NICU ALIFANTIS - "De unde energie? Îmi place foarte tare ce fac. Cred că drumul meu merge prin lumină"

Ines Hristea
- E suficient să-l vezi cu chitara în mână și să-i asculți vocea ușor răgușită, ca să știi că ai parte de un regal muzical. Un îmblânzitor de inimi care nu vrea să îmbătrânească și ne explică de ce -

Triumf la Opera din Iași

- Am văzut recent, la televizor, câteva secvențe din concertul pe care l-ați susținut, împreună cu "Fragile Band", pe scena Operei din Iași: sală arhiplină, public ovaționând în delir... Nicio mi­rare, având în vedere melodiile minunate pe care le interpretați, amintind de perioada inter­be­lică. Ca să nu mai vorbim de personalitatea dvs. care mag­netizează întotdeauna auditoriul. Cum s-a năs­cut acest eveniment muzical?

- Povestea cu muzica asta ușor retro e pre­me­ditată și a început în 2010, de la "Cântece de șe­mi­neu". Acela a fost albumul care m-a trimis pe po­teca asta. Mi-am dorit un nou mod de a îmbrăca me­lodiile, altfel decât o fac cu trupa Zan, când muzica e mai rock, mai dinamică. Din 2010 în­coa­ce, am în­ceput să simt nevoia unei ramificări so­no­re, a unui sunet... mai cald, mai acustic, mai intim, mai prie­tenos, o sonoritate "extrasă"din anii '50-'60, dar con­temporaneizată, deci fo­lo­sind mij­­loa­cele tehnice ale anilor 2000. Mie îmi place să tră­iesc în prezent, în ciuda faptului că scor­mo­nesc me­reu în căutarea unor "ambalaje"cât mai diferite pen­­tru piesele me­le. Am ajuns deja, pentru unele dintre ele, să am și câte cinci variante sonore! (râde)

- Ați considerat un triumf prezența masivă a publicului în superba sală a Operei din Iași, public care a venit să vă asculte, deși cântați cu totul alt gen de muzică decât arii de operă?

- Întotdeauna când vezi o sală plină și reacția pu­blicului e apropiată și caldă, ai un sentiment de... nu știu dacă triumf e termenul cel mai potrivit, poa­te e prea mare, dar sigur ai un sentiment de mulțu­mire și de încredere. Cu atât mai mult, când în spa­țiul în care cânți, plutesc, de obicei, alt fel de sono­rități. Și mai primești ceva: motivație și conștien­ti­zarea faptului că ești obligat față de acei oameni. Motivația te pune la treabă în continuare, ceea ce nu-i puțin lucru, iar obligația înseamnă că oamenii trebuie ținuți aproape și după acel spectacol, iar asta n-o poți face decât venind permanent în fața lor cu lucruri altfel făcute decât se fac de obicei.

- Care este povestea din spatele acestei co­la­borări, Alifantis & Fragile Band? Ce v-a adus îm­pre­ună?

- Povestea asta s-a născut într-o conjunctură deosebită, acum trei ani, când, la Banca Națională a României, Guvernatorul Mugur Isărescu a organizat un eveniment aniversar în cinstea domnului Radu Beligan, iar eu am fost invitat să cânt. M-am gândit atunci că trebuia să mă prezint cu un alt fel de con­cept, plus că nu puteam să mă duc cu toată trupa de pe "Mozaic", căci era mult prea mare - vreo opt­spre­zece per­soa­ne! Așa că am inventat formula asta foarte acustică - se cântă cu contrabas, cu baian (acel acordeon cu bu­toane), cu vioară și încă o chi­ta­ră. A ieșit ceva foarte cald, dar care a avut, în același timp, și un soi de fragilitate - și a su­ne­tului, și a cons­truc­ției orchestrale. De aici - la în­ceputul anu­lui, când m-am decis să reiau for­mula și s-o plimb un pic prin țară - mi-a venit și ideea nu­melui: "Fragile Band". Știu, multă lume s-a întrebat ce legătură am eu cu domnul Sting! N-am nicio le­gătură, a fost doar o întâmplare. Până la urmă, gă­selnița asta a mea s-a dovedit a fi foarte bună: în toate orașele pe unde am cântat, am avut un succes extraordinar! A venit lume multă la spectacole și, la fel de important, conceptul s-a îm­bogățit de la un spectacol la altul - mereu am tot adăugat piese noi, făcute din mers.

- Vă reușesc de minune colaborările muzicale. Tocmai ce sărbătoriți anul acesta douăzeci de ani împreună cu o altă trupă: Zan! Rareori se în­tâmplă ca astfel de "mariaje"artistice să reziste atâ­t timp.

- Totul a plecat de la dorința mea de a-mi găsi un anume tip de muzicieni de studio, când am pornit să fac albumul "Voiaj", în 1995. Mi s-au dat nu­me­le acestor muzicieni de către un bun prieten al meu, care, din păcate, nu mai e printre noi: Doru Căples­cu. Deci, într-un fel, Doru e nașul Zan-ului. Apoi formula a rămas funcțională pentru că, dincolo de muzică, ne-am descoperit și ca oameni, și relația profesională s-a transformat într-una de prietenie. Dar cum de am rezistat douăzeci de ani? Sunt mai multe explicații. Pe de-o parte, a fost vorba de faptul că fiecare dintre noi am avut proiectele noas­tre, separate de Zan. Așa­dar, n-am fost con­diționați și n-am existat perma­nent ca o trupă de sine stătă­toare, în care și din care să trăim exclusiv. Virgil Po­pescu, ba­sistul, vine din lu­mea jazz-ului, Relu Bițu­lescu, toboșarul, este artist plas­tic (chiar de curând a avut o ex­poziție foarte frumoasă la Si­meza), Răzvan Mirică vine din lumea rock-ului, e mai agi­tat, mult mai dinamic decât noi, Sorin Voinea vine dintr-o lume încă și mai rock decât Răzvan. Pe de altă parte, prietenia asta a noastră a curs natural, a venit și s-a modelat de la sine, niciunul dintre noi n-a forțat-o, în niciun sens. Și-apoi, mai e ceva: pentru douăzeci de ani, noi n-am avut chiar atât de multe concerte îm­preună - cred că au fost undeva spre 500 - deci n-a fost vreme să ne plictisim unii de alții. Chiar acum vreo două sau trei săptămâni, am avut un concert la Hard Rock Café, unde nu mai cântasem de trei ani, iar în public a fost și un prieten de-al nostru care, la final, a remarcat că, deși noi am mai îmbătrânit cu trei ani, concertul a fost foar­te dinamic. Și-apoi, mai e ceva: există unele piese care au apărut pe alte al­bume (cum e "Mozaic"), pe care eu vreau să le cânt și cu Zan, așa că l-am importat, în calitate de in­vitat "ușor permanent", pe Mihai Neniță, omul nos­tru cu vioa­ra, un muzician extraordinar, care ne adu­ce și un spirit tânăr. Ceea ce ne prinde bine, căci, atunci când am alcătuit eu trupa asta, ea era foarte tâ­nără, dar, între timp, s-a maturizat. (râde)

- Câte concerte de aniversare a Zan-ului mai aveți planificate pentru anul ăsta?

- Până acum am avut vreo treisprezece în agen­dă, dacă ating cifra de douăzeci, simbolică, sunt îm­păcat, dar, judecând după cererile pe care le avem, în mod sigur, până la sfârșitul anului, o să sărim binișor de douăzeci.

"Muzica mea și bucătăreala ta"

- Tot în primăvara acestui an ați mai dat cep unui proiect: o serie de patru concerte, organizate, parcă, pentru a puncta fiecare anotimp și care sunt reunite sub titlul "Ali Fan-tis Gourmet".

- Asta e iar o poveste specială, care ține însă de Alifantis solo - sunt doar eu și chitarele. Pe scurt, în 2002, când am înregistrat, cu Zan, albumul "Neui­tatele femei", l-am cunoscut pe Răzvan Voiculescu, acest artist fotograf absolut extraordinar. El ne-a făcut pozele și de-atunci numai cu el am lucrat, pe partea de fotografie. La un moment dat, în 2013, Răzvan a recondiționat casa mătușii lui, sculptorița Anca Săvulescu. La parter i-a amenajat doamnei un spațiu expozițional, iar pentru la subsol, unde avea o săliță (nu încap decât treizeci și cinci de per­soa­ne), s-a decis să inventeze niște evenimente. Așa s-a născut "Espace Minoux". După ce Răzvan mi-a ex­pli­cat cam ce planuri avea, am zis "OK! Hai să fa­cem niște concerte!"și, în 2013 și 2014, cu excepția lu­nilor de vară, am avut acolo câte un concert pe lună. Apoi, anul acesta, am zis că totuși ce-i prea mult strică și am decis să ne restrângem la câte un con­cert pe trimestru. După care ne-a mai venit o idee: Răzvan a scos două albume de fotografii - "Rost"și "Bucătăria hoinară". A mers prin țară și a căutat oameni care păstrează tradițiile și care bu­cătăresc tot felul de lucruri foarte interesante. De unde a pornit și o serie de evenimente culinare la "Espace Minoux". Așa că am zis: "Hai să cuplăm chestiile astea două - muzica mea și bucătăreala ta". Așa a apărut în schemă și Daniela Graura, de la Făgăraș, care gătește niște minunății și-am purces cu acest proiect, "Ali Fan-tis Gourmet", concerte cu delicii și cântece dedicate! (începe să râdă) Oa­menii sunt șocați când mă văd că-i aștept la intrare, echipat cu șorț (deși eu nu gătesc și asta pentru că mi-s dragi oamenii, nu vreau să-i ucid), îi invit la aperitive și la un drink, după o vreme trecem în să­liță, pentru partea întâi a concertului, apoi se ia pa­uză, se mănâncă felul principal și desertul, se so­cializează, după care trecem la a doua și ultima parte a concer­tului și, cu asta, ne despărțim - lumea bine mâncată și fericită, eu obosit și fericit! Zic "obosit", fiindcă e un concert foarte greu: deși nu sunt mulți "oas­peți", ei stau, cu toții, la nici un metru de mine. Le simt răsuflările, le simt fiecare mișcare și - ce mai! - sunt ușor golaș în fața lor. În plus, nu se cântă cu nici un microfon, e live de tot, de tot, de tot! Așadar, nu mă pot agăța de niciun artificiu tehnic, n-am niciun colac de salvare, lumea simte ori­ce ezitare, orice greșeală... Ten­­si­u­­nea e foarte mare! Noroc că aveam deja experiența fabuloasă a unui spec­tacol de la Teatrul Foarte Mic, din anii '80, unde tot așa cân­tam: fără mi­cro­fon, fără nimic, doar eu și chitarele. Nu­mai că acolo pu­team totuși să mă mișc prin sală, să trec prin­tre cei o sută de oameni din pu­blic. Aici, la "Es­pace Minoux", miș­­carea e impo­si­bilă. Uneori parcă n-ai spațiu nici măcar să respiri. (râ­de)

- Deși activați pe un "câmp al muncii"extrem de extins, ați avut energie să scoateți și-un nou album, "Șotron", al cărui concert de lan­sare a avut loc recent, pe 31 mai. Amintiri din copilărie?

- Acum vreo cinci ani, am avut două concerte în Belgia, organizate de Cristi Cătănescu, un tip extraor­di­nar, IT-ist de mare performanță și tată a trei kinderi. Ne-am împrietenit și, stând noi așa, de vorbă, el a prins să mă bată la cap pe ideea că de ce nu fac un album pentru copii. I-am spus că eu nu am cântece pentru copii, dar el a insistat că "Ba da, ai!". Ei, tim­pul a zburat, mie mi-a ieșit com­plet din minte sugestia asta, până anul trecut, când lucram la un spec­tacol ani­versar pentru albu­mul "După melci". Mi-am a­min­tit că a fost o vreme când am bân­tuit prin niș­­te teatre, că am făcut niște muzici pentru spec­tacole de păpuși, la "Țăndărică", dar și prin alte locuri din țară, mi-am amintit de muzica pe care am compus-o pen­tru un spectacol de la Teatrul "Maria Filotti"din Brăila, "În­tâlnirea mea cu Micul Prinț", de Dumitru Solomon, în regia lui Mircea Crețu, un spec­tacol foarte frumos, făcut și pen­tru copii, dar și pentru oameni mari și, ui­te-așa, m-am pus să adun toate muzicile astea, să văd cum stau împreună și-a început să mi se coacă în minte o poveste care, până la ur­mă, s-a închegat în "Șotron". Un album care con­ține o serie de melodii ce nu sunt adresate exclusiv copiilor aflați la vârsta copilăriei, ci și copiilor aflați la vârsta maturității, sunt melodii pentru copilul din noi, indiferent ce vârstă biolo­gică am avea. În ce mă privește, sunt convins că dacă îți pierzi copilăria și uiți de ea, e foarte grav. În plus, am mai venit cu o idee: am vorbit cu niște oa­meni și am conceput și o carte de colorat, cu niște desene foarte frumoase, care ilustrează po­vestea albumului. Cartea se vinde la pachet cu CD-ul.

- Albumul conține și materiale noi?

- Da și nu. Toate cântecele sunt vechi și foarte vechi (cel mai bătrân e din 1971 și cel mai tânăr e din 2002), nu am făcut altele noi special pentru acest album. Dar am inclus și trei melodii care nu au mai apărut niciodată, nicăieri (sunt la prima edi­ta­re) și altele care fuseseră înregistrate, dar nu și edi­ta­te. De pildă, am două piese din 1984, pe ca­re le fă­cusem cu Mitică Popescu, cu Dinu Ma­no­­lache și cu Gheorghe Visu: "Crocodilul"și "Ra­cul, știuca și bro­tacul". Oricum, eu am luat toate melodiile, le-am reorchestrat și le-am reînre­gis­trat, pentru că, așa cum sunau ele, în forma inițială, nu stăteau deloc bine unele lângă celelalte: proveneau din perioade de timp dife­rite, înre­gis­tră­rile erau din alte lumi... Am dat tu­tu­ror cân­tecelor o "fa­ță"no­uă și o coerență sonoră.

Drum prin lumină

- Aveți o agendă pli­nă-ochi. Ar mai fi loc și pentru alte vise, alte do­rințe?

- Da, anul ăsta m-am cam înghesuit cu eve­ni­men­tele, recunosc! Dar așa-mi place mie: să mă complic! (râde) Și ca o demonstrație a dragului meu de complicații, mai am încă un proiect la care lucrez: "După melci". Anul trecut, s-au împlinit treizeci și cinci de ani de când a apărut albumul acesta și am vrut foarte tare să marchez eve­ni­men­tul. Din două motive: primul, că treizeci și cinci de ani nu e puțin lucru pentru un album care a stat și încă stă pe piață foarte bine, iar al doilea, că am vrut să mai pun un accent pe Ion Bar­bu și pe poemul ăsta al lui care e atât de frumos. Plus că el a fost con­ceput ca o operă de sine stă­tătoare și pe aceeași idee am mers și eu cu albumul, în 1979. M-am gândit totuși cum să împachetez aniversarea asta, că un concert în care vii și cânți cântecele și atât... mă rog, e banal. Voiam ceva mai mult. Și-atunci am apelat la un om pe care îl iubesc și-l stimez foarte tare, la Cristian Pepino, iar Cristi a făcut un spectacol de pă­puși absolut senzațional, pe acest poem, "După melci", deci pe construcția muzicală a albu­mului. Inițial, am fost invitat cu povestea asta la Festivalul de Folk de la Alba Iulia, cam cel mai serios fes­tival de gen din țară. Din păcate, n-au fost bani suficienți să duc proiectul până la capăt în timp util și-atunci am ales va­ri­anta B, adi­că în festival să fac, practic, un semnal, urmând ca ulterior să pre­zint proiectul rotund în două con­certe, în București, la final de septembrie.

- De unde atât de multă e­nergie, domnule Alifantis?

- Din două surse principale. Prima ar fi că mie chiar îmi place foarte tare ce fac. A doua, că eu chiar cred în ceea ce fac, în re­zultatul muncii mele, în faptul că muzica mea ajunge undeva, că nu se pierde așa, într-un neant. De fapt, când îți place ceea ce faci, când ai credința că drumul tău merge prin lumină și nu prin întuneric și când Cel de Sus te ține în putere, nici nu te mai gândești dacă ai sau n-ai destulă energie. Pur și simplu, pășești tot spre înainte și zău că nici nu ți se pare că e un efort! Deși nu ascund că a scoa­te muzică pe piață și a face spectacole, altfel de­cât cu mijloacele sărăcă­cioase din urmă cu niște ani, a devenit, din ce în ce mai mult, o ade­vărată aven­tură. Inclusiv din punct de vedere financiar. Însă și aventura asta poate să fie frumoa­să, dacă o privești din pers­pectiva lui "ceea ce fac are rost".