La 31 mai, s-au împlinit 77 de ani de când marele şi nedrept de puţin cunoscutul scriitor român Max Blecher se stingea în Moldova, la Roman, după o teribilă şi îndelungată suferinţă. Bolnav de "Morbul lui Pott", care îi macerase coloana, chinuindu-l aproape jumătate din scurta sa viaţă, de doar 29 de ani, a stat întins pe spate, în pat, scriindu-şi cărţile pe o lădiţă de lemn, ţinută pe genunchi. Spirit confesiv, de o luciditate impresionantă, opera lui Blecher este în mare măsură autobiografică, o relatare "cu sânge rece"despre calvarul pe care l-a îndurat; o descriere copleşitoare a bolii şi a durerii, aşa cum nu a mai făcut-o nimeni în literatura română. Împinse o vreme în uitare, cărţile sale au fost astăzi reeditate şi se bucură de un succes uriaş. Pe lângă romane ("Întâmplări din irealitatea imediată", "Vizuina luminată", "Inimi cicatrizate") Blecher a scris şi versuri, eseuri, cronici teatrale şi cinematografice şi foarte multe scrisori către prieteni, menite să îi îmblânzească singurătatea în care a fost silit să trăiască, un fel de anestezie a suferinţelor pe care le-a îndurat.
Despre Max Blecher am aflat în anii studenţiei, având şansa şi bucuria să fiu alături de soţul meu, Radu G. Ţeposu, care lucra în acei ani la cartea "Suferinţele tânărului Blecher", prima monografie care i-a fost dedicată la noi. Ceea ce am aflat atunci despre Blecher s-a completat mai târziu cu informaţii biografice, pe care le-am primit de la sora scriitorului, Dora Blecher Wechsler, care a trăit în Chile şi Israel, şi cu care am corespondat, până acum câţiva ani, când s-a stins. Considerând că iubitorii literaturii lui Blecher s-ar bucura să afle ipostaze inedite din viaţa lui, am selectat din scrisorile primite, câteva fragmente impresionante, însemnări zilnice, notate în lungile sale peregrinări prin sanatoriile în care a zăcut.
Familia
Maniu cu surorile lui, înainte de a pleca la Paris, fotografie făcută la Roma
Eram trei fraţi. În afară de Maniu, care era cel mai mare, am mai avut o soră, Frida, născută în 1914, care a emigrat în Israel în 1951, unde s-a şi stins din viaţă, în 1995. Eu, Dora, m-am născut în 1912 şi am învăţat la Liceul de fete din Roman. La 19 ani, m-am căsătorit la Iaşi cu industriaşul Pincu Wechsler, care a avut fabrică de textile. (...) În 1948 am plecat din România şi am fost un an la Praga, un an la Paris, apoi, în 1950, am emigrat în Chile.
Vă alăturez fotografia tatei, Lazăr Blecher, la Roman, pe pragul magazinului lui (foto 1). El era inteligent şi foarte muncitor şi a prosperat repede; importa porţelanuri şi cristaluri fine din străinătate. De la el, noi am învăţat să iubim obiectele frumoase. Mama iubea mult florile. Când ieşeau primii ghiocei, ea ni-i aducea."(...)
"Părinţii au plecat în Israel în anul 1950. Înainte de plecare, tata a fost obligat să predea magazinul şi casa părintească autorităţilor comuniste. Magazinul era în strada Ştefan cel Mare 151-153 şi, de asemeni, şi casa; au fost dărâmate împreună cu toate edificiile de pe strada Ştefan cel Mare şi în locul lor s-au ridicat blocuri de locuinţe pentru muncitori. Oraşul Roman este de nerecunoscut. Nimic nu a mai rămas din amintirile noastre. Mi s-a povestit că mormântul lui Maniu există, dar cimitirul este un loc părăsit, invadat de mărăcini şi fără gard."(...)
"Plecarea noastră din România este un capitol foarte dureros de amintit. Ne-am despărţit de toţi cei iubiţi, de locurile unde am trăit şi de tot ce-am agonisit. Când am trecut graniţa, la Curtici, eram trişti - nu ştiam încotro plecăm - la un moment dat, soţul meu a băgat mâna în buzunar şi a scos legătura de chei de la fabrică, de la casa noastră, de la maşină - le-a ţinut o clipă în pumn şi mi-a spus: «Acum nu mai am nevoie de ele...» şi le-a aruncat pe fereastră... Aşa s-a dus totul, dar amintirile trăiesc şi sunt în inima noastră. După mulţi ani, în Chile, într-o seară, ne-am dus la un concert pe care îl dădea violonistul american Yehudi Menuhin, şi printre alte piese a cântat şi "3 Dansuri"şi "Doina"de Bartok. La un moment dat, pe mine m-a apucat un plâns sfâşietor şi nu mă mai puteam opri... aveam un dor atât de profund şi puternic de "acasă"...
Un băiat frumos şi inteligent
De la stânga la dreapta: Fridy, Maniu, eu (Dora), în anul 1920, la Roman
"Desigur că doresc să-mi scriu memoriile şi chiar am datoria s-o fac. Memoria mea este bună, deşi mă apropiu de nouăzeci de ani, lucrează ca un computer; în ultimul timp e fool şi nu-mi dă linişte nici ziua, nici noaptea. Sunt obligată să spun tot ce ştiu despre fratele meu. Sunt multe întâmplări, vesele şi triste din viaţa lui Maniu, pe care vi le voi povesti. Noi am avut o copilărie fericită. Părinţii erau tandri cu noi; pe Maniu îl adorau. Tata glumea şi râdea cu el şi-i îndeplinea toate dorinţele; erau prieteni, şi boala lui Maniu a fost o mare lovitură pentru el. Maniu era un băiat normal, frumos şi inteligent. Avea mulţi prieteni, fete şi băieţi, totdeauna mai mari ca el. Era un elev eminent; primul din clasă şi la bacalaureat de asemenea, a fost strălucit. Citea mult, şi de la vârsta de 12 ani, a început să scrie poezii şi eseuri. Mi-l amintesc, cu caietul sub braţ, se ducea la profesorul lui de Limba română, prof. Epure, să se sfătuiască cu el asupra a tot ce scria. Prof. Epure îl iubea - era un om erudit, timid şi puţin ghebos - l-am avut şi eu profesor câţiva ani, în liceu. Era exigent şi zgârcit la note: pentru fiecare greşeală, îţi scădea un punct. Maniu se ducea des să-l viziteze pe Soreanu, redactorul şef al ziarului "Vocea Romanului"; erau prieteni - el făcea cronica cinematografică a ziarului. Îl fascina cinematografia şi viziona toate filmele "Gaumont", "Ufa", pe-atunci mute. Avea cam 16 ani, când a apărut în româneşte traducerea cărţii lui Axel Munthe - "Cartea de la San Michele". Maniu i-a făcut cronica literară pentru ziarul Adevărul Literar şi Artistic şi era tare fericit; era prima lui scriere critică publicată. Cred că dacă ar fi trăit, ar fi fost şi ziarist."(...)
"Edy Haimovici era un bun prieten al lui Maniu, erau de aceeaşi vârstă, coleg cu el şi se ţineau amândoi după fetele frumoase. Edy venea în fiecare seară la noi şi lua caietele cu teme făcute de Maniu, ca să le copieze. După bacalaureat, s-au hotărât amândoi să plece la Paris, să studieze medicina. Maniu ne-a scris că au trecut cu bine examenul de admitere la "Şcoala de medicină", dar după câteva luni, părinţii au primit o telegramă de la Edy, că Maniu e bolnav de «Morbul lui Pott», adică tuberculoză osoasă."
Un picior în spate
Pe scară, e tata, iar la drepta, între vitrine, este Mişu, omul lor de încredere. Fotografia a fost scoasă cam prin 1945
Tata a plecat imediat în Franţa şi l-a internat la Sanatoriul de boli osoase de la Berck-sur-Mer, un oraş pe ţărmul Canalului Mânecii. Acolo a stat cam doi ani, într-un corset de ghips. Maniu povesteşte despre Berck în «Inimi cicatrizate». Într-o zi, tata a primit o scrisoare de la Maniu, în care îi spunea că în dulapul lui de cărţi de acasă se găseşte o vertebră umană şi că îl roagă să o ducă la cimitir şi s-o îngroape acolo. Se vede că Maniu era şi superstiţios..."
Berck - oraşul damnaţilor
Călătorul, iniţiat dinainte că la Berck cinci mii de bolnavi zac imobilizaţi în ghips, se aşteaptă, oarecum, ca din primele momente când va pătrunde în oraş, să vadă pretutindeni semnele revelatoare ale acestei singulare şi triste caracteristici. E foarte mirat când debarcă într-un orăşel banal, de provincie, cu o "Avenue de la Gare"identică cu aceea din toate orăşelele de provincie franceze, cu o stradă comercială banală, cu lume ce umblă după târguieli ca oriunde aiurea, cu case vechi şi desuete, ce miros de departe a mucegai şi aer închis.
Contactul cu adevărata fizionomie a Berckului se face însă brusc, la un colţ de stradă, când apare întâia trăsură de bolnav. Impresia este stupefiantă. Închipuiţi-vă un fel de landou rectangular, cu coviltir la spate, un fel de ladă, un fel de barcă pe roate, în
La Leysin (Elveţia) în anul 1933
Cine ar bănui că sub cămaşă el poartă o carapace de ghips, o adevărată capcană ermetică pe măsura corpului, o zale rigidă şi albă, pe care, poate, n-a dezbrăcat-o de trei luni? Berck e altceva decât un oraş de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-şi găseşte locul nicăieri în lume."(M. Blecher - Berck - oraşul damnaţilor, apărut în revista Vremea, VII, 358, 7 octombrie 1934)
Lădiţa cu manuscrise şi fotografii
La plimbare cu gutiera
"În 1933, Maniu a plecat la Leysin, în Elveţia, dar nici tratamentul de acolo nu i-a ajutat. Infecţia în oase progresa. Era anul 1934. În timpul când era în străinătate, părinţii plecau să-l viziteze des. În România a fost un timp la Sanatoriul «Saint Vincent de Paul», la Braşov, apoi la Techirghiol. Maniu suferea din ce în ce mai mult, şi atunci s-a hotărât să pună capăt pribegiei prin sanatorii şi s-a întors să aştepte moartea acasă, la Roman. Tata i-a cumpărat o casă cu cerdac, într-o stradă liniştită şi retrasă. Avea o bucătăreasă care locuia împreună cu soţul ei acolo. Doctorul venea zilnic să-l viziteze. Veneau şi mulţi prieteni. Casa avea şi o mică grădină, toată plantată cu conduraşi, o floare modestă şi delicată, cu parfum discret, în toate tonurile de galben, culoarea vieţii. Floarea aceasta era preferata lui Maniu, care scria vara pe cerdac. Îi plăcea muzica: cânta la vioară şi mai târziu, la chitară. Desena. Până în 1946, eu nu am ştiut nimic despre blockul cu desenele făcute de Maniu. Apoi, când le-am văzut, mi-am dat seama de ce părinţii nu vroiau să le vedem. Şi-au dat seama că reprezentau chinurile bolii care îl mistuiau. Erau desene "în peniţă", în tuş negru şi roşu - mult negru şi mult roşu - în linii ce exprimau explozii puternice. Erau, indiscutabil, nişte metafore ale propriilor suferinţe, transfigurări ale bolii care-l mistuia. Desenele reprezentau figuri mistice, monştri înfiorători şi figuri diabolice, cu limba scoasă şi ochii ieşiţi din orbite - balauri cu multe capete, cu limbile ascuţite, pline de venin. Când le priveai, îţi provocau groază şi durere. Întreaga mapă de desene a rămas multă vreme în casa părintească bine pitită. Din păcate, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Noi am părăsit casa în grabă şi desenele lui Maniu s-au pierdut, aşa ca tot ce-a însemnat viaţa noastră de atunci. A mai rămas doar lădiţa cu manuscrisele lui, lădiţa pe care Maniu scria. Lădiţa aceasta a fost comandată de tata unui tâmplar iscusit. Mi-o amintesc bine. Era lucrată dintr-un lemn uşor şi avea forma de pupitru. Fiind imobilizat la pat, Maniu avea nevoie de un suport pentru scris. O ţinea pe genunchii imobilizaţi prin anchilozare şi scria pe ea. Capacul îi servea ca masă de scris şi înăuntru îşi ţinea ustensilele. După moartea lui Maniu, Saşa Pană (scriitorul n.n.) a venit la Roman, iar tata i-a predat tot ce-a rămas de la el: manuscrise, corespondenţă, fotografii. A pus totul în lădiţa de lemn şi i-a dat-o lui Saşa, care i-a promis tatei că le va preda Academiei Române. Aceasta fusese şi dorinţa lui Maniu. Părinţii l-au iubit enorm pe Maniu şi au căutat, cât au putut, să-i uşureze calvarul. Părinţii noştri au fost oameni admirabili. (Fie-le amintirea binecuvântată!)"
Autoportret Blecher
"În anul 1934 Maniu s-a întors la Roman. În stânga sunt eu, atât de tristă, plângeam mult, Maniu era foarte bolnav. Fred are un an, Fridy, şi ea, foarte tristă"
"Eram un băiat înalt, slab, palid, cu gâtul subţire, ieşind din gulerul prea larg al tunicei. Mâinile lungi atârnau dincolo de haină, ca nişte animale proaspăt jupuite. Buzunarele plezneau de hârtii şi obiecte. Cu greu găseam în fundul lor batista, pentru a-mi şterge ghetele de praf, când veneam în străzile din «centru». În jurul meu evoluau lucrurile simple şi elementare ale vieţii."(...)
"Tot ce scriu a fost cândva viaţă adevărată. Şi totuşi, când mă gândesc la fiecare clipă care a trecut, în parte, şi caut s-o revăd, s-o reconstitui, adică să-i regăsesc anumita ei lumină şi anumita ei tristeţe sau bucurie, impresia care renaşte este, înainte de toate, aceea a efemerităţii vieţii care se scurge şi apoi aceea a lipsei totale de importanţă, cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvânt, existenţa unui om."
"Boala începe să facă din mine un profesionist al emotivităţii şi al susceptibilităţilor, - am ajuns în faza de care mă temeam mai mult: «assister à sa propre degringolade»".
"... sunt convins că o simplă întâmplare a făcut ca boala să amestece şi să indiferenţieze în mine toate sentimentele şi să facă din luciditatea mea ceva asemănător cu un noroi clisos, în care nu se reflectă nimic şi n-are nici o însuşire deosebită perfect discernabilă... Este însă, bănuiesc, deosebit de interesant să însemn toate urmările pe care le-a avut această prăbuşire în mine şi această confuzie de sentimente. Câteodată, ea m-a făcut să trec drept un erou al suferinţii şi altă dată drept puţin ieşit din minţi."
"Era inuman de dureros. Ca zeci de cuţite ce pătrundeau deodată în carne, ca zeci de gheare ce răscoleau şi rupeau toţi nervii, ca o lavă fierbinte care se revărsa prin corp până la creieri, durerea îşi scurgea virulenţa ei şi fierberea ei la tensiunea extraordinară a celei mai înalte suferinţe. În câteva rânduri, încercasem, de altfel, ca să mă sinucid, fără să izbutesc. Eram şi destul de laş."
"Există momente când eşti «mai puţin decât tine însuţi» şi mai puţin decât orice. Mai puţin decât un obiect pe care îl priveşti, mai puţin decât un scaun, decât o masă şi decât o bucată de lemn. Eşti dedesubtul lucrurilor, în subsolul realităţii, sub viaţa ta proprie şi sub ceea ce se întâmplă în jur... Eşti o formă mai efemeră şi mai destrămată decât a elementarei materii imobile."
Dora Blecher Wechsler şi nepoata Susana: "Dacă Maniu ar fi trăit, la bătrâneţe ar fi arătat ca mine; noi semănam mult unul cu celălalt"
Explicaţiile fotografiilor aparţin DOREI BLECHER WECHSLER
Cărţile lui Blecher, reeditate la editurile Grupul editorial Art, Editura Gramar şi Editura Aius (2014)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
