NICU ALIFANTIS - "De unde energie? Îmi place foarte tare ce fac. Cred că drumul meu merge prin lumină"

- E suficient să-l vezi cu chitara în mână şi să-i asculţi vocea uşor răguşită, ca să ştii că ai parte de un regal muzical. Un îmblânzitor de inimi care nu vrea să îmbătrânească şi ne explică de ce -

Triumf la Opera din Iaşi

- Am văzut recent, la televizor, câteva secvenţe din concertul pe care l-aţi susţinut, împreună cu "Fragile Band", pe scena Operei din Iaşi: sală arhiplină, public ovaţionând în delir... Nicio mi­rare, având în vedere melodiile minunate pe care le interpretaţi, amintind de perioada inter­be­lică. Ca să nu mai vorbim de personalitatea dvs. care mag­netizează întotdeauna auditoriul. Cum s-a năs­cut acest eveniment muzical?

- Povestea cu muzica asta uşor retro e pre­me­ditată şi a început în 2010, de la "Cântece de şe­mi­neu". Acela a fost albumul care m-a trimis pe po­teca asta. Mi-am dorit un nou mod de a îmbrăca me­lodiile, altfel decât o fac cu trupa Zan, când muzica e mai rock, mai dinamică. Din 2010 în­coa­ce, am în­ceput să simt nevoia unei ramificări so­no­re, a unui sunet... mai cald, mai acustic, mai intim, mai prie­tenos, o sonoritate "extrasă"din anii '50-'60, dar con­temporaneizată, deci fo­lo­sind mij­­loa­cele tehnice ale anilor 2000. Mie îmi place să tră­iesc în prezent, în ciuda faptului că scor­mo­nesc me­reu în căutarea unor "ambalaje"cât mai diferite pen­­tru piesele me­le. Am ajuns deja, pentru unele dintre ele, să am şi câte cinci variante sonore! (râde)

- Aţi considerat un triumf prezenţa masivă a publicului în superba sală a Operei din Iaşi, public care a venit să vă asculte, deşi cântaţi cu totul alt gen de muzică decât arii de operă?

- Întotdeauna când vezi o sală plină şi reacţia pu­blicului e apropiată şi caldă, ai un sentiment de... nu ştiu dacă triumf e termenul cel mai potrivit, poa­te e prea mare, dar sigur ai un sentiment de mulţu­mire şi de încredere. Cu atât mai mult, când în spa­ţiul în care cânţi, plutesc, de obicei, alt fel de sono­rităţi. Şi mai primeşti ceva: motivaţie şi conştien­ti­zarea faptului că eşti obligat faţă de acei oameni. Motivaţia te pune la treabă în continuare, ceea ce nu-i puţin lucru, iar obligaţia înseamnă că oamenii trebuie ţinuţi aproape şi după acel spectacol, iar asta n-o poţi face decât venind permanent în faţa lor cu lucruri altfel făcute decât se fac de obicei.

- Care este povestea din spatele acestei co­la­borări, Alifantis & Fragile Band? Ce v-a adus îm­pre­ună?

- Povestea asta s-a născut într-o conjunctură deosebită, acum trei ani, când, la Banca Naţională a României, Guvernatorul Mugur Isărescu a organizat un eveniment aniversar în cinstea domnului Radu Beligan, iar eu am fost invitat să cânt. M-am gândit atunci că trebuia să mă prezint cu un alt fel de con­cept, plus că nu puteam să mă duc cu toată trupa de pe "Mozaic", căci era mult prea mare - vreo opt­spre­zece per­soa­ne! Aşa că am inventat formula asta foarte acustică - se cântă cu contrabas, cu baian (acel acordeon cu bu­toane), cu vioară şi încă o chi­ta­ră. A ieşit ceva foarte cald, dar care a avut, în acelaşi timp, şi un soi de fragilitate - şi a su­ne­tului, şi a cons­truc­ţiei orchestrale. De aici - la în­ceputul anu­lui, când m-am decis să reiau for­mula şi s-o plimb un pic prin ţară - mi-a venit şi ideea nu­melui: "Fragile Band". Ştiu, multă lume s-a întrebat ce legătură am eu cu domnul Sting! N-am nicio le­gătură, a fost doar o întâmplare. Până la urmă, gă­selniţa asta a mea s-a dovedit a fi foarte bună: în toate oraşele pe unde am cântat, am avut un succes extraordinar! A venit lume multă la spectacole şi, la fel de important, conceptul s-a îm­bogăţit de la un spectacol la altul - mereu am tot adăugat piese noi, făcute din mers.

- Vă reuşesc de minune colaborările muzicale. Tocmai ce sărbătoriţi anul acesta douăzeci de ani împreună cu o altă trupă: Zan! Rareori se în­tâmplă ca astfel de "mariaje"artistice să reziste atâ­t timp.

- Totul a plecat de la dorinţa mea de a-mi găsi un anume tip de muzicieni de studio, când am pornit să fac albumul "Voiaj", în 1995. Mi s-au dat nu­me­le acestor muzicieni de către un bun prieten al meu, care, din păcate, nu mai e printre noi: Doru Căples­cu. Deci, într-un fel, Doru e naşul Zan-ului. Apoi formula a rămas funcţională pentru că, dincolo de muzică, ne-am descoperit şi ca oameni, şi relaţia profesională s-a transformat într-una de prietenie. Dar cum de am rezistat douăzeci de ani? Sunt mai multe explicaţii. Pe de-o parte, a fost vorba de faptul că fiecare dintre noi am avut proiectele noas­tre, separate de Zan. Aşa­dar, n-am fost con­diţionaţi şi n-am existat perma­nent ca o trupă de sine stătă­toare, în care şi din care să trăim exclusiv. Virgil Po­pescu, ba­sistul, vine din lu­mea jazz-ului, Relu Biţu­lescu, toboşarul, este artist plas­tic (chiar de curând a avut o ex­poziţie foarte frumoasă la Si­meza), Răzvan Mirică vine din lumea rock-ului, e mai agi­tat, mult mai dinamic decât noi, Sorin Voinea vine dintr-o lume încă şi mai rock decât Răzvan. Pe de altă parte, prietenia asta a noastră a curs natural, a venit şi s-a modelat de la sine, niciunul dintre noi n-a forţat-o, în niciun sens. Şi-apoi, mai e ceva: pentru douăzeci de ani, noi n-am avut chiar atât de multe concerte îm­preună - cred că au fost undeva spre 500 - deci n-a fost vreme să ne plictisim unii de alţii. Chiar acum vreo două sau trei săptămâni, am avut un concert la Hard Rock Café, unde nu mai cântasem de trei ani, iar în public a fost şi un prieten de-al nostru care, la final, a remarcat că, deşi noi am mai îmbătrânit cu trei ani, concertul a fost foar­te dinamic. Şi-apoi, mai e ceva: există unele piese care au apărut pe alte al­bume (cum e "Mozaic"), pe care eu vreau să le cânt şi cu Zan, aşa că l-am importat, în calitate de in­vitat "uşor permanent", pe Mihai Neniţă, omul nos­tru cu vioa­ra, un muzician extraordinar, care ne adu­ce şi un spirit tânăr. Ceea ce ne prinde bine, căci, atunci când am alcătuit eu trupa asta, ea era foarte tâ­nără, dar, între timp, s-a maturizat. (râde)

- Câte concerte de aniversare a Zan-ului mai aveţi planificate pentru anul ăsta?

- Până acum am avut vreo treisprezece în agen­dă, dacă ating cifra de douăzeci, simbolică, sunt îm­păcat, dar, judecând după cererile pe care le avem, în mod sigur, până la sfârşitul anului, o să sărim binişor de douăzeci.

"Muzica mea şi bucătăreala ta"

- Tot în primăvara acestui an aţi mai dat cep unui proiect: o serie de patru concerte, organizate, parcă, pentru a puncta fiecare anotimp şi care sunt reunite sub titlul "Ali Fan-tis Gourmet".

- Asta e iar o poveste specială, care ţine însă de Alifantis solo - sunt doar eu şi chitarele. Pe scurt, în 2002, când am înregistrat, cu Zan, albumul "Neui­tatele femei", l-am cunoscut pe Răzvan Voiculescu, acest artist fotograf absolut extraordinar. El ne-a făcut pozele şi de-atunci numai cu el am lucrat, pe partea de fotografie. La un moment dat, în 2013, Răzvan a recondiţionat casa mătuşii lui, sculptoriţa Anca Săvulescu. La parter i-a amenajat doamnei un spaţiu expoziţional, iar pentru la subsol, unde avea o săliţă (nu încap decât treizeci şi cinci de per­soa­ne), s-a decis să inventeze nişte evenimente. Aşa s-a născut "Espace Minoux". După ce Răzvan mi-a ex­pli­cat cam ce planuri avea, am zis "OK! Hai să fa­cem nişte concerte!"şi, în 2013 şi 2014, cu excepţia lu­nilor de vară, am avut acolo câte un concert pe lună. Apoi, anul acesta, am zis că totuşi ce-i prea mult strică şi am decis să ne restrângem la câte un con­cert pe trimestru. După care ne-a mai venit o idee: Răzvan a scos două albume de fotografii - "Rost"şi "Bucătăria hoinară". A mers prin ţară şi a căutat oameni care păstrează tradiţiile şi care bu­cătăresc tot felul de lucruri foarte interesante. De unde a pornit şi o serie de evenimente culinare la "Espace Minoux".Aşa că am zis: "Hai să cuplăm chestiile astea două - muzica mea şi bucătăreala ta". Aşa a apărut în schemă şi Daniela Graura, de la Făgăraş, care găteşte nişte minunăţii şi-am purces cu acest proiect, "Ali Fan-tis Gourmet", concerte cu delicii şi cântece dedicate! (începe să râdă) Oa­menii sunt şocaţi când mă văd că-i aştept la intrare, echipat cu şorţ (deşi eu nu gătesc şi asta pentru că mi-s dragi oamenii, nu vreau să-i ucid), îi invit la aperitive şi la un drink, după o vreme trecem în să­liţă, pentru partea întâi a concertului, apoi se ia pa­uză, se mănâncă felul principal şi desertul, se so­cializează, după care trecem la a doua şi ultima parte a concer­tului şi, cu asta, ne despărţim - lumea bine mâncată şi fericită, eu obosit şi fericit! Zic "obosit", fiindcă e un concert foarte greu: deşi nu sunt mulţi "oas­peţi", ei stau, cu toţii, la nici un metru de mine. Le simt răsuflările, le simt fiecare mişcare şi - ce mai! - sunt uşor golaş în faţa lor. În plus, nu se cântă cu nici un microfon, e live de tot, de tot, de tot! Aşadar, nu mă pot agăţa de niciun artificiu tehnic, n-am niciun colac de salvare, lumea simte ori­ce ezitare, orice greşeală... Ten­­si­u­­nea e foarte mare! Noroc că aveam deja experienţa fabuloasă a unui spec­tacol de la Teatrul Foarte Mic, din anii '80, unde tot aşa cân­tam: fără mi­cro­fon, fără nimic, doar eu şi chitarele. Nu­mai că acolo pu­team totuşi să mă mişc prin sală, să trec prin­tre cei o sută de oameni din pu­blic. Aici, la "Es­pace Minoux", miş­­carea e impo­si­bilă. Uneori parcă n-ai spaţiu nici măcar să respiri. (râ­de)

- Deşi activaţi pe un "câmp al muncii"extrem de extins, aţi avut energie să scoateţi şi-un nou album, "Şotron", al cărui concert de lan­sare a avut loc recent, pe 31 mai. Amintiri din copilărie?

- Acum vreo cinci ani, am avut două concerte în Belgia, organizate de Cristi Cătănescu, un tip extraor­di­nar, IT-ist de mare performanţă şi tată a trei kinderi. Ne-am împrietenit şi, stând noi aşa, de vorbă, el a prins să mă bată la cap pe ideea că de ce nu fac un album pentru copii. I-am spus că eu nu am cântece pentru copii, dar el a insistat că "Ba da, ai!". Ei, tim­pul a zburat, mie mi-a ieşit com­plet din minte sugestia asta, până anul trecut, când lucram la un spec­tacol ani­versar pentru albu­mul "După melci". Mi-am a­min­tit că a fost o vreme când am bân­tuit prin niş­­te teatre, că am făcut nişte muzici pentru spec­tacole de păpuşi, la "Ţăndărică", dar şi prin alte locuri din ţară, mi-am amintit de muzica pe care am compus-o pen­tru un spectacol de la Teatrul "Maria Filotti"din Brăila, "În­tâlnirea mea cu Micul Prinţ", de Dumitru Solomon, în regia lui Mircea Creţu, un spec­tacol foarte frumos, făcut şi pen­tru copii, dar şi pentru oameni mari şi, ui­te-aşa, m-am pus să adun toate muzicile astea, să văd cum stau împreună şi-a început să mi se coacă în minte o poveste care, până la ur­mă, s-a închegat în "Şotron". Un album care con­ţine o serie de melodii ce nu sunt adresate exclusiv copiilor aflaţi la vârsta copilăriei, ci şi copiilor aflaţi la vârsta maturităţii, sunt melodii pentru copilul din noi, indiferent ce vârstă biolo­gică am avea. În ce mă priveşte, sunt convins că dacă îţi pierzi copilăria şi uiţi de ea, e foarte grav. În plus, am mai venit cu o idee: am vorbit cu nişte oa­meni şi am conceput şi o carte de colorat, cu nişte desene foarte frumoase, care ilustrează po­vestea albumului. Cartea se vinde la pachet cu CD-ul.

- Albumul conţine şi materiale noi?

- Da şi nu. Toate cântecele sunt vechi şi foarte vechi (cel mai bătrân e din 1971 şi cel mai tânăr e din 2002), nu am făcut altele noi special pentru acest album. Dar am inclus şi trei melodii care nu au mai apărut niciodată, nicăieri (sunt la prima edi­ta­re) şi altele care fuseseră înregistrate, dar nu şi edi­ta­te. De pildă, am două piese din 1984, pe ca­re le fă­cusem cu Mitică Popescu, cu Dinu Ma­no­­lache şi cu Gheorghe Visu: "Crocodilul"şi "Ra­cul, ştiuca şi bro­tacul". Oricum, eu am luat toate melodiile, le-am reorchestrat şi le-am reînre­gis­trat, pentru că, aşa cum sunau ele, în forma iniţială, nu stăteau deloc bine unele lângă celelalte: proveneau din perioade de timp dife­rite, înre­gis­tră­rile erau din alte lumi... Am dat tu­tu­ror cân­tecelor o "fa­ţă"no­uă şi o coerenţă sonoră.

Drum prin lumină

- Aveţi o agendă pli­nă-ochi. Ar mai fi loc şi pentru alte vise, alte do­rinţe?

- Da, anul ăsta m-am cam înghesuit cu eve­ni­men­tele, recunosc! Dar aşa-mi place mie: să mă complic! (râde) Şi ca o demonstraţie a dragului meu de complicaţii, mai am încă un proiect la care lucrez: "După melci". Anul trecut, s-au împlinit treizeci şi cinci de ani de când a apărut albumul acesta şi am vrut foarte tare să marchez eve­ni­men­tul. Din două motive: primul, că treizeci şi cinci de ani nu e puţin lucru pentru un album care a stat şi încă stă pe piaţă foarte bine, iar al doilea, că am vrut să mai pun un accent pe Ion Bar­bu şi pe poemul ăsta al lui care e atât de frumos. Plus că el a fost con­ceput ca o operă de sine stă­tătoare şi pe aceeaşi idee am mers şi eu cu albumul, în 1979. M-am gândit totuşi cum să împachetez aniversarea asta, că un concert în care vii şi cânţi cântecele şi atât... mă rog, e banal. Voiam ceva mai mult. Şi-atunci am apelat la un om pe care îl iubesc şi-l stimez foarte tare, la Cristian Pepino, iar Cristi a făcut un spectacol de pă­puşi absolut senzaţional, pe acest poem, "După melci", deci pe construcţia muzicală a albu­mului. Iniţial, am fost invitat cu povestea asta la Festivalul de Folk de la Alba Iulia, cam cel mai serios fes­tival de gen din ţară. Din păcate, n-au fost bani suficienţi să duc proiectul până la capăt în timp util şi-atunci am ales va­ri­anta B, adi­că în festival să fac, practic, un semnal, urmând ca ulterior să pre­zint proiectul rotund în două con­certe, în Bucureşti, la final de septembrie.

- De unde atât de multă e­nergie, domnule Alifantis?

- Din două surse principale. Prima ar fi că mie chiar îmi place foarte tare ce fac. A doua, că eu chiar cred în ceea ce fac, în re­zultatul muncii mele, în faptul că muzica mea ajunge undeva, că nu se pierde aşa, într-un neant. De fapt, când îţi place ceea ce faci, cândai credinţa că drumul tău merge prin lumină şi nu prin întuneric şi când Cel de Sus te ţine în putere, nici nu te mai gândeşti dacă ai sau n-ai destulă energie. Pur şi simplu, păşeşti tot spre înainte şi zău că nici nu ţi se pare că e un efort! Deşi nu ascund că a scoa­te muzică pe piaţă şi a face spectacole, altfel de­cât cu mijloacele sărăcă­cioase din urmă cu nişte ani, a devenit, din ce în ce mai mult, o ade­vărată aven­tură. Inclusiv din punct de vedere financiar. Însă şi aventura asta poate să fie frumoa­să, dacă o priveşti din pers­pectiva lui "ceea ce fac are rost".