În apele oglinzii prinse de peretele de lângă uşă nu se vede decât o parte din camera aflată în penumbră. Încăperea pare mai mică, din cauza luminii sărace, iar cele câteva obiecte de mobilier au contururi nedefinite, rotunjite, fără muchii şi colţuri ascuţite. Din când în când, pătrund până la mine zgomote amorţite, înecate în grosimea draperiei de catifea, care ascunde vederii priveliştea grădinii. Soarele de mai n-are nicio şansă de a ajunge în colţurile încăperii, poate doar câte o rază stingheră să se mai poată furişa pe lângă cercevelele albe.
Stau în faţa oglinzii şi-mi pândesc trupul. Am patruzeci de ani şi încă nu-l cunosc. Îmi dă semne pe care nu ştiu cum să le interpretez, îmi trimite semnale-chemări care vin de foarte departe, ca o scrisoare ce-a trecut oceanul, plină de timbre colorate. Mă uit la el, mă uit la mine, şi-ncep să mă îndrăgostesc de ceea ce văd, de fapt, de ceea ce-mi place să cred că văd. Ridic mâna să-mi aranjez o şuviţă de păr scăpată din agrafe şi în jurul meu încep să se mişte încet particule fine de praf, care parcă înoată în penumbră, într-un dans adormitor. Stau în faţa oglinzii şi aştept. Aştept cu toată puterea aşteptării mele, aştept zgomotele de afară. Nu cântece de păsări moleşite de căldură, nu porţi care se închid sau deschid, nu tremurat de crengi şi de frunze. Aştept doar acele zgomote care mă vor face să înţeleg că el a terminat munca în grădină, a strâns uneltele şi le-a aranjat gospodăreşte în magazie. Atunci voi şti că nu mai e mult până când va bate la uşă ca să-mi aducă buchetul zilnic de trandafiri, aşa cum bărbatul meu i-a dat în grijă înainte de a pleca. Nu se aude însă nimic din ceea ce ar putea însemna că florile sunt pe aproape. Ochii mei s-au îngreunat, în oglinda întunecată par catifele aprinse de Bizanţ, obrazul palid e încercănat de aşteptare. Ridic mâna să-mi aranjez părul scăpat din strânsoarea lui şi mâna întârzie, o secundă, nu mai mult, pe tâmpla caldă, apoi coboară încet rotunjind obrazul, încet, încet, nemăsurat de încet, apoi pe gât, pe oasele firave ale claviculei, pe umărul acoperit de cămaşa subţire... Mă iau eu pe mine în braţe, într-o clipă de teribilă singurătate, dar mâinile mele n-au puterea să mă facă să înfloresc. Încep să număr în gând, rar, ca să opresc clipa, să încremenesc starea de aşteptare, apele oglinzii s-au aburit şi nu mai văd nimic în ele, oricât mă strădui să ţin ochii deschişi. De undeva de departe, de foarte departe, ca şi cum ar veni din altă lume, de dincolo cu mult de perdeaua care ţine lumina captivă, dincolo chiar de ziua aceasta şi de clipa aceasta, mă întorc cu greu, ca şi cum m-aş rupe din apele unui somn fără vise, ca să aud clopotul uşii dinspre grădină, de trei ori, scurt, grăbit şi-apoi liniştea. Cântecul lui tresăltat a alungat, brusc, în colţurile întunecate, demonii singurătăţii.
Grădina
Am patruzeci de ani şi locuiesc departe de locul naşterii mele, departe de oameni care îmi sunt cunoscuţi, departe de locurile în care am crescut. Locuiesc în străinătate. Am ajuns aici după ce m-am măritat cu un bărbat care, spre deosebire de alţii care au fost în preajma mea, în vremea adolescenţei, mi-a promis că vom călători în toată lumea. Că vom petrece toate vacanţele departe de locurile ştiute, că vom fugi de civilizaţie cât vom putea, ca să descoperim tărâmuri noi. L-am ales dintre ceilalţi pretendenţi tocmai pentru această promisiune de evadare în locuri noi, şi nu neapărat pentru că aş fi avut faţă de el sentimente mai puternice. Nu cred că l-am iubit. N-a fost între noi scânteia aceea care paralizează şi anulează orice contact cu realitatea. Care ameţeşte şi te face să crezi că îţi cresc aripi. Da, recunosc că nu l-am iubit, dar am crezut că prietenia de la început se va transforma într-o legătură mai adâncă şi că vom merge mai departe legaţi prin ea. Am ales cu mintea, nu cu inima, şi-am crezut că voi fi suficient de deşteaptă să ascund acest lucru şi să fac, apoi, ca el să nu se simtă între noi. Am ales cu mintea pentru că am vrut să scap de târgul provincial în care m-am născut, să scap de grija zilei de mâine şi de alergătura după cele necesare traiului.
Ştiam la ce mă înham, bănuiam ce mă aşteaptă, am crezut, cu teribilismul tinereţii, că toate pot fi depăşite şi că nu va fi greu. Cât timp am locuit cu mama şi mătuşile lui, nici n-am avut vreme să mă dezmeticesc, pentru că ele au preluat din start tânăra noastră familie şi-au început să dirijeze şi să coordoneze tot ceea ce făceam, cu o naturaleţe care la început m-a distrat, apoi m-a pus pe gânduri. Bărbatului meu i se părea normal ca ele să decidă în continuare, şi după căsătorie, viaţa lui, începând de la asortarea cravatei la costum, până la ziua de mers la cinematograf. Mie, nu.
Cu siguranţă, am fi ajuns la momente delicate în relaţia cu aceste mătuşi, mame adoptive, binevoitoare, dar am avut norocul să scăpăm la timp. Bărbatul meu a fost trimis cu serviciul departe de casă, în străinătate, aş putea zice la capătul lumii, la mii de kilometri de locul naşterii şi de armata de mame adoptive. Am ajuns, aşadar, noi doi, singuri, într-o casă înconjurată de o grădină minunată. În primele zile, nu mă săturam de frumuseţea ei, nu-mi venea să intru în casă, ceasuri întregi le petreceam printre flori şi copaci, cu bucuria că nu mai este nimeni care să decidă viaţa noastră. Grădina aceasta a devenit un fel de simbol al libertăţii de care ne bucuram. Mâncam în grădină, dormeam de multe ori în chioşcul de pe malul iazului, stăteam amândoi, atunci când el era liber, ceasuri întregi în hamacul dintre pomi. Am observat cu bucurie în zilele acelea de început că şi bărbatului meu îi vine bine schimbarea, că şi el se simte liber după mutare. Păream doi copii plecaţi în vacanţă, în grădina minunilor, departe de ochii vigilenţi ai părinţilor.
Grădinarul
Bucuria n-a fost însă de lungă durată. Calul învăţat la jug nu se simte bine, când îl laşi prea mult liber. Aşa şi bărbatul meu, a început să ducă dorul armatei de femei care-i făceau program, ordonându-i viaţa după reguli moştenite de la generaţii îmbătrânite de mult. Atunci am înţeles că va trebui să iau eu rolul de femeie conducător, să fiu eu soţie-mamă, nevastă-secretară, iubită-amantă. Să mă dedublez eu, ca să-i fie lui bine, să se simtă împăcat şi împlinit. Să-i spun eu ce să facă şi când, să-i dau acele recomandări care să-l pună în starea de copil ascultător, de fiu înţelept, de nepot grijuliu. O vreme a mers şi aşa, apoi a fost din ce în ce mai greu, căci răbdarea mea a dispărut. Am ajuns la lucruri şi mai delicate, am ajuns să-i spun eu când să mă ia de mână, când să mă invite la o plimbare, am ajuns să planific eu ceasurile de dragoste, orele de intimitate. În toată această vreme, am pândit mereu, cu disperare, un semn cât de mic, că de la el ar putea veni o iniţiativă, că ar putea face el primul pas, că l-ar putea face fără să aştepte să fie împins de la spate. Am aşteptat, am pândit şi am ajuns o cerşetoare de gesturi şi mângâieri. Mângâieri care nu mai erau deloc proaspete, naturale, spontane, tandre, atâta vreme cât eu le ceream şi le cerşeam, înnebunită de indiferenţa lui. Firea mea voluntară s-a topit, m-am transformat într-o femeie plângăcioasă, temătoare şi însingurată. Stau ceasuri în şir în camera mea, cu perdelele trase, stau în semiîntuneric şi mă ascund, ca să nu se vadă dorinţa înflorind pe chipul meu. Asta, mai ales de când bărbatul meu a angajat un băiat care se ocupă de întreţinerea şi administrarea casei şi care este, în acelaşi timp, şi un foarte iscusit grădinar.
Buchetul de trandafiri
Clopotul uşii dinspre grădină a sunat de trei ori, scurt şi grăbit. Cântecul lui vesel a alungat brusc, în colţurile întunecate, demonii singurătăţii. Grădinarul îmi aduce buchetul de flori, aşa cum i-a cerut bărbatul meu. Ar trebui acum să deschid uşa şi să cobor ca să-l iau, să-i zâmbesc grădinarului şi să-i mulţumesc, să-l întreb neutru ce mai face şi ce noutăţi are. Mă uit în oglindă şi nu văd decât un trup care parcă nu mai este al meu. Aşteptarea a născut în ochii mei umbre grele, mâinile care aranjează grăbite părul rebel sunt prinse într-o mişcare febrilă, trupul întreg pluteşte deasupra paşilor care mărunţesc podeaua. Înainte de a ieşi din cameră, mă opresc şi mă mai uit încă o dată în oglindă şi nu mai văd nimic în apele ei învolburate. Închid uşa şi nu ştiu dacă am să mă mai întorc înapoi.
(L.O. L.)
Matei Florian
Mângâiat, tămăduit, liniştit
Eram aşa de mic atunci! Şi blocurile erau atât de mari. Eram aşa de mic atunci şi blocurile erau atât de mari, când s-a pornit să sufle vântul. Şi vântul ăsta a fost ca o mirare, l-am văzut cum trece prin frunze şi frunzele se dezmiardă şi foşnesc, cum vine, se apropie şi mi se aşează pe piele, cum se prelinge deasupra ei, ca o adiere şoptită, iar pielea se dezmiardă şi foşneşte, cum se cuibăreşte în mine, mătăsos, nelămurit şi viu, cum mă umplu de el, iar palmele mele freamătă ca nişte aripi, cum prin ele începe să treacă vânt şi viaţă şi nişte cer, cum mă înfior şi încep să simt că o să plouă, cum toate astea sunt prea mult şi nu ştiu ce să fac cu ele, cum mi se face teamă şi dor şi tânjesc după ceva pe care nu l-am aflat încă, cum în mine se cască un gol uriaş care mă doare, cum începe să plouă şi ploaia e a mea şi aş vrea să plâng şi nu ştiu de ce, cum clipesc şi sunt iarăşi mic şi blocurile la fel de mari ca mai înainte, cum se înserează şi până şi asta mă face să plâng, cum nu înţeleg ce e cu mine, ce mi s-a întâmplat, de unde au venit toate astea, şi mă grăbesc să ajung acasă şi simt cum o fiinţă nevăzută mă pândeşte şi vrea să mă înghită cu totul. Şi nu-mi mai e frică, nu, ştiu că într-o zi o să mă fac mare şi o să trăiesc lucrurile astea din nou. Şi deschid uşa, şi mănânc în linişte şi nu pot să povestesc nimic, nu ştiu cum, şi apoi se face noapte şi o rog pe mama să mă lase lângă ea, mama mă lasă, mă lipesc de pielea ei, iar pielea ei miroase a lapte şi a vânt şi e caldă şi e bună, şi oftez şi e atât de bine acolo, şi mă lipesc şi mai tare de ea, şi oftez şi adorm şi uit.
Eram aşa de singur atunci. Şi munţii erau atât de mari. Eram aşa de singur atunci şi munţii erau atât de mari, când s-a pornit să sufle vântul. Iar vântul a adus tot freamătul pădurii de jos, şi ceaţa, şi pietrele, şi mi s-a aşezat în palme. Iar palmele mele s-au deschis ca un ochi uriaş şi au început să vadă, să fâlfâie, să fumege şi să dezmierde lumea. Se întâmpla din nou, eram mai mare, eram mai singur, era dorul ăla de necuprins care se căsca în pieptul meu, mai adânc ca o prăpastie. Mă topeam de dor, o fiinţă nevăzută mă pândea, mă adulmeca, se lipea de mine şi mă chema mai aproape, tot mai aproape. Simţeam că iubesc din tot sufletul meu, că ăsta e răspunsul, singurul răspuns, că mai mult de atât nu poate fi şi nu pot duce, că dezmierdările or să vindece lumea, că trebuie să dăruieşti vânt, ploaie, soare şi ceaţă, că toate astea trebuie să curgă din tine mai departe, din palmele tale fumegânde, piele din pielea ta, carne din carnea ta, sânge din sângele tău, că totul, totul e vrăjit, că totul se dezmiardă şi se atinge, că va trebui să te umpli de ele şi să le dăruieşti mai departe, că va trebui să te laşi înghiţit de o fiinţă nevăzută şi să plonjezi cu capul înainte în prăpastia aceea fără de sfârşit din tine, că va trebui să speri că palmele tale se vor preface în aripi şi că vei pluti o vreme, până când vei întâlni alte palme, pline de vânt, de ploaie, de soare şi de ceaţă, palme care te vor atinge, te vor dezmierda şi îţi vor spune că ai ajuns acasă. Că doar aşa lumea are sens, că doar aşa vei fi mângâiat, tămăduit, liniştit. Şi am simţit că îmi vine să plâng şi poate că am şi plâns atunci, singur, pe munte, apoi am mâncat în linişte şi m-am grăbit să cobor, să nu mă prindă noaptea atât de sus, deasupra lumii, singur.
Pielea trebuie atinsă ca să se desfacă. Palmele tale trebuie să foşnească cum o face vântul, să picure ploaie, să înfrigureze ca ceaţa, să ardă ca soarele. Din palmele tale să se nască lumea. Din palmele ei să se nască lumea. Piele din pielea ta, sânge din sângele tău, carne din carnea ta, suflet din sufletul tău. Să te sfârşeşti şi să te începi. Din nou. În celălalt. Simplu. Vrăjit. Singurul răspuns al lumii.
BUSOLA INIMII
Se ghemuia în spatele meu şi mă cuprindea cu un braţ peste mijloc, stând aşa, scăunel. Se aşeza într-un fel în care fiecare mădular de-al meu îşi găsea pe trupul lui locul în care să se aşeze şi să se odihnească, fiecare curbă a mea îşi găsea concavitatea în formele lui, fiecare "deal"dintre noi îşi găsea valea. Orice tensiune, orice crispare se topea în îmbrăţişarea aceea protectoare şi nu putea fi nimic mai minunat! Ştiam şi savuram momentele acelea, simţind plăcerea ce izbucnea în mine ca o lumină caldă şi aurie, strecurându-mi-se pe sub piele şi difuzându-se prin toţi porii. Iar mângâierile lui... Ei bine, mângâierile lui mă făceau bine! Atât de caldă şi de radiantă era palma lui, încât, atunci când trecea peste pielea mea, simţeam că mă frisona un subtil fior electric. Revenea, mereu şi mereu, cu mâna peste umeri, peste mijloc, peste coapse, îndelung, fără grabă, de parcă mă acoperea treptat cu o pătură moale şi caldă... Doamne, şi ce bine-mi era! Toate celulele mele zumzăiau de fericire, şi tot mângâindu-mă aşa, cu mâinile lui vrăjite şi cu ochii strălucitori, cred că m-aş fi transformat, uşor, în tot ce ar fi vrut el să fiu: o pasăre cântătoare, o vioară, un fir de iarbă săgetând spre soare, un frunziş foşnitor de mesteacăn, legănat de vânt. Pasiunea creştea ca o apă care venea tot mai mare, care ne înghiţea cu totul, până când, ostoiţi, pluteam în voia valurilor ei, cu ochii aţintiţi în tăriile cerului, cu un zâmbet molatec pe buze... Era fericire? Acum spun că da! Dedulcită la mângâieri, zăceam doar, întinsă lângă el, nu ca o cupă, ci ca o amforă plină de ambrozia săruturilor şi atingerilor, copleşită de trăirile pe care le aşteptasem atât de mult şi care acum mă inundau, neaşteptat şi tămăduitor, ca un leac pentru suferinţe vechi, pentru trădări veninoase şi aşteptări prea lungi. După o vreme, mă trăgea uşor spre el, fără să-mi spună nimic, doar răsucindu-se spre mine, prinzându-mă cu o mână de umăr şi privindu-mă în ochi, ca să ştiu că trebuie să am încredere, că îmi va fi bine. Apoi, îmi aşeza obrazul în scobitura aceea dintre umăr şi pieptul lui. Eu închideam ochii şi îi auzeam inima bătând ritmul unui cântec, cu mult mai înalt şi cu mult mai senin, ce mă adormea cu un zâmbet în colţul gurii şi cu o sprânceană ridicată a mirare, până în vis: "De unde ştie să mângâie aşa?", mă întrebam, fremătătoare şi fericită. Poate că viaţa pe munte, în misiuni la limita rezistenţei, dormind sub cerul liber, doar cu rucsacul la căpătâi, prinzând cu mâna steiul de stâncă, l-a învăţat să atingă aşa; sau, poate, felul în care îşi mângâiase copiii când erau mici, acum departe şi înstrăinaţi de el. Sau felul în care, sfios peste măsură, în anii de tinereţe, şi neputând rosti vorbe de dragoste, îşi scrisese iubirea cu mâinile, luând în stăpânire, încet şi cu răbdare, trupurile iubitelor de demult; sau poate din amintirile lui despre casa copilăriei, acum uitată şi părăsită, despre pivniţa cu chiupuri de vin şi miere ale bunicului, de la care învăţase să mângâie o albină pe creştet, cu buricele degetelor, fără a se teme de acul ei. Când îmi punea o mână pe frunte, privirea mi se lumina de parcă mi-ar fi căzut un văl de pe ochi. Când îmi punea cealaltă mână pe piept, atâta aer îmi inunda plămânii şi inspiram atât de adânc, ca şi cum, în clipa aceea, m-aş fi ridicat dintr-o apă tulbure, în care înotasem ţinându-mi respiraţia.
Mă gândeam că mă voi pricepe să-i întorc mângâierile cu asupra de măsură, că voi avea timp să fiu recunoscătoare că mâinile lui au ştiut, singure, unde să se ducă şi cum să mă atingă, că îmi voi umple şi eu căuşul palmei cu conturul trupului său fierbinte şi bun. Nu m-am priceput! Sau timpul acela n-a mai venit...
Întâlnirile noastre se consumau fără prea multe cuvinte. Ca de obicei, turuiam, dacă era vorba despre un subiect de interes general, străduindu-mă să-mi exprim o părere pertinentă, citând, pe cât posibil, toate sursele din care mi-o formasem, dar mă transformam într-o timidă monosilabică atunci când era vorba despre mine însămi, despre viaţa mea mediocră. El mă asculta şi clipea rar, ca un motan înţelept, vorbea şi mai puţin şi, dacă îl întrebam ceva, răspundea prin "afirmativ"sau "negativ". Asta mă amuza, dar mă şi intriga, de parcă noi doi eram într-o misiune secretă împreună, aşa cum el mergea, uneori, în capătul de ţară unde trăia. Ultima oară când ne-am văzut, mi-am promis în gând că data viitoare îi voi spune tot ce simt atunci când mă atinge, că sunt vrăjită de mângâierile lui, că sunt în puterea lui pentru vecie. Mi-a făgăduit că va veni la jumătatea lui mai, când va înflori iasomia. Trebuia să plece într-o misiune din aceea secretă, departe, pe un front de luptă străin, dar nimeni nu ştia când şi unde. "Ai să ştii drumul înapoi?", l-am întrebat, şi el mi-a spus că are o busolă tainică, o busolă a inimii: "Busola asta te duce întotdeauna acolo unde îţi laşi inima!", mi-a spus şi a plecat. L-am aşteptat. Iasomia a înflorit, apoi s-a scuturat. Când am aflat că a căzut spulberat de o mină, printre dune de nisip roşiatic, câteva zile n-am putut să rostesc niciun cuvânt. M-am aşezat singură în patul nostru, întâi întinsă, încremenită, apoi încovoiată, scăunel, apoi chircită de o durere crâncenă în plex, simţind acolo pentru prima oară, născându-se şi pornind, busola inimii mele: era talismanul pe care mi-l lăsase pentru o lume în care trebuia să supravieţuiesc fără el! Fără atingerile lui, dătătoare de viaţă.
IASMINA
(Reproduceri după picturi de MARGARETA STERIAN)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
