Draga d-na Sanziana,
E putin trecut de ora 6. M-am trezit special, ca sa pot scrie aceasta scrisoare... Incerc, sau mai bine zis imi doresc de ani de zile sa incerc si aceasta cale... Punctele de suspensie nu sunt intamplatoare. Mi-ar placea sa va pot spune tot ce am pe suflet. Dar, din pacate, stiu ca si pentru dvs. (ca si pentru alti oameni inzestrati cu acest har de a sti sa asculte si de a sti sa dea sfaturi potrivite) ziua dureaza tot 24 de ore. Banuiti, cred, ca si eu citesc ziarul de ani buni, ca apreciez foarte mult ceea ce faceti si ca am in "Formula AS", de fapt, un prieten de nadejde. Citindu-va raspunsurile la scrisori, de fiecare data ramaneam atat de placut impresionata de... potrivirea fiecarui cuvant pe care-l scriati. Nimic in plus, nimic in minus. Intotdeauna ma gandeam ca cei care va scrisesera, cerandu-va sfatul, nu ar fi putut primi o solutie mai buna, mai potrivita, la problemele lor. Am gasit la dvs. si la majoritatea colegilor dvs. acea normalitate dupa care sufletul meu tanjeste. In ziua de azi, majoritatea celor din jurul nostru vor sa ne convinga ca alta e normalitatea, altul e cursul vietii, altele-s valorile in care ar trebui sa credem... Din pacate, spre deosebire de dvs., eu nu am avut sansa de a creste in normalitate si iubire. Nefirescul cu care am fost, in mare parte, crescuta, m-a ranit, mi-a ciuntit sufletul, mintea... Iar acum, cand am la randul meu o familie, ma descurc foarte greu cu sentimentele mele, care intre timp s-au chircit ca plantele atinse de brume.
Ca sa ma cunoasteti mai bine: ma numesc Eugenia, am 36 de ani, sunt casatorita, am 3 copii, sunt casnica. Am avut o copilarie nefericita. Eram 5 copii, parintii, plus o bunica. Tata s-a straduit sa ne asigure strictul necesar de hrana, de imbracaminte si sa ne dea la scoli. Si a crezut mereu ca a facut tot ce trebuie pentru noi. Ne si reamintea mereu acest lucru. Acum, dupa ce-am propria mea familie... il inteleg mai bine. A crescut in lipsuri foarte mari (acum are 82 de ani) si, de aceea, a fost un om zgarcit. Nici iubire nu i-a fost daruita si de aceea, cred ca nici el n-a stiut sa ne-o daruiasca noua, copiilor sai. Eu nici acum nu am curajul sa-l imbratisez. Ne repeta destul de des ca noua, copiilor, trebuie sa ne fie frica de el. De altfel, sunt sigura ca daca lipsurile materiale au lasat doar rani superficiale in viata mea, lipsa iubirii paterne m-a marcat profund.
Nici cu mama n-am avut o legatura prea apropiata, desi ea ne arata afectiune, glumea mai des cu noi si, uneori, ne cumpara pe ascuns cadouri. Dar eu tot nu aveam curajul (si nu am nici acum) sa o imbratisez, sa-i vorbesc de problemele mele de adolescenta. Acum, cand am propriii mei copii, constat ca nici eu nu sunt prea apropiata de ei, sunt impietrita, cumva. Nu reusesc sa comunic cu fiica cea mare, desi imi doresc din tot sufletul. Cred ca ceva anume din atitudinea mea, din purtarea mea, a facut-o si pe ea sa fie reticenta fata de propria sa mama, asa cum eram si eu.
Ma preocupa si ma chinuie atat de mult anormalitatea din viata mea afectiva! Adeseori ma gandesc ca as putea face mai usor lumina in aceasta latura a existentei mele, daca as avea o profesie. Daca as face si altceva, in afara de a fi o femeie casnica, preocupata doar de gospodarie si de copii. Problema mea cea mai grava este ca am ajuns la aceasta varsta fara sa descopar acea meserie care sa-mi placa si in care sa dau randament.
In copilarie, la scoala, nu straluceam la nici o materie, dar eram printre elevii buni ai clasei. Eram exagerat de timida (si inca sunt). Unii ma considerau cea mai frumoasa din clasa. Eu, din contra... Tata ne cerea mereu sa fim tacuti, sa nu ne certam, sa mergem cu capul plecat. Daca auzea de vreo cearta, niciodata nu ne lua apararea, spunea mereu: "Sigur ai facut si tu ceva". Era foarte sever in privinta scolii. Mereu ne dadea exemple si-i admira pe alti copii pentru cum invata, pentru cum - presupunea el - isi ajuta parintii la treburile casnice. Ne controla si ne ajuta la teme. Venea mereu la scoala, ca sa ne verifice notele, sa vorbeasca cu profesorii. Spre deosebire de ceilalti frati ai mei, eu am luat bataie de la el doar de 2-3 ori, cu palma. Ei au luat-o, insa, si cu cureaua. Dar acele palme au fost cele mai umilitoare momente din copilaria mea! (Fac aceasta paranteza pentru ca azi, cand continui transcrierea scrisorii - scrisa de vreo trei saptamani - sunt intr-o mare tristete: nu mai gasesc nici o cale de a comunica cu fiica mea de 13 ani. Si ea a luat de la mine, cred, sute de palme... Sunt atat de dezamagita de mine, pentru ca nu pot sa-mi accept gestul, ca justificare a faptului ca e obraznica, impertinenta, ca eu niciodata nu le-am vorbt parintilor atat de urat cum o face ea.) De multe ori, la scoala, invatam din cauza fricii, nu din placerea de a invata. Desi eram, cred, ambitioasa. Nu suportam nota 9. Preferam un 8, daca nu puteam lua 10. Imi placea foarte mult (ca si acum) sa citesc, dar tata considera cititul pierdere de timp. Mergeam la biblioteca pe ascuns. Daca se-ntampla sa ma vada citind, pe loc inventa o treaba pentru mine. Seara, citeam stand cu spatele in usa ca sa nu intre brusc in camera mea si sa vada ce faceam. Era foarte econom si ne obliga sa ne culcam cat mai devreme, ca sa nu consumam curentul. Mai tarziu, cand am crescut, nimic, dar nimic nu mi se parea mai frumos decat sa stau in noptile de vara si sa privesc luna plina sau sa ma plimb. Dar eu n-aveam voie sa fac aceste lucruri. Au fost atatea nopti cand am plans, pentru ca eu eram in pat, in vreme ce prietenii mei mai erau inca afara si-i auzeam vorbind, razand sau cantand la chitara. Odata, eram in clasa a X-a, a venit cu un ditamai batul dupa mine, in timp ce eu ma plimbam cu o prietena. Nu stiu daca puteti intelege cat ma ranea aceasta lipsa de incredere. Poate lipsa de incredere decurgea din urmatorul fapt: sora cea mai mare (51 de ani acum) ramasese insarcinata de domnisoara, avortase de vreo doua ori, traise cu un vagabond care si-a batut joc de ea, dar care nu a luat-o de sotie. Totusi, pentru mine, acele interdictii au fost si au ramas profund jignitoare, umilitoare, mi-au retezat aripile.
Au fost atatea nopti cand planuiam (eram in scoala generala) cum sa ma sinucid sau sa dau un anunt la ziar, ca sa fiu infiata. Imi doream cu atata disperare ca parintii mei sa se iubeasca si sa se inteleaga. De multe ori ma rugam sa nu ma iubeasca pe mine, dar sa se iubeasca intre ei, sa se inteleaga, sa nu se mai certe, sa nu-si mai vorbeasca urat (Doamne, parca-mi rupea cineva din suflet, cand isi spuneau cuvinte urate!), tata sa nu o mai bata pe mama. Nu era Craciun, Paste sau alta sarbatoare, fara ca ei sa se certe! Era extraordinar de cicalitor si zgarcit! Mama nu putea gati nimic fara ca el sa nu intervina si sa-i spuna cum trebuie sa faca, cat sa puna. Orice reteta facea, el ii injumatatea masurile. Zaharul il ascundea si ni-l dadea cu portia. Branza o tinea pana se strica, sunca o ascundea, nucile ni le numara. Ii reprosez si mamei ceva: ca il vorbea urat pe tata in fata noastra, iar cand se certau nu incerca sa ne mai fereasca, ne facea partasi la absolut toate necazurile ei.
A incercat, beata, de vreo trei ori sa se sinucida. Se inchidea intr-o camera si ne scria scrisori de adio. Eu o pazeam plangand. Aveam cativa anisori, dar acele episoade le am si acum in fata ochilor.
Vedeti, sunt un om nesigur, timid, cu prea putina incredere in propriile forte, capacitati. Dar cel mai greu mi se pare faptul ca am ajuns la aceasta varsta si nu am nici cea mai vaga idee ce meserie mi s-ar potrivi si mi-ar placea sa fac.
Cred ca am gresit cand nu mi-am ascultat tatal (in clasa a VIII-a), care m-a sfatuit sa dau examen la Liceul Economic (sunt zodia Taur si am observat ca cei din aceasta zodie prefera claritatea, ordinea, exactitatea). Am tinut mortis sa merg la liceul Pedagogic. Dupa treapta a doua, am ajuns la industrie usoara (ca urmare a numarului mic de locuri, eram in aceeasi clasa jumatate filologie, jumatate industrie usoara). De putine lucruri sunt eu sigura, dar, de data asta sunt convinsa ca liceul economic si nu pedagogic era cel potrivit pentru mine. Numai ca ne-frecventand acest liceu, nu as fi intalnit-o pe cea care imi este cea mai buna prietena. Ne-am imprietenit atunci, la 18 ani, si acum suntem mai ceva ca doua surori. E sprijinul, echilibrul meu. Am trecut peste atatea doar datorita ei...
Stimata doamna Sanziana, citindu-va raspunsurile la scrisori v-am cunoscut ca fiind un om cu suflet frumos. Si eu am nevoie de echilibru, de normalitate. Ii datorez asta bunului Dumnezeu, copiilor mei si mie insami. Daca veti citi aceasta scrisoare, inseamna ca am facut cu adevarat progrese in "dialogurile" mele cu Dumnezeu, cu Maica Sa sau cu ceilalti sfinti.
Ca sa fiu sigura ca veti intelege aceasta scrisoare, voi formula pe scurt dorintele pe care vi le adresez:
1. Un sfat in privinta gasirii unei profesii potrivite.
2. O adresa sau un numar de telefon al d-nei psiholog Daniela Preda. Desigur ca si in Ploiesti sunt destui psihologi, dar majoritatea nu au ce are aceasta doamna - increderea ca Dumnezeu si credinta proprie o ajuta cu adevarat sa-si faca meseria cat mai bine cu putinta. Majoritatea au senzatia ca stiinta ii ajuta...
Si daca imi permiteti (fiind vorba de o scrisoare, am curaj) voi incheia imbratisandu-va cu drag!
As fi, de asemenea, onorata si bucuroasa, daca minunatii cititori ai revistei imi vor trimite, si ei, sugestii de implinire si... viata afectiva normala.
EUGENIA - Ploiesti
Reproduceri dupa picturi de Georgeta Naparus