RADU IACOBAN - "Nu-mi permit luxul să stau!"

Anul acesta, a fost cap de afiş în filmul "Charleston", debutul în lung-metraj al criticului de film Andrei Creţulescu, a avut cinci premiere de teatru şi nenumărate pre­zenţe în festivaluri. Scrie, joacă, regizează, fil­mea­­ză, performanţă creativă de care puţini se dovedesc capabili. L-am găsit la Iaşi, unde lu­crea­ză febril la o nouă piesă de teatru, şi am aflat că dimineţile lui sunt grăbite, înzăpezite şi cu mul­tă cafea.

- Bună ziua, Radu! Cum îţi e dimineaţa?

- Bună ziua, Dia, e cât se poate de friguroasă, fiindcă m-ai prins la Iaşi, unde lucrez de o săptămână. Sem­nez regia unui spec­­­tacol, "Mar­­jorie Prime", de Jor­dan Har­rison. E o propunere care a venit din partea teatrului de aici. M-a bucurat, pentru că Iaşiul e şi locul unde am terminat liceul şi m-am pregătit pentru ac­torie. Ba mai mult, actorul care m-a pregătit, Do­ru Aftanasiu, face par­te din distri­buţie.

- În biografia ta scrie că trăieşti la Bucureşti, eşti şcolit la Timi­şoa­ra...

- ...şi născut la Paşcani, unde mama s-a întors să mă nască, doar ca să fie mai aproape de bunica. De fapt, de la trei luni până în clasa a XI-a, eu am crescut în Timişoara.

- Mai ai vreo fotografie mentală cu Timi­şoara de atunci?

- E imaginea terasei de la Jazzpub, unde mer­geam când chiuleam la câte-o oră şi de unde se ve­deau minunat parcul, malul Begăi şi podul peste râu.

- Cum era Radu la vârsta aia?

- Era negru de supărare, îi plăceau Metallica şi Sepultura, era un "roakăr" pacifist, proaspăt tuns de directorul liceului, care nu-i mai dădea voie să-şi etaleze pletele.

- Te gândeai deja la teatru?

- Da, şi chiar avusesem nişte discuţii preli­mi­nare cu ai mei, care au simţit nevoia să mă aver­tizeze că asta nu e o meserie din care se câştigă, încercând să mă reorienteze spre Drept sau spre Academia de Poliţie.

- Cum ai spart baricada?

- Pur şi simplu, după un festival de teatru de amatori care a avut loc la Iaşi, mi s-a pus pata. Toată atmosfera aia din Copou mă făcea să simt că am intrat în altă lume. Am zis: ?Gata, mă mut!". Şi chiar am făcut-o. Doar că, odată mutat la Iaşi, m-am deprimat, că eram singur, şi dimi­neaţa nu mă mai trezeam cu cana de lapte şi cu micul dejun cald de la mama. Din mândrie, am mers totuşi până la capăt şi am dat baca­lau­reatul acolo.

- Şi apoi, în loc să rămâi la Iaşi, unde e o şcoală bună de actorie, ai ajuns la Cluj.

- Am văzut într-un festival un spectacol de final de an jucat de foşti studenţi din Cluj şi mi-a plăcut. Înainte de asta, am ajuns şi prin Italia, unde între timp se mutaseră ai mei, cu sora mea. Tata muncea deja de doi ani acolo şi obţinuse rezidenţa. Eu eram în vacanţă şi mă cam plictiseam. Aşa că m-am apucat de mun­că. Făceam de toate, uneori lucruri foarte sim­ple, cules de vinete, măturat de frunze şi altele. Mergeam pe o stradă pe care se duceau toţi cei fără muncă şi aşteptau să fie contractaţi cu ziua. Câştigam foarte bine. Ce luam în şase ore de muncă topeam la cumpărături. Mă înnebuneau magazinele pe atunci.

- Iar apoi ai venit la Bucureşti, de data asta definitiv. Ce căutai, Radu, de fapt, în tot periplul tău?

- Căutam un loc în care să mă desfăşor mai bine, în care să mă pot dezvolta profesional. Îmi căutam locul.

- Pare că asta faci şi când vine vorba de scenă: eşti şi actor, şi regizor, şi dramaturg.

- Cu actoria am fost ceva mai se­lec­tiv în ultima vreme, pentru că mi-am do­rit să fac mai mult re­gie. Sunt mai multe provocări de asumat ca regizor. Doar la noi există această prejudecată că, dacă faci una, nu-i bine să te în­cerci şi-n altele. Afa­ră e altfel, dacă eşti interesat de un fenomen, cum e teatrul, eşti liber să-l explorezi pe toate părţile. Eu mă bucur, pur şi simplu, că sunt pro­iecte, că lucrez, indiferent în ce formă.

- La un moment dat, aveai vreo 15 spectacole în 10 teatre. Nu eşti cam workaholic?

- Ba da, dar nu-mi permit luxul să stau. Există încă multe poduri de construit şi de întreţinut.

- Am observat la actori că îi sperie destul de tare liniştea, le provoacă mai degrabă anxietate. Ar da-o oricând pe un nou proiect...

- Şi mie mi-a zis iu­bi­ta mea, la un moment dat: "Linişteşte-te, bucură-te de momentul ăsta!". Şi mi-am dat seama că nu ştiu să o fac, că trebuie să învăţ să gestionez şi asta. Ca să-mi iasă, mi-ar mai trebui nişte maturitate şi înţelepciune, dar mă tem că nu abund în aceste ca­lităţi. (râde) Aşa că până una-alta, mă mul­ţumesc cu bucuriile mici.

- Şi care sunt ele? Ce te-a bucurat zilele astea la Iaşi?

- Păi, faptul că ieri am desţelenit textul la re­pe­tiţie şi a decurs totul minunat. Faptul că m-am plimbat pe nişte străduţe superbe, în Iaşiul ăsta desfăşurat pe coline. Am avut timp să mă uit la oameni. Cofetăriile erau pline. La Iaşi, duminica, familiile ies la prăjitură, exact ca-n copilăria mea. Pe o străduţă se certau unii îngrozitor de la bani. Şi 50 de metri mai încolo era Catedrala şi se auzea corul de la liturghie. Cu alte cuvinte, m-am bucurat de o atmosferă cât se poate de balcanică, într-un decor cu frig şi foarte multă ninsoare. La Iaşi, suntem în plină iarnă.

- Acum unde eşti?

- Acasă, adică într-o garsonieră pe care mi-a oferit-o teatrul pe perioada în care lucrez aici. Sunt în zona foarte culturală a Iaşiului, aproape de Palatul Culturii. Urmează repetiţiile. Aşa că stau şi-mi beau cafeaua cu multă apă plată cu lămâie, ca să înţeleg ceva din ziua care tocmai începe. Mereu mă trezesc cu cel puţin două ore înainte, ca să pot fi funcţional.

- Ce vezi în jurul tău?

- Două fotolii, o măsuţă de cafea, laptopul şi câteva cărţi de-ale mele. Când am un pic de timp, mă zombific ca toată lumea pe reţelele de sociali­zare. Sau citesc. Am cu mine "Eroul cu o mie de chipuri", de Joseph Campbell, pe care mi-a dat-o iubita mea.

- Destul de auster locul.

- Da, e o cameră nepersonalizată, dar îmi vine mănuşă. Nu suport să-mi încarc spaţiul în care locuiesc. Mi-au plăcut întotdeauna liniile drepte, simple, încăperile nor­dice, minimaliste. La un mo­­ment dat, mi s-a şi reproşat: "Dom­nule, ca­mera ta arată ca o ante­ca­meră spre altceva".

- Nu ţi-ai încărcat spaţiul, dar ţi-ai încărcat agenda. Eşti mulţu­mit de 2018?

- M-am bucurat mult de pre­miera filmului "Charleston", al lui Andrei Creţulescu, care a adunat în jurul lui actori buni şi oameni faini, care se cunoşteau foarte bine. Un film şi cinci pre­mie­re de teatru? Mul­ţumesc zeilor, a fost un an ex­celent. Şi lucrurile continuă, mă pre­gătesc să joc la Teatrul Mic, într-un spectacol regizat de Dragoş Gal­goţiu. Am scris o piesă de teatru pentru Ana Ularu şi Diana Ca­valiotti care se va juca în fe­bruarie, la Teatrul Mic. O să lucrez cu Ionuţ Vişan la Unteatru, la piesa "Cum am mâncat un câine". Apoi o să fiu la Iaşi, la Oradea...

- Stai uşor, ca s-o citez pe iubita ta, bucură-te de momentul în care eşti...

- Da, da, bilanţul oricum se face de sărbători. (râde)