- D-le Matei Vişniec, la finalul anului 2018, vă aflaţi într-un paradox fericit: trăiţi în Franţa, dar sunteţi dramaturgul cel mai jucat din România. Şi veniţi mai des acasă decât înainte...
- Din 1987, de când trăiesc în Franţa, anul acesta cred că am venit mai des în România decât oricând. Cred că se întâmplă ceva în sufletul meu, dar se întâmplă ceva şi cu România. În ceea ce mă priveşte, cred că odată cu înaintarea în vârstă (anul viitor, în ianuarie, împlinesc 63 de ani) descopăr că sensul plecării e... întoarcerea. După ce m-am luptat cu Occidentul (şi am făcut-o serios, dintr-o dorinţă viscerală de a obţine recunoaştere), acum mi se pare că nu mai am nimic de demonstrat în Vest. Ceea ce-mi doresc cel mai mult e să pot face ceva pentru România, pentru recunoaşterea culturii şi a creativităţii româneşti în străinătate. Spuneam că se întâmplă ceva cu mine, dar şi cu România se întâmplă ceva: ceva extrem de important, în materie de literatură şi de teatru. Anul acesta am venit în România în luna mai, la "Festivalul Internaţional de Poezie", organizat de Muzeul Literaturii din Bucureşti, apoi m-am dus la Suceava, unde eu însumi sunt implicat în organizarea unui festival de teatru. În iunie, m-am dus la "Festivalul Internaţional de Teatru" de la Sibiu, care e unul dintre cele mai interesante din Europa şi din lume şi unde merg de 20 de ani. În octombrie, m-am dus la "Festivalul Internaţional de Teatru pentru publicul tânăr", organizat de Teatrul Luceafărul din Iaşi, apoi la un festival internaţional axat pe dramaturgia de limbă română, organizat de "Teatrul Satiricus" din Chişinău, apoi la "Întâlnirile Internaţionale de la Cluj", organizate de Teatrul Naţional de acolo, şi, evident, nu puteam rata "Festivalul Naţional de Teatru" de la Bucureşti, care anul acesta a fost mai interesant decât oricând. Enumăr toate aceste festivaluri pentru a spune că în România există o admirabilă febrilitate teatrală. Practic, fiecare mare oraş, dar şi cele de talie mijlocie, încearcă să-şi forjeze o identitate culturală, încearcă să atragă atenţia. Sunt nenumăraţi oamenii pasionaţi care fac să trăiască toate aceste evenimente, iar eu îi apreciez şi ca dramaturg, dar şi ca jurnalist, la "Radio France Internationale". Pentru a trage o concluzie, aş spune că în România se întâmplă multe lucruri regretabile şi criticabile, dar, în materie de creativitate teatrală, ea poate da lecţii altora.
"Omul de zăpadă care dorea să întâlnească soarele"
Avignon. 1999
- Da, am devenit un veritabil navetist între Franţa şi România. Lucrez în Paris cam trei săptămâni pe lună, şi o săptămână o ofer României. Însă fac asta cu o imensă plăcere. Cu atât mai mult cu cât, în România, am un public al meu, adult, dar şi unul de adolescenţi şi de copii. În ultimii ani, una dintre satisfacţiile mele cele mai mari a fost să văd succesul pe care îl are la publicul foarte, foarte tânăr piesa mea "Omul de zăpadă care dorea să întâlnească soarele", montată la Teatrul Ţăndărică. Nu pot să vă povestesc ce sentiment ai, ca autor, când îi vezi pe copii participând din tot sufletul la derularea poveştii, comentând pe parcurs momentele esenţiale, dialogând cu actorii (care îi şi provoacă, de altfel, cu extrem de multă inteligenţă) şi cântând, la sfârşit, împreună cu toate personajele. Sunt veritabile momente de satisfacţie culturală, când îmi spun că viaţa mea nu a fost inutilă. Copiii reprezintă un public foarte sincer şi direct. Copiii nu "mint" la un spectacol, nu au motive să menajeze pe nimeni, dacă nu le place ce se petrece pe scenă, încep să caşte sau să se joace între ei. Or, eu, la piesa mea, am văzut copii cărora le sclipesc ochişorii, gândindu-se că o întâlnire între un om de zăpadă şi domnul Soare nu e, poate, fără primejdii, pentru primul dintre ei.
O mare satisfacţie e, pentru mine, şi crearea teatrului din Suceava. Eu sunt născut în Bucovina, la Rădăuţi, şi am admirat întotdeauna tradiţiile culturale din această regiune, pe care o compar cu Toscana, cu Andaluzia, cu Provenţa. E o regiune magică, un spaţiu plin de straturi de istorie şi de bunătate umană. Suceava avea însă nevoie şi de un pol de modernitate teatrală, ceea ce s-a întâmplat, datorită unor oameni pasionaţi, dar şi datorită celor care, având responsabilităţi politice, au înţeles perfect ce rol enorm are teatrul în ziua de azi. Într-o lume în care industria de divertisment se infiltrează peste tot, în manualele şcolare şi în tehnologiile utilizate în mod curent, în reţelele de socializare şi în societatea de consum, copiii şi tinerii sunt primele victime ale spălării pe creier. E atât de important ca în orice oraş să existe o alternativă la televizor şi la Facebook... Or, teatrul e acest loc în care se întâmplă altceva, în care "nesocializăm" prin reflecţie şi prin emoţie colectivă, în care se forjează spiritul critic. Când primarul Sucevei, domnul Ion Lungu, mi-a propus ca teatrul municipal să-mi poarte numele, am avut, bineînţeles, o ezitare. Autocelebrarea e poate lucrul pe care-l detest cel mai mult. În acelaşi timp, mi-am spus că prin experienţa mea aş putea să dau o mână de ajutor acestei noi instituţii, poate şi un plus de vizibilitate. În prezent, Teatrul din Suceava funcţionează la turaţie maximă, condus de poeta Carmen Veronica Steiciuc şi având o echipă de actori angajaţi, care sunt nespus de talentaţi. Teatrul din Suceava propune un număr important de spectacole în repertoriu, de o mare diversitate, face turnee în ţară, îşi asumă o misiune pedagogică, invită regizori consacraţi, dar şi alţii, tineri, să monteze acolo... În a doua jumătate a lunii mai, aici s-a celebrat Marea Unire prin teatru, invitaţi de onoare fiind trei teatre naţionale din Republica Moldova.
- Totuşi, dramaturgul Matei Vişniec nu are montată nicio piesă la Teatrul "Matei Vişniec"!
- Nu asta era urgenţa. Dar anul viitor va fi montată şi una dintre piesele mele recente: "Extraterestrul care îşi dorea ca amintire o pijama". E o piesă despre ceea ce aş spune că e o tragedie naţională: faptul că mulţi români pleacă să lucreze în străinătate (între 3 şi 4 milioane), dar îşi lasă uneori copiii de izbelişte (cu vecinii, cu bunicii, cu alte rude, chiar şi cu străini). Aceşti copii sunt traumatizaţi afectiv, relaţia lor normală cu părinţii e perturbată, iar urmele pot fi uneori adânci. Am abordat subiectul fiind impresionat de unele mărturii în legătură cu frustrările resimţite de aceşti copii, veşnic în aşteptarea venirii părinţilor. Care se întorc, în general, cam o dată pe an, în august. De mulţi ani urmăresc acest fenomen chiar în Bucovina, unde august e luna revenirii în masă. În micul oraş Rădăuţi nu mai ai unde să te garezi, dentiştii lucrează zi-lumină, notarii sunt debordaţi, localurile pentru nunţi sunt închiriate cu câţiva ani înainte, iar mall-urile sunt pline de consumatori dezlănţuiţi. În restul anului, însă, casele goale plâng tăcute, iar copiii rămaşi pe la diverse rude plâng, la rândul lor, în somn.
Ţăranii cosmici
Spectacolul "De ce Hecuba?" - Japonia
- Există o legătură cu sacralitatea pe care o simt plenar numai în Bucovina. Sigur, în cursul vieţii mele m-am simţit emoţionat şi de măreţia catedralelor gotice, şi de memoria îndurerată a sinagogilor, şi de misterul generos al templelor şintoiste. Cu Bucovina se întâmplă însă altceva. De fapt, sacralitatea e o sursă a iubirii mele pentru teatru. Când eram copil, m-au impresionat profund nunţile, botezurile şi înmormântările din satul bunicilor mei dinspre mamă, Horodnic. Toate acele ceremonii mă surprindeau prin rigoarea lor: nimic nu era întâmplător, fiecare ceremonie presupunea un anume comportament, era acompaniată cu anume cântece sau cu bocete, în cazul înmormântărilor. Cum de puteau deveni acei ţărani, pe care, în general, îi vedeam spetindu-se la muncă, atât de frumoşi, atît de "cosmici", în momentele de sărbătoare? Eu însumi am fost pentru prima dată "actor" colindând împreună cu verii mei, în seara de Crăciun, şi mergând cu uratul, în seara de Anul Nou. Erau momente când mă simţeam de două ori îmbogăţit. În primul rând, mă simţeam îmbogăţit sufleteşte, fără să ştiu prea bine de ce. Dar acele momente rezonau în mine ca şi cum mi-ar fi transmis un mesaj de genul "Vezi, universul are reguli, are ritmuri de viaţă, nimic nu e întâmplător în univers, prin sărbători, prin cântece şi prin poeme, haosul se transformă, de fapt, în cosmos, adică lumea fără sens şi fără reguli se transformă într-una cu sens şi cu reguli." Sigur, eu povestesc azi, cu cuvinte pe care le stăpânesc acum, ceea ce simţeam atunci. Dar emoţia interioară nu minte, ea s-a conservat în mine. Atunci am învăţat că nu trebuie să mă tem de nimic, dacă păstrez în mine sensul conferit de toate acele ceremonii, ritualuri şi cântece. Spuneam că acele momente mă "îmbogăţeau" sufleteşte, dar şi material. Mărturisesc un lucru: niciodată nu m-am simţit în viaţa mea mai bogat decât atunci când, la 7, la 8 sau la 9 ani, mă întorceam după 2-3 ore de colindat, cu nasul îngheţat, şi îmi număram "comoara": merele, nucile şi monezile "câştigate" în urma periplului meu pe la vecini şi rude. Când am început să iubesc teatrul, aveam deja această fascinaţie pentru momentele sacre, de comunicare cu misterul cosmic. Istoric vorbind, în Grecia antică, teatrul s-a născut din sacralitate şi chiar şi azi e o prelungire a ei.
- La mine e clar: rădăcinile îmi sunt profund româneşti, cu un accent bucovinean în ele. Ceea ce nu înseamnă însă că nu mă simt şi european, prin ceea ce mi-a dat cultura europeană. Ori de câte ori am fost întrebat în străinătate cum mă definesc, am spus "scriitor român, uneori francofon". Problema e că rădăcinile, oricât de profunde, nu-ţi dau chiar totul. Rădăcinile nu-ţi dau nici chei pentru a deschide uşi, nici aripi ca să-ţi iei zborul, când vrei să te afirmi. Iar România am impresia că se numără printre acele ţări abundente în rădăcini şi sărace în aripi. Ar trebui să lansăm o reflecţie naţională în jurul acestui fapt. De ce trebuie să plece din ţară milioane de români, ca să-şi găsească aripile realizării în altă parte?
- Luând obârşia ca punct de reper şi adăugându-i experienţa unei vieţi împlinite: care sunt valorile în care credeţi acum?
- Cred în omenie, în cinste, în generozitate, în ospitalitate, în democraţie, în cultură. Am observat că foarte mulţi străini care vin în România descoperă aici ceva ce îi fascinează şi vor apoi să revină. Am stat de vorbă cu mulţi dintre ei şi am încercat să înţeleg ce le place cel mai mult la noi. Ei bine, le place, în primul rând, faptul că românii sunt spontani şi au inima deschisă, că românii nu s-au "globalizat" încă de tot, că societatea de consum nu i-a "standardificat" total.
- În afara obârşiei, simţită drept "casă", există şi o casă a scriitorului, de pildă, o casă a dramaturgului Matei Vişniec?
- Am avut mereu o "casă" portabilă, care au fost maşinile mele de scris. Când aveam cu mine maşina de scris, parcă aveam deja un acoperiş deasupra capului. În Bucureşti, unde pe vremea studenţiei şi chiar mai târziu, mă mutam des, aveam o maşină de scris "Erika". Ea a fost adevărata casă a spiritului meu. Ajuns în Franţa, mi-am luat o maşină de scris electrică, şi ea a fost o vreme domiciliul meu cosmic. Apoi am trecut la un computer de birou, din prima generaţie: "Amstrad". Apoi mi-am luat un computer portabil: "Compaq". Apoi am ţinut pasul cu tehnologia şi am continuat să am cu mine, în orice moment al zilei şi al nopţii, câte o astfel de unealtă uşoară şi maniabilă, fără de care m-aş simţi "dat afară din casă". Unealta mea de lucru cred că e adevărata mea casă, când e vorba de scriitorul din mine. Uneori el se mulţumeşte însă şi numai cu un caiet şi cu un creion. Important e să am pe ce aşterne cuvinte.
- Există o zonă preferată din care vă extrageţi substanţa creaţiei dumneavoastră?
- În ultimii ani, m-am inspirat mult din experienţa mea de jurnalist. Mi-au ajuns în faţa ochilor atâtea poveşti macabre, atâtea informaţii incredibile! Am scris o piesă despre imigraţie, fiind hrănit de actualitate, de fenomenul migratoriu, dar şi de dezbaterea din jurul lui. Războiul din Bosnia m-a marcat atât de mult, încât am scris trei piese legate de el, iar una dintre ele, "Femeia ca un câmp de luptă", s-a jucat în peste zece ţări. Am scris însă o piesă şi despre mediile de informare, ca formă de delir. Pentru că există, în viaţa mea de jurnalist, şi această curiozitate: examinez cum informaţia devine uneori sursă pură de adrenalină, cum jurnaliştii îşi trădează misiunea iniţială, inclusiv aceea de a fi o formă de contra-putere în stat, şi devin slujitori docili ai informaţiei ca spectacol, ai hollywoodizării informaţiei.
De treizeci de ani, Andra
La Paris, cu soţia sa, Andra
- Aţi pomenit anterior "dorinţa viscerală" de a obţine recunoaştere. Ea v-a decis, în 1987, când aţi plecat în Franţa, să vă asumaţi postura de azilant politic, deci să părăsiţi România?
- Cred că am plecat din dorinţa de a mă întâlni cu mine însumi şi în condiţii de libertate. Şi mai ales de a gusta condiţia competiţiei reale, când nu depinde decât de tine şi de talentul tău ca să reuşeşti. Eu am mai fost însă marcat de ceva: de complexul de marginalizare al culturii române. Noi, românii, deseori am fost obligaţi să ne "demonstrăm valoarea" în străinătate, pentru a fi apoi recunoscuţi în interior. Sper că în prezent această boală copilărească dispare, încetul cu încetul.
- D-le Vişniec, în încheiere vă pun o întrebare indiscretă: cum arată fericirea personală în Franţa? Este ea diferită de aceea din România?
- Eu am avut întotdeauna norocul de a avea prieteni buni. Şi în România, şi în Franţa. Nu ştiu dacă există o reţetă în acest sens. Dar am simpatizat cu oameni de talent şi de calitate. Am un cerc de prieteni care formează familia mea spirituală. Iar treptat, mi-am dat seama că pot avea enorme lucruri în comun cu creatori de teatru japonezi, brazilieni, americani sau iranieni. Familia mea spirituală s-a extins, pe măsură ce aventura mea teatrală câştiga în intensitate şi în experienţe cultural-geografice.
Bucuria supremă: Teatrul "Matei Vişniec" din Suceava
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
