Draga d-na Sanziana,
E putin trecut de ora 6. M-am trezit special, ca sa pot scrie aceasta scrisoare... Incerc, sau mai bine zis imi doresc de ani de zile sa incerc si aceasta cale... Punctele de suspensie nu sunt intamplatoare. Mi-ar placea sa va pot spune tot ce am pe suflet. Dar, din pacate, stiu ca si pentru dvs. (ca si pentru alti oameni inzestrati cu acest har de a sti sa asculte si de a sti sa dea sfaturi potrivite) ziua dureaza tot 24 de ore. Banuiti, cred, ca si eu citesc ziarul de ani buni, ca apreciez foarte mult ceea ce faceti si ca am in "Formula AS", de fapt, un prieten de nadejde. Citindu-va raspunsurile la scrisori, de fiecare data ramaneam atat de placut impresionata de... potrivirea fiecarui cuvant pe care-l scriati. Nimic in plus, nimic in minus. Intotdeauna ma gandeam ca cei care va scrisesera, cerandu-va sfatul, nu ar fi putut primi o solutie mai buna, mai potrivita, la problemele lor. Am gasit la dvs. si la majoritatea colegilor dvs. acea normalitate dupa care sufletul meu tanjeste. In ziua de azi, majoritatea celor din jurul nostru vor sa ne convinga ca alta e normalitatea, altul e cursul vietii, altele-s valorile in care ar trebui sa credem... Din pacate, spre deosebire de dvs., eu nu am avut sansa de a creste in normalitate si iubire. Nefirescul cu care am fost, in mare parte, crescuta, m-a ranit, mi-a ciuntit sufletul, mintea... Iar acum, cand am la randul meu o familie, ma descurc foarte greu cu sentimentele mele, care intre timp s-au chircit ca plantele atinse de brume.
Ca sa ma cunoasteti mai bine: ma numesc Eugenia, am 36 de ani, sunt casatorita, am 3 copii, sunt casnica. Am avut o copilarie nefericita. Eram 5 copii, parintii, plus o bunica. Tata s-a straduit sa ne asigure strictul necesar de hrana, de imbracaminte si sa ne dea la scoli. Si a crezut mereu ca a facut tot ce trebuie pentru noi. Ne si reamintea mereu acest lucru. Acum, dupa ce-am propria mea familie... il inteleg mai bine. A crescut in lipsuri foarte mari (acum are 82 de ani) si, de aceea, a fost un om zgarcit. Nici iubire nu i-a fost daruita si de aceea, cred ca nici el n-a stiut sa ne-o daruiasca noua, copiilor sai. Eu nici acum nu am curajul sa-l imbratisez. Ne repeta destul de des ca noua, copiilor, trebuie sa ne fie frica de el. De altfel, sunt sigura ca daca lipsurile materiale au lasat doar rani superficiale in viata mea, lipsa iubirii paterne m-a marcat profund.
Nici cu mama n-am avut o legatura prea apropiata, desi ea ne arata afectiune, glumea mai des cu noi si, uneori, ne cumpara pe ascuns cadouri. Dar eu tot nu aveam curajul (si nu am nici acum) sa o imbratisez, sa-i vorbesc de problemele mele de adolescenta. Acum, cand am propriii mei copii, constat ca nici eu nu sunt prea apropiata de ei, sunt impietrita, cumva. Nu reusesc sa comunic cu fiica cea mare, desi imi doresc din tot sufletul. Cred ca ceva anume din atitudinea mea, din purtarea mea, a facut-o si pe ea sa fie reticenta fata de propria sa mama, asa cum eram si eu.
Ma preocupa si ma chinuie atat de mult anormalitatea din viata mea afectiva! Adeseori ma gandesc ca as putea face mai usor lumina in aceasta latura a existentei mele, daca as avea o profesie. Daca as face si altceva, in afara de a fi o femeie casnica, preocupata doar de gospodarie si de copii. Problema mea cea mai grava este ca am ajuns la aceasta varsta fara sa descopar acea meserie care sa-mi placa si in care sa dau randament.
In copilarie, la scoala, nu straluceam la nici o materie, dar eram printre elevii buni ai clasei. Eram exagerat de timida (si inca sunt). Unii ma considerau cea mai frumoasa din clasa. Eu, din contra... Tata ne cerea mereu sa fim tacuti, sa nu ne certam, sa mergem cu capul plecat. Daca auzea de vreo cearta, niciodata nu ne lua apararea, spunea mereu: "Sigur ai facut si tu ceva". Era foarte sever in privinta scolii. Mereu ne dadea exemple si-i admira pe alti copii pentru cum invata, pentru cum - presupunea el - isi ajuta parintii la treburile casnice. Ne controla si ne ajuta la teme. Venea mereu la scoala, ca sa ne verifice notele, sa vorbeasca cu profesorii. Spre deosebire de ceilalti frati ai mei, eu am luat bataie de la el doar de 2-3 ori, cu palma. Ei au luat-o, insa, si cu cureaua. Dar acele palme au fost cele mai umilitoare momente din copilaria mea! (Fac aceasta paranteza pentru ca azi, cand continui transcrierea scrisorii - scrisa de vreo trei saptamani - sunt intr-o mare tristete: nu mai gasesc nici o cale de a comunica cu fiica mea de 13 ani. Si ea a luat de la mine, cred, sute de palme... Sunt atat de dezamagita de mine, pentru ca nu pot sa-mi accept gestul, ca justificare a faptului ca e obraznica, impertinenta, ca eu niciodata nu le-am vorbt parintilor atat de urat cum o face ea.) De multe ori, la scoala, invatam din cauza fricii, nu din placerea de a invata. Desi eram, cred, ambitioasa. Nu suportam nota 9. Preferam un 8, daca nu puteam lua 10. Imi placea foarte mult (ca si acum) sa citesc, dar tata considera cititul pierdere de timp. Mergeam la biblioteca pe ascuns. Daca se-ntampla sa ma vada citind, pe loc inventa o treaba pentru mine. Seara, citeam stand cu spatele in usa ca sa nu intre brusc in camera mea si sa vada ce faceam. Era foarte econom si ne obliga sa ne culcam cat mai devreme, ca sa nu consumam curentul. Mai tarziu, cand am crescut, nimic, dar nimic nu mi se parea mai frumos decat sa stau in noptile de vara si sa privesc luna plina sau sa ma plimb. Dar eu n-aveam voie sa fac aceste lucruri. Au fost atatea nopti cand am plans, pentru ca eu eram in pat, in vreme ce prietenii mei mai erau inca afara si-i auzeam vorbind, razand sau cantand la chitara. Odata, eram in clasa a X-a, a venit cu un ditamai batul dupa mine, in timp ce eu ma plimbam cu o prietena.
Au fost atatea nopti cand planuiam (eram in scoala generala) cum sa ma sinucid sau sa dau un anunt la ziar, ca sa fiu infiata. Imi doream cu atata disperare ca parintii mei sa se iubeasca si sa se inteleaga. De multe ori ma rugam sa nu ma iubeasca pe mine, dar sa se iubeasca intre ei, sa se inteleaga, sa nu se mai certe, sa nu-si mai vorbeasca urat (Doamne, parca-mi rupea cineva din suflet, cand isi spuneau cuvinte urate!), tata sa nu o mai bata pe mama. Nu era Craciun, Paste sau alta sarbatoare, fara ca ei sa se certe! Era extraordinar de cicalitor si zgarcit! Mama nu putea gati nimic fara ca el sa nu intervina si sa-i spuna cum trebuie sa faca, cat sa puna. Orice reteta facea, el ii injumatatea masurile. Zaharul il ascundea si ni-l dadea cu portia. Branza o tinea pana se strica, sunca o ascundea, nucile ni le numara. Ii reprosez si mamei ceva: ca il vorbea urat pe tata in fata noastra, iar cand se certau nu incerca sa ne mai fereasca, ne facea partasi la absolut toate necazurile ei.
A incercat, beata, de vreo trei ori sa se sinucida. Se inchidea intr-o camera si ne scria scrisori de adio. Eu o pazeam plangand. Aveam cativa anisori, dar acele episoade le am si acum in fata ochilor.
Vedeti, sunt un om nesigur, timid, cu prea putina incredere in propriile forte, capacitati. Dar cel mai greu mi se pare faptul ca am ajuns la aceasta varsta si nu am nici cea mai vaga idee ce meserie mi s-ar potrivi si mi-ar placea sa fac.
Cred ca am gresit cand nu mi-am ascultat tatal (in clasa a VIII-a), care m-a sfatuit sa dau examen la Liceul Economic (sunt zodia Taur si am observat ca cei din aceasta zodie prefera claritatea, ordinea, exactitatea).
Stimata doamna Sanziana, citindu-va raspunsurile la scrisori v-am cunoscut ca fiind un om cu suflet frumos. Si eu am nevoie de echilibru, de normalitate. Ii datorez asta bunului Dumnezeu, copiilor mei si mie insami. Daca veti citi aceasta scrisoare, inseamna ca am facut cu adevarat progrese in "dialogurile" mele cu Dumnezeu, cu Maica Sa sau cu ceilalti sfinti.
Ca sa fiu sigura ca veti intelege aceasta scrisoare, voi formula pe scurt dorintele pe care vi le adresez:
1. Un sfat in privinta gasirii unei profesii potrivite.
2. O adresa sau un numar de telefon al d-nei psiholog Daniela Preda. Desigur ca si in Ploiesti sunt destui psihologi, dar majoritatea nu au ce are aceasta doamna - increderea ca Dumnezeu si credinta proprie o ajuta cu adevarat sa-si faca meseria cat mai bine cu putinta. Majoritatea au senzatia ca stiinta ii ajuta...
Si daca imi permiteti (fiind vorba de o scrisoare, am curaj) voi incheia imbratisandu-va cu drag!
EUGENIA - Ploiesti
Reproduceri dupa picturi de Georgeta Naparus
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
05.08.2009, 09:53A Marta
Ati putea incerca sa va inscrieti la un curs de contabilitate sa vedeti daca asta e chiar ce va doriti. Sau poate la o postliceala. La Ploiesti am gasit
http://scoli.didactic.ro/scoli/preview_profile.php?instance=1422
05.08.2009, 12:13Elena Boangiu
Draga Eugenia,am citit si eu epistola ta si raman un pic mirata ca avem unele trairi asemanatoare.Coincidente zic eu.Si eu am avut momente cand am simtit raceala parintilor suntem trei surori si din cand in cand se mai vad unele diferente.Am avut o copilarie obisnuita cu lipsuri ,cu bucurii,cu susoteli sub patura ca mama nu ne lasa sa facem ce vrem noi,cu note proaste si bune la invatatura,cu prietenii scurte,cu lacrimi ...dar acum mi se par trairi care mi-au intarit convingerea ca copilaria are un rol f important in educatia si cresterea unui copil.Ii multumesc totusi mamei si tatalui meu ca au fost un pic mai "severi"cu noi .Asa am dobandit,eu cel putin,unele valori care imi ghideaza calea vietii.Te felicit Eugenia ca tu ai copii... i-ai facut cand a trebuit poate nu ai asteptat sa ai o casa,sa ai mobila in casa,sa a un job mai bun care sa-ti aduca implicit un salariu mai bun si motive sunt multe.Eu asa am facut si am ramas fara copii cu toate ca avem aprx aceeasi varsta dar sansele mele sunt mici.Schimba atitudinea fata de copii tai i-ai in brate,alintai si ofera-le cuvinte ce nu le-ai mai spus pana acum.O imbratisare sau un dor de alint avem toti nevoie in viata mai ales copii.Nu-i priva pe ei de ce nu ai avut tu parte .Demonstreaza-ti tie insusi ca poti sa fii o mama ffff buna.Nu pleca niciodata pe premiza ca asa e viata si trebuie sa ne descurcam cum putem.Ai mers vreodata pe strada si te-ai intrebat in sinea ta ce este in sufletele oamnenilor care trec pe langa tine?Cati au neajunsuri materiale?Cati au parinti,copii bolnavi sau chiar ei insisi?Eu ma intreb mereu si ma uit la ei in fiecare zi.Cred ca ar trebui sa iti iubesti mai mult familia si mai ales copii.Arata-le ca nu vrei sa-ti mai traiesti inca o data copilaria.Este foarte greu sa-ti schimbi atitudinea dar cred ca vezi si tu singura ca asa nu se mai poate.Esti tanara si ai viata inainte, fii tu insati mai iubitoare si mai blanda iar rezultatele vor incepe sa apara.Zilele trecute surioara mea mai mica mi-a zis sa-l rog pe Bunul Dumnezeu, ca eu vorbesc mai mult cu El,sa-i ajute sa isi gaseasca si ea jumatatea.I-am raspuns ca ar fii mai bine daca ar vorbii mai mult cu EL despre orice si ca Bunul Dumnezeu stie de ce are ea nevoie insa noi il cautam numai cand avem necazuri.Indreapta-ti sufletul catre Domnul si gaseste in El cel mai bun prieten .Eu asa am facut de mica si vreau sa-ti spun ca pt mine este Cel Mai Bun Prieten.Pe aceasta lume cel mai mult il iubesc pe Bunul DUMNEZEU apoi vine familia.Eu iti urez multa sanatate si multe impliniri sa iti lumineze sufletul.
06.08.2009, 13:57Ramona Onofrei
Draga mea Eugenia
iti scriu nu cu intentia de a-ti da sfaturi, nu sint omul potrivit, dar nu ai precizat doua lucruri extrem de importante:1. care este relatia cu sotul tau de care nu pomenesti nimic
2. daca ai fost o eleva buna de ce nu ai urmat cursurile unei facultati. Sintem oarecum aceeasi generatie si stiu ca pe vremea noastra nu era costisitor sa faci o facultate, chiar un seral sau o fara frecventa (chiar si orasul tau are universitate). Dar banuiesc raspunsul:dorind sa scapi de acasa, te-ai maritat devreme, au venit copiii la fel de devreme si ai ratat startul.Vrei un sfat? Nu ti-l putem da in alegerea profesiei.....Trebuie un pic de aplecare, de daruire iar tu nu stii ce-ti place...Daca stai binisor cu partea materiala incearca sa faci o postliceala de invatatori sau asistenti medicali sau, de ce nu, o facultate, acum nu dureaza decat 3 ani si esti inca tanara....Ai gresit ca nu te-ai gandit la tine mai devreme, ti-ai pus sperantele in copii si cand vezi ca ei cresc si au lumea lor, preocuparile, visele lor, oarecum independente de tine, te apuca disperarea si regretele......Faptul ca nu te poti apropia de copiii tai sint sigura ca se datoreaza traumelor din copilarie care ne urmaresc toata viata si sint de acord ca un psiholog te-ar ajuta.In rest ce sa-ti spun?Ca pe o consolare, iti marturisesc ca eu insami am momente de disperare, tu macar ai copiii care sint convinsa ca in felul lor te iubesc, dar eu sint singura la aproape 40 ani, dupa un mariaj scurt si nefericit care mi-a adus pagube atat sufletesti, cat si materiale, dar incerc sa imi fac mici bucurii, sa imi port de grija, sa ma bucur de viata asta, de fiecare dimineata care imi bate in feresti........Ca un ultim sfat, nu lasa timpul sa treaca (sa ia cea mare la facultate, celalalt la liceu etc) si tine minte:fericirea noastra depinde numai si numai de noi...Cred ca te paste o depresie, nu o lasa sa puna stapanire pe tine, succes!!!!!!!!!!!!!
09.08.2009, 18:50S Elena
Buna Eugenia!
Toata lumea are probleme - mai mult sau mai putin serioase - cu afectele, cauza gasindu-se, in general, in copilarie... Bunicii nostrii nu comunicau nici pe jumatate cat se comunica acum - din punct de vedere afectiv - si uite ca oamenii erau destul de echilibrati si pe vremea lor! "Educatia" pe vremea lor - cea din mediul rural in principal - implica si batai aplicate cu destula periodicitate sotiilor de catre soti- si asta nu trebuia sa insemne copierea automata de catre copii a modelului negativ reprezentat de tati...
Exprimarea sentimentelor se considera - si inca se mai considera astfel de catre destul de multe persoane! - dovada de slabiciune, si de aceea nu se facea sa-ti arati, ciudat, afectiunea - in principal. Spun asta deoarece de obicei supararea, furia si restul sentimentelor si trairilor negative nu se prea secretiza...
Problema este cam asa - nu e nici o rusine sa-ti iubesti familia, si nici nu te face mai slab chestia asta!
Din contra! Daca se comunica efectiv - adica nu tu vorbesti si copiii se gandesc la ce vor face ziua urmatoare - se ajunge la intelegerea reciproca a nevoilor si asteptarilor. E posibil ca simtindu-se neiubita - sau insuficient iubita - fiica ta de 13 ani sa aiba niste idei destul de similare cu ale tale la varsta ei - cele cu infiatul sau mai rau...
Copiii nu sunt niciodata iubiti prea mult - asta ti-o zic din proprie experienta! Desi am aproape 35 de ani si eu inca sufar din cauza lipsei de afectivitate din copilarie... Dar asta nu trebuie sa contrazica existenta unor reguli in casa - cum ar fi cine ce atributii domestice are, la ce ora se intra in casa de la joaca sau care e ritualul zilnic al temelor si invatatului - care CHIAR TREBUIE RESPECTATE!
Nu e usor sa cresti puiul de om - si nu cred ca a fost vreodata - dar daca iti reuseste - merita!
Copilul trebuie sa aiba incredere in tine ca sa puteti fi prieteni- si asta se capata in timp. Trebuie sa se simta in siguranta si iubit - asta realizandu-se prin sprijin, incurajare, relaxare chiar si cand o mai da in bara...Nimeni nu e perfect, nu?
Cat despre o slujba...De ce nu incerci orice? Daca nu vezi cum e, nu ai de unde sti ce-ti place, nu?
Daca-ti plac foarte mult copiii - ziceai ceva despre pedagocic - si ai ceva experienta in domeniu - ai putea incerca ceva pe directia asta... Se pare ca nu esti fortata de imprejurari - si deci ai timp sa te gandesti - ar trebui sa realizezi ce norocoasa esti!
Ar trebui sa-ti faci ordine in prioritati si sa acorzi fiecarei dintre sarcini timpul sau.
Iti doresc multa bafta!
Elena S.
Bucuresti
09.08.2009, 19:22Cimpeanu Ileana
Am citit cu atentie ce ati scris si as vrea sa va spun ca atunci cind vrem cu adevarat putem trece peste cicatricile copilariei.Parintii fac ce cred dinsii ca este bine. Vin si ei la rindul lor cu un bagaj din copilaria lor.Poate ar trebui sa intelegeti motivele tatalui in comportamrntul dinsului.Apoi sa ii iertati partile neplacute din copilarie si sa propuneti sa fiti altfel decit a fost dinsul. Si eu am copii si mi-am propus sa fac in asa fel incit sa evit ceea ce mie personal nu mi-a placut in copilaria mea.Ascultati-va copiii. Indiferent ce virste au, au personalitati diferite de ale noastre, au alte dorinte si traiesc intr-o alta generatie. Aveti incredere in ei. Evitati sa ii criticati tot timpul. Eu am o metoda care a dat raode. Ii provoc la discutii si memorez ce ma deranjeaza in gindirea lor fara sa fac o discutie pe loc. Apoi peste o saptamina , doua, intr-un alt context aduc in discutie situatia respectiva spunindu-le parerea mea cu avantaje /dezavantaje /consecinte. Le explic mult de ce gindec sau ma port intr-un anume fel/imi recunosc greselile spunind ca si noi parintii suntem oameni si incercam sa facem ce este bine chiar cind dam gres. Le cer mult sa imi spuna cum le-ar place sa ma port, ce ar trebui sa fac sa nu ii jignesc sau umilesc. Imi cer si scuze pentru unele greseli care le fac. Repet mereu ca am incredere in ei , ca orice greseala se poate repara atunci cind comunicam si mai ales ca nimeni n-o sa-i iubeasca mai mult decit mine si ca voi fi mereu prezenta sa reparam impreuna . Comunicare. Acest cuvint este cheia succesului. Recunosc ca am momente in care parca mi-as dori sa nu imi spuna chiar tot. Din frica , presupun. Tremur zi si noapte de fica sa nu apuce drumuri gresite. Insa imi spun mereu ca frica mea nu trebuie sa ii impiedice sa incerce sa traiasca viata lor. E greu sa fii parinte, suntem educati sa consideram copilul ca pe o persoana care trebuie sa ne asculte. 100%. Lucru imposibil. Incercati sa faceti o lista cu ce v-a deranjat cind erati copil si sa faceti exact contrariul cu copiii dvs.La 13 ani incepe si virsta critica a copiilor. La 17-18 isi revin.Poate ca incercind sa stabiliti unde va doriti reciproc sa ajungeti, un tel comun, v-ar ajuta sa ii implicati in acest parcurs al vietii. Si nu uitati ca dragostea dezinteresata a parintelui ajuta enorm. Sunt convinsa ca va iubiti copiii. Eu le spun,, te iubesc,, si cind pleaca la piine. Fac asta de cind o cunostinta si-a pierdut baiatul de 17 ani intr-un accident stupid pe trotuar. Regreta ca nu i-a spus mai des ca il iubeste. Din acel moment ma comport ca si cum ar putea fi ultima oara ca imi vad copilul. Dragostea face minuni. Incet, incet au ajuns sa faca si ei acelasi lucru.Au inteles ca grija mea este exagerata si ca sa evite sa ma faca sa sufar ma suna si imi spun unde sunte, cind se intorc.Nu e o relatie perfecta. Exista certuri, diferente de opinie..dar de fiecare data le spun ca am depasit limita si imi cer scuze. Cind e cazul.Asta ii face sa faca exact la fel.Faptul ca ii iubim asa cum sunt ei ajuta mult. Stiu ca suntem stinca de care se pot agata in caz de naufragiu.Incercati sa treceti singura peste urmele copilariei. Iertati si incercati sa faceti mai bine, oare nu e normal sa incercam sa ne depasim parintii...cred ca da. Va doresc putere in meseria asta de parinte, e grea, stiu, dar putem sa schimbam macazul si sa devenim mai buni decit au fost parintii nostri. Dumnezeu ne da putere, apoi dinsul ne da si obstacole, cred ca stie ca le putem trece. Ca avem forta necesara. Daruiti. Daruiti dragoste si intelegere copiilor dvs si veti fi rasplatita la fel. Mult curaj. Daca nu incercati sa schimbati dvs ceva nimeni nu va face asta in locul dvs.Fiti atenta la semnele pe care Domnul vi le da. Sigur veti constata ca dinsul incearca sa va ghideze dar ca sunteti prea ocupata sa explicati comportamentul si slabiciunea dvs prin ce ati trait dvs in copilarie si nu vedeti aceste semne. Intotdeauna ne putem lega de etape din viata sa explicam frica de schimbare sau comportament. Vedeti un psiholog, va va spune probabil sa iertati si sa continuati mai puternica decit pina acum.
Domnul sa va ajute.
11.08.2009, 21:48Elena Boangiu
Foarte frumos spus doamna Ileana Cimpeanu...fiecare parinte isi creste copii cum cred ei de cuviinta ca este mai bine insa si noi ca copii ar trebui sa deschidem bine ochii atunci cand trecem prin viata fiindca noi trebuie sa ramanem cu ceva care ne va ghida toata viata ,trebuie sa perpetuam acest ciclu al vietii si fara participarea noastra nimic nu ar fi posibil.Comunicarea este cel mai important lucru in viata indiferent ca ai discutii cu parintii,cu bunicii,cu sotul-sotia sau cu copii.Eu spre exemplu am un serviciu in care sunt mereu in contact cu oamenii de toate felurile,paturile sociale.Trebuie sa ai o afinitate spre o categorie de job,trebuie sa-ti placa sa faci ceva nu se poate sa nu stii.Cand sunt f suparata sau sunt mahnita de ceva ce nu mi-a placut ascult multa muzica si asa imi revin si-mi dau seama ca viata este foarte frumoasa si merita traita cu bune si rele asa ne este noua scris sa traim totul cu sufletul.Sa-ti lumineze Bunul Dumnezeu calea vietii si sa fiti sanatosi este cel mai important lucru in viata.
12.08.2009, 00:42Maria Both
Draga Eugenia, multi am avut copilaria marcata de lipsuri afective sau materiale, dar suntem datori sa schimbam lucrurile. Cred ca zicalele romanesti referitoare la cresterea copiilor sunt gresite "bataia e rupta din rai", "unde da mama creste" sau "pe copii sa-i saruti numai cand dorm". Eu cred foarte mult in zicala "ce tie nu-ti place, altuia nu face". Cel mai important este sa oferi copiilor afectiune si dragoste neconditionata si sa ii asculti intotdeauna cand au ceva de spus. Cand am inceput sa citesc carti de suflet am gasit o carte minunata, care ar trebui sa fie citita de toti care se ocupa de cresterea copiilor. Este vorba de ""Clipele implinirii copilului meu" de John Maxwell de la editura Misiunea Crestina- Noua Speranta Timisoara. Din pacate nu a mai fost reeditata. In ce priveste meseria, eu cred ca cea de mama e cea mai speciala, daca ai norocul sa ai asigurata existenta materiala a familiei.
26.08.2009, 01:45Bratu Monica
BUNA EUGENIA
AM CITIT SCRISOAREA TA,SI SINCER SINGURELE DEOSEBIRI INTRE VIETILE NOASTRE,SUNT CA EU AM 2 COPII SI TU 3 , EU MA NUMESC MONICA, SI EU AM MERS LA LICEUL ECONOMIC,INSA SINCERA SA FIU NU PT CA M-AR FI ATRAS MESERIA,CI PT CA ERA SINGURA SANSA SA PLEC DE ACASA SA STAU LA CAMIN SI ERA SINGURA OPORTUNITATE DE A NU MAI VEDEA BATAILE SI SCANDALURILE CONTINUE ALE PARINTILOR MEI.AM TRAI TOT CE POVESTESTI TU,NICI NU-TI INCHIPUI CUM M-A SOCAT AEMANAREA VIETILOR NOASTRE. NU STIU LA CE VARSTA TE-AI CASATORIT TU,INSA EU DUPA TERMINAREA LICEULUI,CUM AM PICAT ADMITEREA LA FACULTATE,AM CREZUT CA SINGURA A SANSA DE A NU MA MAI INTOARCE ACASA ERA SA MA MARIT.SI RAU AM GANDIT. ACUM CU MINTEA DE 43 ANI, IMI DAU SEAMA CA AS FI PUTUT LUCRA SI INCHIRIA O GARSONIERA ,FARA A TREBUI SA MA INTORC IN INFERNUL COPILARIEI MELE INSA E TARDIV.RAU ESTE CA AM SARIT DIN LAC IN PUT SI AM SUFERIT ENORM 20 ANI,INSA ASTA ESTE ALT SUBIECT PE CARE IL VOM DEZBATE DACA VOM TINE LEGATURA
CE CONTEAZA ESTE CA ACUM SUNT MULT MAI FERICITA DECAT AS FI INDRAZNIT SA SPER VREODATA,INSA SECHELELE COPILARIEI DUREROASE, SI-AU LASAT AMPRENTA ASUPRA FELULUI DE-A FI SI DE A MA APROPIA DE COPIII MEI.
MI SE INTAMPLA LA FEL IMI ESTE GREU SA-MI IMBRATISEZ COPIII,IAR CAND O FAC EI SE SIMT PROST PT CA NU SUNT OBISNUITI CU ASTA,INSA NU MA DAU BATUTA.
CHIAR DACA BAIATUL ARE 22 ANI,MA APROPII DE EL SI INCERC SA RECUPEREZ TIMPUL PIERDUT.
CU FATA,AM MULT DE FURCA PT CA ARE 15 ANI SI ESTE IN PERIOADA IN CARE NIMIC NU ESTE PE PLACUL EI,INSA CHIAR DACA MI-A FACUT MULTE PROBLEME,DESTULE AS ZICE EU,TOT PERSEVEREZ,SI SA STII CA DA REZULTATE.
COPIII NOSTRI AU MARE NEVOIE DE DRAGOSTEA NOASTRA SI STIM TOTI,FARA A INCERCA SA RANESC NICI UN TATA,CA NIMIC NU ESTE MAI PRESUS CA O MAMA PE LUMEA ASTA ORICUM AR FI EA
EU NU AM PUTUT SA O IERT PE MAMA PT CA NU A FOST CAPABILA SA SE DESPARTA SI SA NU NE OBLIGE SA TRAIM INFERNUL PE CARE L-AM TRAIT.
ACUM PRIVESC INAPOI SI INCERC S-O INTELEG.
REFERITOR LA COPII,EU NU SUNT PUPACIOASA,SI NICI NU-I IMBRATISEZ TOATA ZIUA,INSA ORI DE CATE ORI AM OCAZIA LE SPUN CE IMPORTANTI SUNT EI PT MINE SI CA CHIAR DACA NU STIU SA LE ARAT II IUBESC MULT
ASA CA SI TU AI PUTEA INCEPE ASA, SI CU TIMPUL EI SE VOR DESCHIDE PT CA AU MARE NEVOIE ,INDIFERENT DE VARSTA PE CARE O AU.
NU AI POMENIT NIMIC DE RELATIA TA ,SI ASTA INFLUENTEAZA DEASEMENI MULT COMPRTAMENTUL TAU,PT CA EU AM SCHIMBAT MULT ATITUDINEA FATA DE COPIII MEI,IN MOMENTUL IN CARE AM INTELES SI AM SIMTIT IUBIREA SI CATA NEVOIE AVEM TOTI DE EA.
REFERITOR LA SERVICIU,EU CRED CA SITUATIA ACTUALA DIN ROMANIA NU-TI PERMITE LUXUL SA ALEGI,INSA NU AR STRICA SA INCERCI ORICE,PT A IESI DIN MONOTONIA UNEI FEMEI CASNICE,SI DEASEMENI SA-TI FACI PRIETENE,A IESI,CHIAR DACA UNEORI TREBUIE SA LASI RUFELE NECALCATE SAU VASELE NESPALATE
ITI DORESC NUMAI BINE SI MI-AR PLACEA SA MAI STIU DE TINE
MONICA CASTRO BARCELONA
22.09.2009, 17:20B Barbu
Doamna Ileana Campeanu a descris exact ce a facut si face mama cu noi. Mama a fost foarte bine educata de parinti, dar a crescut intr-o atmosfera mai rece, austera. Si-a jurat siesi sa nu repete greseala cu copiii ei. Nici n-a facut-o. Deci, doamna Eugenia, nu repetati greselile parintilor, doar stiti ce v-a displacut sau chiar ati urat la comportamentul lor fata de dvs. Iar doamna Maria Both pune punctul pe " i " cu "ce tie nu-ti place altuia nu-i face". Deci nu uitati ce va displacea, recunoasteti-va in fata lor greselile (facute fata de ei), asigurati-i de dragostea si sprijinul dvs neconditionate (deci fara fraze gen "nu iei nota mare, nu te mai iubesc"). Incet-incet, prin aceasta atitudine le veti castiga respectul si increderea. Iar dragostea, pe care sigur v-o poarta deja, va capata perspectiva. Mama mea, femeie inteligenta, a reusit de-a lungul carierei ei de mama sa-mi devina cea mai buna prietena. Eram adolescenta iar ea presimtea o posibila ruptura daca nu intervine, ruptura datorata anturajului sau pur si simplu apartenentei de alta generatie. Stiti ce mi-a spus? Mi-a spus asa: "Colegele si prietenele tale, oricat de bune prietene ti-ar parea, te pot minti, te pot invidia, te pot barfi, iti pot face rau, te pot baga in buclucuri. Eu nu pot face asta pentru ca eu sunt singura din lume care iti vrea intradevar binele, care vrea sa ai o viata fericita si sunt si singura care te poate ajuta, cu experienta, cu gandirea, fara sa-ti ceara nimic in schimb. Deci total dezinteresat. Spune-mi totul, absolut totul, de la temele date, la noii veniti in grupul tau, de la vizita la prietena ta acasa, pana la petrecerea la care vrei sa mergi. Daca-mi spui totul n-are ce rau sa ti se intample, mai ales daca-mi spui la timp. Iar daca totusi ai facut totusi ceva care se poate lasa cu urmari negative, tot eu te pot ajuta sa iesi din bucluc." Am inteles asta. (Dovada ca drumul meu a fost drept si frumos si ma pot uita in urma fara rusine). Legatura s-a intarit atunci si nu s-a mai rupt niciodata. Si acum daca am vreo problema prima la care ma gandesc e mama...Sa mi-o tina Dumnezeu sanatoasa!