Triumf la Opera din Iași
- Am văzut recent, la televizor, câteva secvențe din concertul pe care l-ați susținut, împreună cu "Fragile Band", pe scena Operei din Iași: sală arhiplină, public ovaționând în delir... Nicio mirare, având în vedere melodiile minunate pe care le interpretați, amintind de perioada interbelică. Ca să nu mai vorbim de personalitatea dvs. care magnetizează întotdeauna auditoriul. Cum s-a născut acest eveniment muzical?
- Povestea cu muzica asta ușor retro e premeditată și a început în 2010, de la "Cântece de șemineu". Acela a fost albumul care m-a trimis pe poteca asta. Mi-am dorit un nou mod de a îmbrăca melodiile, altfel decât o fac cu trupa Zan, când muzica e mai rock, mai dinamică. Din 2010 încoace, am început să simt nevoia unei ramificări sonore, a unui sunet... mai cald, mai acustic, mai intim, mai prietenos, o sonoritate "extrasă"din anii '50-'60, dar contemporaneizată, deci folosind mijloacele tehnice ale anilor 2000. Mie îmi place să trăiesc în prezent, în ciuda faptului că scormonesc mereu în căutarea unor "ambalaje"cât mai diferite pentru piesele mele. Am ajuns deja, pentru unele dintre ele, să am și câte cinci variante sonore! (râde)
- Ați considerat un triumf prezența masivă a publicului în superba sală a Operei din Iași, public care a venit să vă asculte, deși cântați cu totul alt gen de muzică decât arii de operă?
- Întotdeauna când vezi o sală plină și reacția publicului e apropiată și caldă, ai un sentiment de... nu știu dacă triumf e termenul cel mai potrivit, poate e prea mare, dar sigur ai un sentiment de mulțumire și de încredere. Cu atât mai mult, când în spațiul în care cânți, plutesc, de obicei, alt fel de sonorități. Și mai primești ceva: motivație și conștientizarea faptului că ești obligat față de acei oameni. Motivația te pune la treabă în continuare, ceea ce nu-i puțin lucru, iar obligația înseamnă că oamenii trebuie ținuți aproape și după acel spectacol, iar asta n-o poți face decât venind permanent în fața lor cu lucruri altfel făcute decât se fac de obicei.
- Care este povestea din spatele acestei colaborări, Alifantis & Fragile Band? Ce v-a adus împreună?
- Povestea asta s-a născut într-o conjunctură deosebită, acum trei ani, când, la Banca Națională a României, Guvernatorul Mugur Isărescu a organizat un eveniment aniversar în cinstea domnului Radu Beligan, iar eu am fost invitat să cânt. M-am gândit atunci că trebuia să mă prezint cu un alt fel de concept, plus că nu puteam să mă duc cu toată trupa de pe "Mozaic", căci era mult prea mare - vreo optsprezece persoane! Așa că am inventat formula asta foarte acustică - se cântă cu contrabas, cu baian (acel acordeon cu butoane), cu vioară și încă o chitară. A ieșit ceva foarte cald, dar care a avut, în același timp, și un soi de fragilitate - și a sunetului, și a construcției orchestrale. De aici - la începutul anului, când m-am decis să reiau formula și s-o plimb un pic prin țară - mi-a venit și ideea numelui: "Fragile Band". Știu, multă lume s-a întrebat ce legătură am eu cu domnul Sting! N-am nicio legătură, a fost doar o întâmplare. Până la urmă, găselnița asta a mea s-a dovedit a fi foarte bună: în toate orașele pe unde am cântat, am avut un succes extraordinar! A venit lume multă la spectacole și, la fel de important, conceptul s-a îmbogățit de la un spectacol la altul - mereu am tot adăugat piese noi, făcute din mers.
- Vă reușesc de minune colaborările muzicale. Tocmai ce sărbătoriți anul acesta douăzeci de ani împreună cu o altă trupă: Zan! Rareori se întâmplă ca astfel de "mariaje"artistice să reziste atât timp.
- Totul a plecat de la dorința mea de a-mi găsi un anume tip de muzicieni de studio, când am pornit să fac albumul "Voiaj", în 1995. Mi s-au dat numele acestor muzicieni de către un bun prieten al meu, care, din păcate, nu mai e printre noi: Doru Căplescu. Deci, într-un fel, Doru e nașul Zan-ului. Apoi formula a rămas funcțională pentru că, dincolo de muzică, ne-am descoperit și ca oameni, și relația profesională s-a transformat într-una de prietenie. Dar cum de am rezistat douăzeci de ani? Sunt mai multe explicații. Pe de-o parte, a fost vorba de faptul că fiecare dintre noi am avut proiectele noastre, separate de Zan. Așadar, n-am fost condiționați și n-am existat permanent ca o trupă de sine stătătoare, în care și din care să trăim exclusiv. Virgil Popescu, basistul, vine din lumea jazz-ului, Relu Bițulescu, toboșarul, este artist plastic (chiar de curând a avut o expoziție foarte frumoasă la Simeza), Răzvan Mirică vine din lumea rock-ului, e mai agitat, mult mai dinamic decât noi, Sorin Voinea vine dintr-o lume încă și mai rock decât Răzvan. Pe de altă parte, prietenia asta a noastră a curs natural, a venit și s-a modelat de la sine, niciunul dintre noi n-a forțat-o, în niciun sens. Și-apoi, mai e ceva: pentru douăzeci de ani, noi n-am avut chiar atât de multe concerte împreună - cred că au fost undeva spre 500 - deci n-a fost vreme să ne plictisim unii de alții. Chiar acum vreo două sau trei săptămâni, am avut un concert la Hard Rock Café, unde nu mai cântasem de trei ani, iar în public a fost și un prieten de-al nostru care, la final, a remarcat că, deși noi am mai îmbătrânit cu trei ani, concertul a fost foarte dinamic. Și-apoi, mai e ceva: există unele piese care au apărut pe alte albume (cum e "Mozaic"), pe care eu vreau să le cânt și cu Zan, așa că l-am importat, în calitate de invitat "ușor permanent", pe Mihai Neniță, omul nostru cu vioara, un muzician extraordinar, care ne aduce și un spirit tânăr. Ceea ce ne prinde bine, căci, atunci când am alcătuit eu trupa asta, ea era foarte tânără, dar, între timp, s-a maturizat. (râde)
- Câte concerte de aniversare a Zan-ului mai aveți planificate pentru anul ăsta?
- Până acum am avut vreo treisprezece în agendă, dacă ating cifra de douăzeci, simbolică, sunt împăcat, dar, judecând după cererile pe care le avem, în mod sigur, până la sfârșitul anului, o să sărim binișor de douăzeci.
"Muzica mea și bucătăreala ta"
- Tot în primăvara acestui an ați mai dat cep unui proiect: o serie de patru concerte, organizate, parcă, pentru a puncta fiecare anotimp și care sunt reunite sub titlul "Ali Fan-tis Gourmet".
- Asta e iar o poveste specială, care ține însă de Alifantis solo - sunt doar eu și chitarele. Pe scurt, în 2002, când am înregistrat, cu Zan, albumul "Neuitatele femei", l-am cunoscut pe Răzvan Voiculescu, acest artist fotograf absolut extraordinar. El ne-a făcut pozele și de-atunci numai cu el am lucrat, pe partea de fotografie. La un moment dat, în 2013, Răzvan a recondiționat casa mătușii lui, sculptorița Anca Săvulescu. La parter i-a amenajat doamnei un spațiu expozițional, iar pentru la subsol, unde avea o săliță (nu încap decât treizeci și cinci de persoane), s-a decis să inventeze niște evenimente. Așa s-a născut "Espace Minoux". După ce Răzvan mi-a explicat cam ce planuri avea, am zis "OK! Hai să facem niște concerte!"și, în 2013 și 2014, cu excepția lunilor de vară, am avut acolo câte un concert pe lună. Apoi, anul acesta, am zis că totuși ce-i prea mult strică și am decis să ne restrângem la câte un concert pe trimestru. După care ne-a mai venit o idee: Răzvan a scos două albume de fotografii - "Rost"și "Bucătăria hoinară". A mers prin țară și a căutat oameni care păstrează tradițiile și care bucătăresc tot felul de lucruri foarte interesante. De unde a pornit și o serie de evenimente culinare la "Espace Minoux". Așa că am zis: "Hai să cuplăm chestiile astea două - muzica mea și bucătăreala ta". Așa a apărut în schemă și Daniela Graura, de la Făgăraș, care gătește niște minunății și-am purces cu acest proiect, "Ali Fan-tis Gourmet", concerte cu delicii și cântece dedicate! (începe să râdă) Oamenii sunt șocați când mă văd că-i aștept la intrare, echipat cu șorț (deși eu nu gătesc și asta pentru că mi-s dragi oamenii, nu vreau să-i ucid), îi invit la aperitive și la un drink, după o vreme trecem în săliță, pentru partea întâi a concertului, apoi se ia pauză, se mănâncă felul principal și desertul, se socializează, după care trecem la a doua și ultima parte a concertului și, cu asta, ne despărțim - lumea bine mâncată și fericită, eu obosit și fericit! Zic "obosit", fiindcă e un concert foarte greu: deși nu sunt mulți "oaspeți", ei stau, cu toții, la nici un metru de mine. Le simt răsuflările, le simt fiecare mișcare și - ce mai! - sunt ușor golaș în fața lor. În plus, nu se cântă cu nici un microfon, e live de tot, de tot, de tot! Așadar, nu mă pot agăța de niciun artificiu tehnic, n-am niciun colac de salvare, lumea simte orice ezitare, orice greșeală... Tensiunea e foarte mare! Noroc că aveam deja experiența fabuloasă a unui spectacol de la Teatrul Foarte Mic, din anii '80, unde tot așa cântam: fără microfon, fără nimic, doar eu și chitarele. Numai că acolo puteam totuși să mă mișc prin sală, să trec printre cei o sută de oameni din public. Aici, la "Espace Minoux", mișcarea e imposibilă. Uneori parcă n-ai spațiu nici măcar să respiri. (râde)
- Deși activați pe un "câmp al muncii"extrem de extins, ați avut energie să scoateți și-un nou album, "Șotron", al cărui concert de lansare a avut loc recent, pe 31 mai. Amintiri din copilărie?
- Acum vreo cinci ani, am avut două concerte în Belgia, organizate de Cristi Cătănescu, un tip extraordinar, IT-ist de mare performanță și tată a trei kinderi. Ne-am împrietenit și, stând noi așa, de vorbă, el a prins să mă bată la cap pe ideea că de ce nu fac un album pentru copii. I-am spus că eu nu am cântece pentru copii, dar el a insistat că "Ba da, ai!". Ei, timpul a zburat, mie mi-a ieșit complet din minte sugestia asta, până anul trecut, când lucram la un spectacol aniversar pentru albumul "După melci". Mi-am amintit că a fost o vreme când am bântuit prin niște teatre, că am făcut niște muzici pentru spectacole de păpuși, la "Țăndărică", dar și prin alte locuri din țară, mi-am amintit de muzica pe care am compus-o pentru un spectacol de la Teatrul "Maria Filotti"din Brăila, "Întâlnirea mea cu Micul Prinț", de Dumitru Solomon, în regia lui Mircea Crețu, un spectacol foarte frumos, făcut și pentru copii, dar și pentru oameni mari și, uite-așa, m-am pus să adun toate muzicile astea, să văd cum stau împreună și-a început să mi se coacă în minte o poveste care, până la urmă, s-a închegat în "Șotron". Un album care conține o serie de melodii ce nu sunt adresate exclusiv copiilor aflați la vârsta copilăriei, ci și copiilor aflați la vârsta maturității, sunt melodii pentru copilul din noi, indiferent ce vârstă biologică am avea. În ce mă privește, sunt convins că dacă îți pierzi copilăria și uiți de ea, e foarte grav. În plus, am mai venit cu o idee: am vorbit cu niște oameni și am conceput și o carte de colorat, cu niște desene foarte frumoase, care ilustrează povestea albumului. Cartea se vinde la pachet cu CD-ul.
- Albumul conține și materiale noi?
- Da și nu. Toate cântecele sunt vechi și foarte vechi (cel mai bătrân e din 1971 și cel mai tânăr e din 2002), nu am făcut altele noi special pentru acest album. Dar am inclus și trei melodii care nu au mai apărut niciodată, nicăieri (sunt la prima editare) și altele care fuseseră înregistrate, dar nu și editate. De pildă, am două piese din 1984, pe care le făcusem cu Mitică Popescu, cu Dinu Manolache și cu Gheorghe Visu: "Crocodilul"și "Racul, știuca și brotacul". Oricum, eu am luat toate melodiile, le-am reorchestrat și le-am reînregistrat, pentru că, așa cum sunau ele, în forma inițială, nu stăteau deloc bine unele lângă celelalte: proveneau din perioade de timp diferite, înregistrările erau din alte lumi... Am dat tuturor cântecelor o "față"nouă și o coerență sonoră.
Drum prin lumină
- Aveți o agendă plină-ochi. Ar mai fi loc și pentru alte vise, alte dorințe?
- Da, anul ăsta m-am cam înghesuit cu evenimentele, recunosc! Dar așa-mi place mie: să mă complic! (râde) Și ca o demonstrație a dragului meu de complicații, mai am încă un proiect la care lucrez: "După melci". Anul trecut, s-au împlinit treizeci și cinci de ani de când a apărut albumul acesta și am vrut foarte tare să marchez evenimentul. Din două motive: primul, că treizeci și cinci de ani nu e puțin lucru pentru un album care a stat și încă stă pe piață foarte bine, iar al doilea, că am vrut să mai pun un accent pe Ion Barbu și pe poemul ăsta al lui care e atât de frumos. Plus că el a fost conceput ca o operă de sine stătătoare și pe aceeași idee am mers și eu cu albumul, în 1979. M-am gândit totuși cum să împachetez aniversarea asta, că un concert în care vii și cânți cântecele și atât... mă rog, e banal. Voiam ceva mai mult. Și-atunci am apelat la un om pe care îl iubesc și-l stimez foarte tare, la Cristian Pepino, iar Cristi a făcut un spectacol de păpuși absolut senzațional, pe acest poem, "După melci", deci pe construcția muzicală a albumului. Inițial, am fost invitat cu povestea asta la Festivalul de Folk de la Alba Iulia, cam cel mai serios festival de gen din țară. Din păcate, n-au fost bani suficienți să duc proiectul până la capăt în timp util și-atunci am ales varianta B, adică în festival să fac, practic, un semnal, urmând ca ulterior să prezint proiectul rotund în două concerte, în București, la final de septembrie.
- De unde atât de multă energie, domnule Alifantis?
- Din două surse principale. Prima ar fi că mie chiar îmi place foarte tare ce fac. A doua, că eu chiar cred în ceea ce fac, în rezultatul muncii mele, în faptul că muzica mea ajunge undeva, că nu se pierde așa, într-un neant. De fapt, când îți place ceea ce faci, când ai credința că drumul tău merge prin lumină și nu prin întuneric și când Cel de Sus te ține în putere, nici nu te mai gândești dacă ai sau n-ai destulă energie. Pur și simplu, pășești tot spre înainte și zău că nici nu ți se pare că e un efort! Deși nu ascund că a scoate muzică pe piață și a face spectacole, altfel decât cu mijloacele sărăcăcioase din urmă cu niște ani, a devenit, din ce în ce mai mult, o adevărată aventură. Inclusiv din punct de vedere financiar. Însă și aventura asta poate să fie frumoasă, dacă o privești din perspectiva lui "ceea ce fac are rost".