fiice minunate. Nici n-aş putea spune că am fost o victimă în relaţia noastră. Privind în urmă, pot să zâmbesc, gândindu-mă la viaţa noastră boemă, pe care el a prelungit-o prea mult, determinându-mă să renunţ.
N-am putut să-l las pe Mihai la greu şi din cauza fetelor noastre, mai ales din cauza celei mari, care l-a iubit profund, deşi el nu i-a răspuns niciodată la sentimente aşa cum ar fi meritat. Acest fapt mă doare până în ziua de azi. Însă ultimul cuvânt trebuie să-l aibă iubirea. În asta cred cu tărie. Mihai a murit cu mâna în mâna mea, şi cu fetele noastre alături. În ciuda suferinţei pe care mi-a provocat-o, eu l-am iertat. Să pleci, dar să nu poţi să părăseşti? Atitudinea asta este oare firească?
CLAUDIA INOAN - Târgovişte
"Speranţa mea a fost că va redeveni cel de care m-am îndrăgostit"
"Cum suporţi aşa ceva? Eu n-aş putea!" Pentru mulţi prieteni şi cunoscuţi era o enigmă cum puteam să stau cu un bărbat care în cea mai mare parte a timpului era indiferent şi sumbru. Sinceră să fiu, nici eu însămi n-am înţeles mereu. Când Ion şi cu mine am devenit un cuplu, în urmă cu zece ani, viaţa mea a început să se lumineze. Sau, în orice caz, aşa mi se părea. Niciodată nu mă simţisem atât de apreciată, de susţinută şi de în siguranţă. Ne bucuram de fiecare minut petrecut împreună, aveam parte de multă distracţie şi dragoste şi, în foarte scurt timp, am început să ne făurim planuri de viitor. Această netulburată fericire n-a durat însă mai mult de trei luni.
Nu dădea zile întregi niciun semn de viaţă şi avea adesea mobilul descărcat. Era palid, vlăguit şi veşnic obosit. Mă simţeam dezorientată: nu mă mai doreşte? Ori e atât de stresat doar din cauza muncii sale? Manager la o firmă comercială, lucra adesea până târziu, în noapte. Prietenii lui îmi spuneau că îşi va reveni, că i s-a întâmplat de multe ori şi în trecut să fie obosit şi că asta nu are nimic de-a face cu mine. Şi acelaşi lucru mi-l spunea şi Ion. Dar asta nu mă liniştea. A devenit tot mai absent, mai vlăguit şi mai posomorât. Şi când situaţia nu s-a îmbunătăţit nici după câteva săptămâni, a mers la doctor.
M-am ales în anii care au urmat cu un partener tăcut, întunecat şi hipersensibil la presiune. Care voia mereu să doarmă şi nu permitea apropierea fizică decât într-o mică măsură. Care nu mergea cu mine la cinematograf şi nici în concediu. De care îmi făceam foarte multe griji. Dacă îi ceream prea mult, se retrăgea în sine. Am plâns adeseori în această perioadă, mă simţeam incredibil de singură şi de disperată şi îmi găseam consolarea în alcool.
Mulţi dintre prietenii mei nu înţelegeau de ce nu renunţ. Iar eu nu le puteam explica. M-am gândit de multe ori la despărţire. Dar până şi numai ideea să ne separăm mi se părea de neînchipuit. Nu voiam să fiu fără el. Am trăit mereu cu speranţa că Ion va redeveni cel de care mă îndrăgostisem odinioară. Şi situaţia nici nu era de altfel lipsită de speranţă. Ion s-a străduit de la început să făcă ceva împotriva depresiei. Era deschis la toate ofertele de ajutor, lua antidepresive, urma o terapie, a început să practice jogging, să joace tenis, pentru că mişcarea poate atenua depresia. Este drept că niciuna dintre acestea nu a constituit o metodă miraculoasă de vindecare, însă orice mică îmbunătăţire a stării lui Ion ne oferea un pic de încredere că lucrurile se vor îndrepta. Erau momente, uneori chiar zile întregi, în care relaţia noastră de iubire decurgea la fel de lin ca la începuturi. În care stăteam ca perechile normale pe canapea, mâncam pizza, ne uitam la filme de dragoste, mergeam să facem sport, purtam discuţii profunde şi ne distram. Şi, la un moment dat, după mult timp, aceste zile senine au redevenit săptămâni întregi, care treceau aproape fără probleme.
GRETA HONCIUC - Bucureşti
Anchetă realizată de ALINA OLTEANU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
