"M-am despărțit de el, dar nu l-am abandonat"
Eram foarte tineri, atunci când ne-am cunoscut. Părinții mei nu erau foarte încântați, mai ales că iubitul meu avea deja un copil. Dar eu eram îndrăgostită până peste urechi. Mihai era un om născut într-o zodie norocoasă. Lucrurile păreau să-i vină în întâmpinare. Chiar și inimile, mai ales cele ale femeilor. Arăta bine, era inteligent și talentat. Și încă a rămas pentru mine o enigmă cum a fost posibil ca cineva cu calitățile sale să lase ca totul să se ducă pe Apa Sâmbetei.
În timpul mariajului nostru, Alex arunca banii pe fereastră, mai ales pe ai mei, pe care-i câștigam greu făcând un șpagat tot mai mare între cei doi copii, pe care mi-i dorisem și munca mea de documentarist la arhiva de istorie din oraș. El avea o aventură după alta, era neserios, bea prea mult și fuma ca un turc. N-am rezistat, și la doi ani după nașterea celei de-a doua fetițe m-am despărțit de el. De părăsit, nu l-am părăsit însă niciodată, și asta este problema despre care aș vrea să vorbesc.
Mariajul nostru a durat doar cinci ani, însă am păstrat legătura, mai ales de dragul copiilor. Am putut astfel vedea cum i-a mers tot mai rău din punct de vedere financiar, ca liber profesionist. Sperase că va putea trăi ca traducător. Și nu m-a lăsat inima să-l abandonez destinului. Eram deja de mult timp divorțați, iar eu eram de mult recăsătorită, și totuși, îi plăteam lună de lună contribuțiile la asigurarea de sănătate. El nu mi-a mulțumit niciodată pentru asta.
La un moment dat, abia dacă a mai avut câțiva prieteni alături de el și, chiar și pe acei puțini care i-au rămas, îi îndepărta prin comportamentul său. Relațiile lui eșuau. Putea fi foarte dezagreabil, atunci când se îmbăta, iar asta se întâmpla din ce în ce mai des. În asemenea momente, din perspectiva lui tulbure, lumea era formată din oameni complet idioți și din soiul celor care debitează pe teme pe care nu le înțeleg - cu excepția lui, desigur. Era un narcisist și un egoist. Dar atunci când fiica mea cea mare m-a sunat și mi-a spus "Tata e bolnav, trebuie să vii", am plecat imediat la el.
Pe la spatele meu se șoptea că nu mi-am dorit decât să-mi dovedesc omenia, fiindu-i alături în ultimele luni de viață, atunci când ceilalți oameni care făcuseră parte din viața sa îl părăsiseră. Nu este adevărat! Nimeni nu știe mai bine ca mine de ce m-am despărțit de Mihai, dar nici n-am uitat vreodată de ce m-am măritat cu el. Mihai mă putea face să râd în mijlocul celei mai mari încurcături, știa să mă încurajeze, să mă facă să accept greutățile relaxată. Am împărțit multe și am avut împreună două fiice minunate. Nici n-aș putea spune că am fost o victimă în relația noastră. Privind în urmă, pot să zâmbesc, gândindu-mă la viața noastră boemă, pe care el a prelungit-o prea mult, determinându-mă să renunț.
N-am putut să-l las pe Mihai la greu și din cauza fetelor noastre, mai ales din cauza celei mari, care l-a iubit profund, deși el nu i-a răspuns niciodată la sentimente așa cum ar fi meritat. Acest fapt mă doare până în ziua de azi. Însă ultimul cuvânt trebuie să-l aibă iubirea. În asta cred cu tărie. Mihai a murit cu mâna în mâna mea, și cu fetele noastre alături. În ciuda suferinței pe care mi-a provocat-o, eu l-am iertat. Să pleci, dar să nu poți să părăsești? Atitudinea asta este oare firească?
CLAUDIA INOAN - Târgoviște
"Speranța mea a fost că va redeveni cel de care m-am îndrăgostit"
"Cum suporți așa ceva? Eu n-aș putea!" Pentru mulți prieteni și cunoscuți era o enigmă cum puteam să stau cu un bărbat care în cea mai mare parte a timpului era indiferent și sumbru. Sinceră să fiu, nici eu însămi n-am înțeles mereu. Când Ion și cu mine am devenit un cuplu, în urmă cu zece ani, viața mea a început să se lumineze. Sau, în orice caz, așa mi se părea. Niciodată nu mă simțisem atât de apreciată, de susținută și de în siguranță. Ne bucuram de fiecare minut petrecut împreună, aveam parte de multă distracție și dragoste și, în foarte scurt timp, am început să ne făurim planuri de viitor. Această netulburată fericire n-a durat însă mai mult de trei luni.
Nu dădea zile întregi niciun semn de viață și avea adesea mobilul descărcat. Era palid, vlăguit și veșnic obosit. Mă simțeam dezorientată: nu mă mai dorește? Ori e atât de stresat doar din cauza muncii sale? Manager la o firmă comercială, lucra adesea până târziu, în noapte. Prietenii lui îmi spuneau că își va reveni, că i s-a întâmplat de multe ori și în trecut să fie obosit și că asta nu are nimic de-a face cu mine. Și același lucru mi-l spunea și Ion. Dar asta nu mă liniștea. A devenit tot mai absent, mai vlăguit și mai posomorât. Și când situația nu s-a îmbunătățit nici după câteva săptămâni, a mers la doctor.
Mie nu îmi era clar pe atunci ce înseamnă diagnosticul de "depresie". Cât de îndelungată și complicată este această boală. Că nu există un leac rapid. Și cât de debilitantă și de insuportabilă este o depresie pentru ambii parteneri. Am subestimat depresia complet.
M-am ales în anii care au urmat cu un partener tăcut, întunecat și hipersensibil la presiune. Care voia mereu să doarmă și nu permitea apropierea fizică decât într-o mică măsură. Care nu mergea cu mine la cinematograf și nici în concediu. De care îmi făceam foarte multe griji. Dacă îi ceream prea mult, se retrăgea în sine. Am plâns adeseori în această perioadă, mă simțeam incredibil de singură și de disperată și îmi găseam consolarea în alcool.
Mulți dintre prietenii mei nu înțelegeau de ce nu renunț. Iar eu nu le puteam explica. M-am gândit de multe ori la despărțire. Dar până și numai ideea să ne separăm mi se părea de neînchipuit. Nu voiam să fiu fără el. Am trăit mereu cu speranța că Ion va redeveni cel de care mă îndrăgostisem odinioară. Și situația nici nu era de altfel lipsită de speranță. Ion s-a străduit de la început să făcă ceva împotriva depresiei. Era deschis la toate ofertele de ajutor, lua antidepresive, urma o terapie, a început să practice jogging, să joace tenis, pentru că mișcarea poate atenua depresia. Este drept că niciuna dintre acestea nu a constituit o metodă miraculoasă de vindecare, însă orice mică îmbunătățire a stării lui Ion ne oferea un pic de încredere că lucrurile se vor îndrepta. Erau momente, uneori chiar zile întregi, în care relația noastră de iubire decurgea la fel de lin ca la începuturi. În care stăteam ca perechile normale pe canapea, mâncam pizza, ne uitam la filme de dragoste, mergeam să facem sport, purtam discuții profunde și ne distram. Și, la un moment dat, după mult timp, aceste zile senine au redevenit săptămâni întregi, care treceau aproape fără probleme.
Astăzi, depresia lui Ion este ca și depășită. Mai există, ce-i drept, unele zile dificile, în care se retrage în sine și de adâncește în întunecimea lui, însă asta se întâmplă numai arareori. Sunt bucuroasă că n-am putut să renunț. Plecarea nu m-ar fi ajutat să îl părăsesc cu adevărat. Sunt recunoscătoare că vremurile cele mai grele au rămas în urmă. Dar și pentru ce au făcut ele din noi. Pentru că depresia nu a fost doar cumplită. Ea ne-a ascuțit simțurile și ne-a deschis inimile. Amândoi am învățat să fim atenți la ceea ce ne face bine. Am renunțat la obiceiurile dăunătoare, precum și la unele prietenii. Amândoi suntem pensionari și ne-am mutat de la oraș la țară. Acum trăim într-o casă dintr-un sat, împreună cu căței, pisici, găini și rațe, înconjurați de natură și de liniște, iar asta este splendid. Ne-am creat aici o existență senină, sănătoasă, care ne permite să dăm un pic uitării disperarea ultimilor ani.
GRETA HONCIUC - București
Anchetă realizată de ALINA OLTEANU