În apele oglinzii prinse de peretele de lângă ușă nu se vede decât o parte din camera aflată în penumbră. Încăperea pare mai mică, din cauza luminii sărace, iar cele câteva obiecte de mobilier au contururi nedefinite, rotunjite, fără muchii și colțuri ascuțite. Din când în când, pătrund până la mine zgomote amorțite, înecate în grosimea draperiei de catifea, care ascunde vederii priveliștea grădinii. Soarele de mai n-are nicio șansă de a ajunge în colțurile încăperii, poate doar câte o rază stingheră să se mai poată furișa pe lângă cercevelele albe.
Stau în fața oglinzii și-mi pândesc trupul. Am patruzeci de ani și încă nu-l cunosc. Îmi dă semne pe care nu știu cum să le interpretez, îmi trimite semnale-chemări care vin de foarte departe, ca o scrisoare ce-a trecut oceanul, plină de timbre colorate. Mă uit la el, mă uit la mine, și-ncep să mă îndrăgostesc de ceea ce văd, de fapt, de ceea ce-mi place să cred că văd. Ridic mâna să-mi aranjez o șuviță de păr scăpată din agrafe și în jurul meu încep să se miște încet particule fine de praf, care parcă înoată în penumbră, într-un dans adormitor. Stau în fața oglinzii și aștept. Aștept cu toată puterea așteptării mele, aștept zgomotele de afară. Nu cântece de păsări moleșite de căldură, nu porți care se închid sau deschid, nu tremurat de crengi și de frunze. Aștept doar acele zgomote care mă vor face să înțeleg că el a terminat munca în grădină, a strâns uneltele și le-a aranjat gospodărește în magazie. Atunci voi ști că nu mai e mult până când va bate la ușă ca să-mi aducă buchetul zilnic de trandafiri, așa cum bărbatul meu i-a dat în grijă înainte de a pleca. Nu se aude însă nimic din ceea ce ar putea însemna că florile sunt pe aproape. Ochii mei s-au îngreunat, în oglinda întunecată par catifele aprinse de Bizanț, obrazul palid e încercănat de așteptare. Ridic mâna să-mi aranjez părul scăpat din strânsoarea lui și mâna întârzie, o secundă, nu mai mult, pe tâmpla caldă, apoi coboară încet rotunjind obrazul, încet, încet, nemăsurat de încet, apoi pe gât, pe oasele firave ale claviculei, pe umărul acoperit de cămașa subțire... Mă iau eu pe mine în brațe, într-o clipă de teribilă singurătate, dar mâinile mele n-au puterea să mă facă să înfloresc. Încep să număr în gând, rar, ca să opresc clipa, să încremenesc starea de așteptare, apele oglinzii s-au aburit și nu mai văd nimic în ele, oricât mă strădui să țin ochii deschiși. De undeva de departe, de foarte departe, ca și cum ar veni din altă lume, de dincolo cu mult de perdeaua care ține lumina captivă, dincolo chiar de ziua aceasta și de clipa aceasta, mă întorc cu greu, ca și cum m-aș rupe din apele unui somn fără vise, ca să aud clopotul ușii dinspre grădină, de trei ori, scurt, grăbit și-apoi liniștea. Cântecul lui tresăltat a alungat, brusc, în colțurile întunecate, demonii singurătății.
Grădina
Am patruzeci de ani și locuiesc departe de locul nașterii mele, departe de oameni care îmi sunt cunoscuți, departe de locurile în care am crescut. Locuiesc în străinătate. Am ajuns aici după ce m-am măritat cu un bărbat care, spre deosebire de alții care au fost în preajma mea, în vremea adolescenței, mi-a promis că vom călători în toată lumea. Că vom petrece toate vacanțele departe de locurile știute, că vom fugi de civilizație cât vom putea, ca să descoperim tărâmuri noi. L-am ales dintre ceilalți pretendenți tocmai pentru această promisiune de evadare în locuri noi, și nu neapărat pentru că aș fi avut față de el sentimente mai puternice. Nu cred că l-am iubit. N-a fost între noi scânteia aceea care paralizează și anulează orice contact cu realitatea. Care amețește și te face să crezi că îți cresc aripi. Da, recunosc că nu l-am iubit, dar am crezut că prietenia de la început se va transforma într-o legătură mai adâncă și că vom merge mai departe legați prin ea. Am ales cu mintea, nu cu inima, și-am crezut că voi fi suficient de deșteaptă să ascund acest lucru și să fac, apoi, ca el să nu se simtă între noi. Am ales cu mintea pentru că am vrut să scap de târgul provincial în care m-am născut, să scap de grija zilei de mâine și de alergătura după cele necesare traiului.
Bărbatul meu a fost crescut de o armată de femei, mama, vreo trei mătuși și două bunici. Tatăl lui l-a părăsit când el era prea mic ca să-l cunoască și să-l aibă model. Iar el n-a putut ieși cu niciun pas din învățăturile femeilor a căror viață, toată, se concentra în jurul lui. Tot ce a făcut, chiar și însurătoarea, a trecut prin sita măruntă a judecății lor. Nimic nu a fost lăsat la întâmplare, și faptul că eram dintr-o familie onorabilă și că eram isteață, dezghețată și voluntară, când era vorba de luat decizii, că nu mă dădeam înapoi de la nimic și că mă descurcam în orice situație, le-a făcut să creadă că voi fi o alegere bună și pentru "pupilul"lor. Că el va ajunge pe mâini bune dacă se va însura cu mine, căci toate grijile lumești aveam să le port eu, din acel moment, tocmai ca el să poată trăi ca înainte, ferit de încurcături domestice, departe de necesități gospodărești.
Știam la ce mă înham, bănuiam ce mă așteaptă, am crezut, cu teribilismul tinereții, că toate pot fi depășite și că nu va fi greu. Cât timp am locuit cu mama și mătușile lui, nici n-am avut vreme să mă dezmeticesc, pentru că ele au preluat din start tânăra noastră familie și-au început să dirijeze și să coordoneze tot ceea ce făceam, cu o naturalețe care la început m-a distrat, apoi m-a pus pe gânduri. Bărbatului meu i se părea normal ca ele să decidă în continuare, și după căsătorie, viața lui, începând de la asortarea cravatei la costum, până la ziua de mers la cinematograf. Mie, nu.
Cu siguranță, am fi ajuns la momente delicate în relația cu aceste mătuși, mame adoptive, binevoitoare, dar am avut norocul să scăpăm la timp. Bărbatul meu a fost trimis cu serviciul departe de casă, în străinătate, aș putea zice la capătul lumii, la mii de kilometri de locul nașterii și de armata de mame adoptive. Am ajuns, așadar, noi doi, singuri, într-o casă înconjurată de o grădină minunată. În primele zile, nu mă săturam de frumusețea ei, nu-mi venea să intru în casă, ceasuri întregi le petreceam printre flori și copaci, cu bucuria că nu mai este nimeni care să decidă viața noastră. Grădina aceasta a devenit un fel de simbol al libertății de care ne bucuram. Mâncam în grădină, dormeam de multe ori în chioșcul de pe malul iazului, stăteam amândoi, atunci când el era liber, ceasuri întregi în hamacul dintre pomi. Am observat cu bucurie în zilele acelea de început că și bărbatului meu îi vine bine schimbarea, că și el se simte liber după mutare. Păream doi copii plecați în vacanță, în grădina minunilor, departe de ochii vigilenți ai părinților.
Grădinarul
Bucuria n-a fost însă de lungă durată. Calul învățat la jug nu se simte bine, când îl lași prea mult liber. Așa și bărbatul meu, a început să ducă dorul armatei de femei care-i făceau program, ordonându-i viața după reguli moștenite de la generații îmbătrânite de mult. Atunci am înțeles că va trebui să iau eu rolul de femeie conducător, să fiu eu soție-mamă, nevastă-secretară, iubită-amantă. Să mă dedublez eu, ca să-i fie lui bine, să se simtă împăcat și împlinit. Să-i spun eu ce să facă și când, să-i dau acele recomandări care să-l pună în starea de copil ascultător, de fiu înțelept, de nepot grijuliu. O vreme a mers și așa, apoi a fost din ce în ce mai greu, căci răbdarea mea a dispărut. Am ajuns la lucruri și mai delicate, am ajuns să-i spun eu când să mă ia de mână, când să mă invite la o plimbare, am ajuns să planific eu ceasurile de dragoste, orele de intimitate. În toată această vreme, am pândit mereu, cu disperare, un semn cât de mic, că de la el ar putea veni o inițiativă, că ar putea face el primul pas, că l-ar putea face fără să aștepte să fie împins de la spate. Am așteptat, am pândit și am ajuns o cerșetoare de gesturi și mângâieri. Mângâieri care nu mai erau deloc proaspete, naturale, spontane, tandre, atâta vreme cât eu le ceream și le cerșeam, înnebunită de indiferența lui. Firea mea voluntară s-a topit, m-am transformat într-o femeie plângăcioasă, temătoare și însingurată. Stau ceasuri în șir în camera mea, cu perdelele trase, stau în semiîntuneric și mă ascund, ca să nu se vadă dorința înflorind pe chipul meu. Asta, mai ales de când bărbatul meu a angajat un băiat care se ocupă de întreținerea și administrarea casei și care este, în același timp, și un foarte iscusit grădinar.
Buchetul de trandafiri
Clopotul ușii dinspre grădină a sunat de trei ori, scurt și grăbit. Cântecul lui vesel a alungat brusc, în colțurile întunecate, demonii singurătății. Grădinarul îmi aduce buchetul de flori, așa cum i-a cerut bărbatul meu. Ar trebui acum să deschid ușa și să cobor ca să-l iau, să-i zâmbesc grădinarului și să-i mulțumesc, să-l întreb neutru ce mai face și ce noutăți are. Mă uit în oglindă și nu văd decât un trup care parcă nu mai este al meu. Așteptarea a născut în ochii mei umbre grele, mâinile care aranjează grăbite părul rebel sunt prinse într-o mișcare febrilă, trupul întreg plutește deasupra pașilor care mărunțesc podeaua. Înainte de a ieși din cameră, mă opresc și mă mai uit încă o dată în oglindă și nu mai văd nimic în apele ei învolburate. Închid ușa și nu știu dacă am să mă mai întorc înapoi.
(L.O. L.)
Matei Florian
Mângâiat, tămăduit, liniștit
Eram așa de mic atunci! Și blocurile erau atât de mari. Eram așa de mic atunci și blocurile erau atât de mari, când s-a pornit să sufle vântul. Și vântul ăsta a fost ca o mirare, l-am văzut cum trece prin frunze și frunzele se dezmiardă și foșnesc, cum vine, se apropie și mi se așează pe piele, cum se prelinge deasupra ei, ca o adiere șoptită, iar pielea se dezmiardă și foșnește, cum se cuibărește în mine, mătăsos, nelămurit și viu, cum mă umplu de el, iar palmele mele freamătă ca niște aripi, cum prin ele începe să treacă vânt și viață și niște cer, cum mă înfior și încep să simt că o să plouă, cum toate astea sunt prea mult și nu știu ce să fac cu ele, cum mi se face teamă și dor și tânjesc după ceva pe care nu l-am aflat încă, cum în mine se cască un gol uriaș care mă doare, cum începe să plouă și ploaia e a mea și aș vrea să plâng și nu știu de ce, cum clipesc și sunt iarăși mic și blocurile la fel de mari ca mai înainte, cum se înserează și până și asta mă face să plâng, cum nu înțeleg ce e cu mine, ce mi s-a întâmplat, de unde au venit toate astea, și mă grăbesc să ajung acasă și simt cum o ființă nevăzută mă pândește și vrea să mă înghită cu totul. Și nu-mi mai e frică, nu, știu că într-o zi o să mă fac mare și o să trăiesc lucrurile astea din nou. Și deschid ușa, și mănânc în liniște și nu pot să povestesc nimic, nu știu cum, și apoi se face noapte și o rog pe mama să mă lase lângă ea, mama mă lasă, mă lipesc de pielea ei, iar pielea ei miroase a lapte și a vânt și e caldă și e bună, și oftez și e atât de bine acolo, și mă lipesc și mai tare de ea, și oftez și adorm și uit.
Eram așa de singur atunci. Și munții erau atât de mari. Eram așa de singur atunci și munții erau atât de mari, când s-a pornit să sufle vântul. Iar vântul a adus tot freamătul pădurii de jos, și ceața, și pietrele, și mi s-a așezat în palme. Iar palmele mele s-au deschis ca un ochi uriaș și au început să vadă, să fâlfâie, să fumege și să dezmierde lumea. Se întâmpla din nou, eram mai mare, eram mai singur, era dorul ăla de necuprins care se căsca în pieptul meu, mai adânc ca o prăpastie. Mă topeam de dor, o ființă nevăzută mă pândea, mă adulmeca, se lipea de mine și mă chema mai aproape, tot mai aproape. Simțeam că iubesc din tot sufletul meu, că ăsta e răspunsul, singurul răspuns, că mai mult de atât nu poate fi și nu pot duce, că dezmierdările or să vindece lumea, că trebuie să dăruiești vânt, ploaie, soare și ceață, că toate astea trebuie să curgă din tine mai departe, din palmele tale fumegânde, piele din pielea ta, carne din carnea ta, sânge din sângele tău, că totul, totul e vrăjit, că totul se dezmiardă și se atinge, că va trebui să te umpli de ele și să le dăruiești mai departe, că va trebui să te lași înghițit de o ființă nevăzută și să plonjezi cu capul înainte în prăpastia aceea fără de sfârșit din tine, că va trebui să speri că palmele tale se vor preface în aripi și că vei pluti o vreme, până când vei întâlni alte palme, pline de vânt, de ploaie, de soare și de ceață, palme care te vor atinge, te vor dezmierda și îți vor spune că ai ajuns acasă. Că doar așa lumea are sens, că doar așa vei fi mângâiat, tămăduit, liniștit. Și am simțit că îmi vine să plâng și poate că am și plâns atunci, singur, pe munte, apoi am mâncat în liniște și m-am grăbit să cobor, să nu mă prindă noaptea atât de sus, deasupra lumii, singur.
Pielea trebuie atinsă ca să se desfacă. Palmele tale trebuie să foșnească cum o face vântul, să picure ploaie, să înfrigureze ca ceața, să ardă ca soarele. Din palmele tale să se nască lumea. Din palmele ei să se nască lumea. Piele din pielea ta, sânge din sângele tău, carne din carnea ta, suflet din sufletul tău. Să te sfârșești și să te începi. Din nou. În celălalt. Simplu. Vrăjit. Singurul răspuns al lumii.
BUSOLA INIMII
Se ghemuia în spatele meu și mă cuprindea cu un braț peste mijloc, stând așa, scăunel. Se așeza într-un fel în care fiecare mădular de-al meu își găsea pe trupul lui locul în care să se așeze și să se odihnească, fiecare curbă a mea își găsea concavitatea în formele lui, fiecare "deal"dintre noi își găsea valea. Orice tensiune, orice crispare se topea în îmbrățișarea aceea protectoare și nu putea fi nimic mai minunat! Știam și savuram momentele acelea, simțind plăcerea ce izbucnea în mine ca o lumină caldă și aurie, strecurându-mi-se pe sub piele și difuzându-se prin toți porii. Iar mângâierile lui... Ei bine, mângâierile lui mă făceau bine! Atât de caldă și de radiantă era palma lui, încât, atunci când trecea peste pielea mea, simțeam că mă frisona un subtil fior electric. Revenea, mereu și mereu, cu mâna peste umeri, peste mijloc, peste coapse, îndelung, fără grabă, de parcă mă acoperea treptat cu o pătură moale și caldă... Doamne, și ce bine-mi era! Toate celulele mele zumzăiau de fericire, și tot mângâindu-mă așa, cu mâinile lui vrăjite și cu ochii strălucitori, cred că m-aș fi transformat, ușor, în tot ce ar fi vrut el să fiu: o pasăre cântătoare, o vioară, un fir de iarbă săgetând spre soare, un frunziș foșnitor de mesteacăn, legănat de vânt. Pasiunea creștea ca o apă care venea tot mai mare, care ne înghițea cu totul, până când, ostoiți, pluteam în voia valurilor ei, cu ochii ațintiți în tăriile cerului, cu un zâmbet molatec pe buze... Era fericire? Acum spun că da! Dedulcită la mângâieri, zăceam doar, întinsă lângă el, nu ca o cupă, ci ca o amforă plină de ambrozia săruturilor și atingerilor, copleșită de trăirile pe care le așteptasem atât de mult și care acum mă inundau, neașteptat și tămăduitor, ca un leac pentru suferințe vechi, pentru trădări veninoase și așteptări prea lungi. După o vreme, mă trăgea ușor spre el, fără să-mi spună nimic, doar răsucindu-se spre mine, prinzându-mă cu o mână de umăr și privindu-mă în ochi, ca să știu că trebuie să am încredere, că îmi va fi bine. Apoi, îmi așeza obrazul în scobitura aceea dintre umăr și pieptul lui. Eu închideam ochii și îi auzeam inima bătând ritmul unui cântec, cu mult mai înalt și cu mult mai senin, ce mă adormea cu un zâmbet în colțul gurii și cu o sprânceană ridicată a mirare, până în vis: "De unde știe să mângâie așa?", mă întrebam, fremătătoare și fericită. Poate că viața pe munte, în misiuni la limita rezistenței, dormind sub cerul liber, doar cu rucsacul la căpătâi, prinzând cu mâna steiul de stâncă, l-a învățat să atingă așa; sau, poate, felul în care își mângâiase copiii când erau mici, acum departe și înstrăinați de el. Sau felul în care, sfios peste măsură, în anii de tinerețe, și neputând rosti vorbe de dragoste, își scrisese iubirea cu mâinile, luând în stăpânire, încet și cu răbdare, trupurile iubitelor de demult; sau poate din amintirile lui despre casa copilăriei, acum uitată și părăsită, despre pivnița cu chiupuri de vin și miere ale bunicului, de la care învățase să mângâie o albină pe creștet, cu buricele degetelor, fără a se teme de acul ei. Când îmi punea o mână pe frunte, privirea mi se lumina de parcă mi-ar fi căzut un văl de pe ochi. Când îmi punea cealaltă mână pe piept, atâta aer îmi inunda plămânii și inspiram atât de adânc, ca și cum, în clipa aceea, m-aș fi ridicat dintr-o apă tulbure, în care înotasem ținându-mi respirația.
Mă gândeam că mă voi pricepe să-i întorc mângâierile cu asupra de măsură, că voi avea timp să fiu recunoscătoare că mâinile lui au știut, singure, unde să se ducă și cum să mă atingă, că îmi voi umple și eu căușul palmei cu conturul trupului său fierbinte și bun. Nu m-am priceput! Sau timpul acela n-a mai venit...
Întâlnirile noastre se consumau fără prea multe cuvinte. Ca de obicei, turuiam, dacă era vorba despre un subiect de interes general, străduindu-mă să-mi exprim o părere pertinentă, citând, pe cât posibil, toate sursele din care mi-o formasem, dar mă transformam într-o timidă monosilabică atunci când era vorba despre mine însămi, despre viața mea mediocră. El mă asculta și clipea rar, ca un motan înțelept, vorbea și mai puțin și, dacă îl întrebam ceva, răspundea prin "afirmativ"sau "negativ". Asta mă amuza, dar mă și intriga, de parcă noi doi eram într-o misiune secretă împreună, așa cum el mergea, uneori, în capătul de țară unde trăia. Ultima oară când ne-am văzut, mi-am promis în gând că data viitoare îi voi spune tot ce simt atunci când mă atinge, că sunt vrăjită de mângâierile lui, că sunt în puterea lui pentru vecie. Mi-a făgăduit că va veni la jumătatea lui mai, când va înflori iasomia. Trebuia să plece într-o misiune din aceea secretă, departe, pe un front de luptă străin, dar nimeni nu știa când și unde. "Ai să știi drumul înapoi?", l-am întrebat, și el mi-a spus că are o busolă tainică, o busolă a inimii: "Busola asta te duce întotdeauna acolo unde îți lași inima!", mi-a spus și a plecat. L-am așteptat. Iasomia a înflorit, apoi s-a scuturat. Când am aflat că a căzut spulberat de o mină, printre dune de nisip roșiatic, câteva zile n-am putut să rostesc niciun cuvânt. M-am așezat singură în patul nostru, întâi întinsă, încremenită, apoi încovoiată, scăunel, apoi chircită de o durere crâncenă în plex, simțind acolo pentru prima oară, născându-se și pornind, busola inimii mele: era talismanul pe care mi-l lăsase pentru o lume în care trebuia să supraviețuiesc fără el! Fără atingerile lui, dătătoare de viață.
IASMINA
(Reproduceri după picturi de MARGARETA STERIAN)