B Barbu
| Nume | Barbu |
| Prenume | B |
| Locatie | - |
| <confidential> | |
| Website | - |
| Yahoo! | - |
| MSN | - |
| ICQ | - |
| Jabber | - |
| AIM | - |
| Activitate forum | Nici un mesaj |
Comentarii scrise de B Barbu
Afisare: 1 - 16 din 16 comentarii
am ajuns sclavi in propria tara31.05.2011, 17:17
Sa ne-ajute Dumnezeu, desi nu meritam! "Conducatorii" nostri ne duc spre desfiintare nationala, spre scindare teritoriala, spre exterminare. Nu ne vindem tara, ne-o dam degeaba. Asta se face - se duce o politica de exterminare. Ni se spune ca e spre binele nostru, ca vom avea locuri de munca, vor intra gramezi de bani in economia noastra... Apropos, care economie, ca inchidem tot ce merge, dam afara oamenii nostri si vindem strainilor - cei de sus stiu exact ce fac - doar iau comisioane grase pentru asta - isi asigura 7 generatii de-acu incolo... Vindem ce-i al nostru si merge, ne angajam slugi la strainii carora le-am "vandut" (Ha-Ha-Ha) ca sa putem plati imprumuturile imense facute de stat cica pentru popor. Asa se minte si despre Rosia Montana - o campanie agresiva de dezinformare. "Vai, citeste povestea lui Radu Papura de 23 ani, care ar vrea sa lucreze si n-are unde... dar vine Gold Corporation si-i da de munca platita pe bani de n-o sa-i poata numara..." Isuse Christoase - lumea e tare proasta. Sau s-a prostit de tot in ultimii ani. Guvernantii par ca vor sa goneasca peste granite pe toti cei care au cum s-o ia de la capat in alta parte, iar pe restul sa ne ingroape. Daca nu in datorii, atunci macar in minciuni...
Cuprul Romaniei, scos la licitatie
31.05.2011, 17:07
D-na Nicoleta, ma bucur ca ati spus adevarul, rau e ca, din cum vedeti din comentariile dinainte, oamenii sunt dezinformati si au inca incredere in media si in statisticile prezentate de guvernanti. Aceiasi guvernanti care duc o politica de exterminare a poporului roman, prin desfiintare de spitale, prin indatorarea la banci straine, prin vinderea la straini a tot ce functioneaza inca, prin saracirea si analfabetizarea romanilor, prin schimbarea sistemului de educatie de la semestru la semestru si inca prea multe pentru a le aminti pe toate. Referitor la ce spuneti dvs. animalele au suflet, nu neaparat muritor cum stie (din experienta, probabil, d-na Carmen) ci la fel ca al nostru, numai ca preotii nostri n-au cum sa stie din moment ce studiaza intr-o Facultate si devin "oamenii Domnului" dupa teza de licenta... Plus ca ni s-a varat adanc in minte ca numai omul conteaza - e fiinta suprema. Ma-ntreb, daca e superioara de ce face rau din placere, de ce-si chinuie inclusiv semenii, de ce e manat mereu de lacomie si sete de putere? Asta nu e superioritate, e VICIU!
Media a dat initial stirea cu femeia care intrase in curtea unei intreprinderi printr-un loc nepermis (nimeni n-o astepta, nu stia de ea, n-avea ce sa caute acolo) si fusese atacata de cainii de paza din curte. Apoi, pentru a sprijini intentiile gretoase ale stapanirii, media a fost pusa sa caineze "biata femeie" care era in "interes de serviciu si sarise prin gaura din gard" - eu stiu ca in interes de serviciu se intra pe poarta, nu prin gaura din gard. In al doilea rand femeia a fost atacata de cainii care pazeau intreprinderea, nu de caini comunitari - de pe strada. Ea incalca o proprietate pe care cainii o pazeau!!! Copilul din Craiova era un tiganus peste care a dat unul de-al lui cu masina si ca sa nu faca puscarie familia a dat vina pe caini! Desi martori cainii nu puteau sa depuna declaratie.
E foarte usor pentru stapanire sa vehiculeze sume imense cheltuite pentru "intretinerea" unui caine in adapost. Nu se spune ca "adapostul" e lagar de exterminare, pentru ca banii pentru hrana si medicamente se duc in buzunarele angajatilor, a primarilor si altor indivizi bagati in asta pana-n gat. De ce cainii cu adevarat agresivi raman pe strazi, iar hingherii ridica taman cainii blanzi, iubiti in cartierul lor, de multe ori deja sterilizati? Pentru ca "angajatii statului" sa arate ca au activitate si pentru a pastra motivul plangerilor. De ce nu stie multa lume (doar cei implicati) ca sterilizarea este mult mai putin costisitoare decat "eutanasia"? Pentru ca poporul sa fie mintit ca se adopta solutia cea mai ieftina! Si pentru ca la noi "eutanasia" se face cu parul si toporul - da, sunt omorati taman acei caini blanzi si iubitori pe care-au reusit hingherii sa-i stranga in "adaposturi", iar banii de injectii letale intra tot in buzunarele celor amintiti. De ce se da vina pe ONG-uri cand ele n-au avut baza legala, n-au fost lasati sa faca mai nimic? Au reusit sa sterilizeze mii de caini din fonduri proprii si donatii, au reusit sa dea spre adoptie alte mii de caini tot prin eforturile proprii. Se da vina pe ONG-uri pentru ca statul sa iasa basma curata, iar cetatenii intentionat prost informati sa aiba tap ispasitor! Sunt atat de multe abuzuri la care sunt supuse animalele inclusiv cainii comunitari, cazuri care nu s-au mediatizat - pentru ca nu trebuie. Daca ati vazut la TV un cal batut, alte mii au fost schingiuti si ucisi si nimeni n-a aflat de ei. Daca ati aflat la TV ca au fost otraviti 4 caini blanzi, sterilizati, in curtea unei intreprinderi, alte mii au fost prinsi cu latul, spanzurati, impuscati, nici de ei n-ati aflat. Iar "oamenii" care-au facut asta sunt liberi sa-si incerce viitoarele fantezii pe copii, femei sau neputinciosi. Pentru ca legea si statul le permite.
Ia sa va interesati d-na Carmen si dl. Mircea ce afaceri invarte Protanul, cine are actiuni acolo si o sa intelegeti poate de ce se vrea cu ardoare uciderea - ca sa rezulte materie prima pentru cuptoare!!!
Culmea e ca ucigand nu numai ca iei o viata nevinovata, dar eliberezi locul pentru alt caine venit din alta parte (abandonat de un "om") - ceea ce inseamna ca va trebui sa ucidem la nesfarsit, ori stapanirea asta vrea - bani in buzunar pe temen nelimitat. Eu nu vreau ca banii mei sa fie folositi pentru ucidere si sa intre in buzunarele din ce in ce mai largi ale celor care ne conduc ca pe vite - direct spre abator. Chiar credeti ca OMS e formata din prosti si inculti? De ce-o fi ajuns aceasta organizatie, in urma unui studiu, la concluzia ca solutia pe termen lung e sterilizarea, in niciun caz uciderea??? TREZITI-VA! NU VA PUTE INCA A BANI MANJITI CU SANGE NEVINOVAT?
"Opriti aceasta revarsare de violenta!"
18.02.2011, 13:27
Superb articol. Ar mai fi fost de notat inca un caine care a facut istorie. Este vorba de cel care are statuie in Central Park din New York. Cel care a condus atelajul pe o vreme total potrivnica pentru a aduce la timp vaccinul salvator pentru copiii din Nome... Da, e vorba de Balto - cainele de sanie, de care se spunea ca ar fi metis de huski siberian cu lup...
Alta poveste frumoasa, cu un erou special - Balto.
17.12.2010, 19:18
"Rechinii sunt printre rarele animale care au "supravietuit", cu foarte putine modificari, inca din vremea dinozaurilor. Ei exista in oceanele lumii de peste 420 de milioane de ani, iar rezistenta lor la imbolnaviri, la schimbarile de clima si la alti factori de mediu ostili este fenomenala, uimindu-i pe biologi."
Si uite-asa asta o sa se schimbe rapid. Rechinii au supravietuit atator boli, schimbari de clima si altor provocari, dar nu vor supravietui rapacitatii companiilor farmaceutice... aflate cica in slujba sanatatii oamenilor!
O alta specie va disparea definitiv. Ca alte mii de specii al caror habitat a disparut din cauza lacomiei omului - cea mai rapace bestie de pe Pamant. Dar omului nu-i pasa oricum de nimeni altcineva decat de sine, nici macar de cel din aceeasi specie cu el... Ce conteaza ca tot substantele sintetizate de om stimuleaza aparitia cancerului? Si ca totul se naruie in jurul omenirii, tot ce atinge omul devine pulbere? Ce conteaza ca multime din bolile "moderne" sunt fabricate de om? Las' ca mai omoram o specie in speranta vindecarii, apoi realizam (ca si in alte dati) ca nu asta ne-a salvat....
Un "leac" din fundul oceanelor - Cartilajul de rechin
15.12.2010, 19:57
Pur si simplu superb!
Toata stima mea, domnule Traian, dati dovada nu numai de veritabil talent scriitoricesc (nu doar veleitate) dar si de o sensibilitate miscatoare. Descriere vie si palpabila a acelei clipe magice, pornind intai in mare, de la descrierea per ansamblu a gradinii, continuand in mic, aplecat cu lupa sufleteasca asupra scanteii de viata, care din pacate are alta "frecventa" derulandu-si tot rostul vietii pe viteza mult mai mare, deci stingandu-se mult mai devreme...
Daca el traieste 2-3 zile, s-ar putea spune ca v-a fost prieten o viata... Viata lui... Iar dumneavoastra ati avut ragaz si ochi si pentru el...
Sa va tina Dumnezeu sanatos multi ani de-acum incolo.
Si apucati-va de scris....aveti ce spune si, asa cum v-a daruit Dumnezeu, aveti si cum.
15.12.2010, 18:23
Nu fiti partinitoare, doamnelor. Formula As are marea calitate de a ne arata moneda fata-verso, nu doar ce e alb sau doar ce e negru - e impartiala si obiectiva. Povestile de viata sunt... povesti de viata, cu bune si cu rele. Poate chiar e adevarat ce a spus baiatul - a luat viata fetei ca sa nu se intample ceva mai rau - de exemplu sa fie convertita de acea grupare si transformata intr-o criminala, sau torturata si sacrificata de ei... sunt multe cai de a-ti pierde sufletul, lucru care e mai grav decat a-ti pierde viata.
Niciodata sa nu judecati ceva ce nu intelegeti!
Nu uitati ca diavolului i-a reusit cea mai mare minciuna - l-a facut pe om sa creada ca diavolul nu exista!!!
18.11.2010, 12:39
Francisc de Assisi - protectorul animalelor - el a stiut ca animalele au intr-adevar suflet. Cunosc multi oameni care (in asociatii de protectie) strang putine fonduri din donatii, in schimb iau animale de pe strada, le vindeca, le sterilizeaza mai mult din banii lor. Ba mai incearca sa indrepte si raul facut de primarie si consiliul local - incearca sa vindece animalele imbolnavite in asa zisul adapost unde sunt duse dupa prindere. Acesti Oameni au remarcat ca solutia pe termen lung este sterilizarea si intoarcerea in teritoriu, pentru ca o incarcerare intr-un "adapost" e in final moarte sigura pentru bietele animale - primariile si angajatii lor fiind interesati ca banii sa ajunga in buzunarele lor (iau fonduri de la stat, arunca 1 sac de boabe de mancare uscata la 50 de caini, ii lasa sa se lupte intre ei pentru hrana, sa moara din cauza ranilor, a bolilor, a lipsei de afectiune, de multe ori, ca sa "faca loc" altor caini, ii "eutanasiaza" cu parul sau cu toporul, pentru ca solutiile pentru eutanasie costa mult (mai mult decat sterilizarea). Medicamente ioc, ca alea costa, spatiu decent ioc, ca si ala costa, hrana - de ochii lumii, cat sa nu moara efectiv de foame. Totul din lacomie. Asociatiile sunt sabotate de primarii - angajati ai primariilor prind si ucid caini sterilizati deja de voluntarii asociatiilor... batandu-si joc si de vietile cainilor blanzi si increzatori si de banii si eforturile banesti si sufletesti ale oamenilor buni. Cunosc atatea fapte de cruzime incat ma sperie ca exista atatia oameni incapabili sa inteleaga ca, mai mult chiar decat oamenii, animalele de langa noi au o sensibilitate si o nevoie de afectiune imense - unii stiu asta deja, dar mai sunt multi indivizi care au impresia gresita ca lumea e facuta pentru ei, nu ca ei sunt o particica din lumea asta mare, in care noi, oamenii suntem ultimii veniti, dar facem pe stapanii!!!
Sa nu uitam fapturile lui Dumnezeu
05.10.2010, 16:53
Savuros momentul cand cercetatorul a cunoscut "in profunzime" vipera... (datorita descrierii detaliate mi-am putut imagina intreaga scena) desi mai curand vipera l-a "cunoscut in profunzime" pe el... atat de profund cat a muscat ea de adanc...
Dragut scris, cu "sare si piper".
Iar finalul e chiar perfect: mamica daduse nastere la 7 puisori. Ea fiind dintre putinele specii de sarpe care naste pui vii, din cate mi-aduc eu aminte.
24.09.2010, 19:36
Scris minunat!
Scapa lacrimi printre gene, oftatul isi face loc abia auzit, sa nu deranjeze gandurile...
Pacat de frasinul tau, care, la venerabila lui varsta, era si-ar fi trebuit sa ramana "monument istoric" viu. Modernizarea vine din pacate mai mult cu rele decat cu bune. S-a curmat cu aceasta modernizare o viata de 140 de ani. Si nu cred ca a meritat sacrificiul - mai multa galagie, mai mult praf, mai putina umbra racoroasa, aer mai greu respirabil, pasarelele au trebuit sa-si caute alte case...
Frasinul tau... N-are voce sa se vaite, sa spuna ca-l doare, ca vrea si el sa traiasca, si-atunci oamenii cred ca e un obiect, care acum trebuie inlaturat, din moment ce sta in cale... si-n loc sa coteasca strada dupa o fiinta vie, statornica, ucidem ca sa "facem loc"...strazii.
Sper sa va-ntalniti candva in Rai, tu cu frasinul tau. El sigur te asteapta acolo...
06.08.2010, 13:36
Am citit cu sufletul la gura povestea lui Ghita. Am avut parte, acum cativa ani, de o poveste asemanatoare, protagonistul fiind un motan cu zgarda anti-pureci, care aparuse sub geamul meu si nu se lasa dus nici macar de ploaia torentiala, de care nici macar nu incerca sa se ascunda. Il hraneam, dar nu-l puteam lua in casa, avand-o pe Lizuca - pisicuta noastra (o gasisem nou-nascuta) care avea deja vreo 4 ani si nu suferea nicio alta pisica prin preajma, indiferent de sex sau varsta. Incercasem o data si bietul motan iesise smotocit rau din intalnire... Povestea lui Toto (asa l-am numit pe motan) mi-am inchipuit-o doar, bazandu-ma pe semnele clare: noi stateam la parterul unui bloc, dar zona era de case, iar el parea ca traise undeva la casa, avand acces in gradina si probabil fusese al unei persoane in varsta, mai putin instarita, care-l iubise mult - era increzator in oameni, torcator si avea capetele zgardutei negre cusute, ca sa nu o piarda. Mi-am inchipuit ca stapanul decedand, urmasii hrapareti au pus mana pe casa, au aruncat toate lucrurile omului si au gonit motanelul, indiferenti la faptul ca Toto era o fiinta vie si simtitoare, caruia deja i se naruise lumea odata cu moartea stapanului drag... La inceputul lui noiembrie, a reaparut racit rau - n-am mai putut sa-l las afara, asa ca l-am cazat in bucatarie si-am facut frigul in acea iarna, pentru ca geamul bucatariei a ramas in permanenta intredeschis - Toto era obisnuit sa iasa frecvent si plangea sa i se dea drumul. Usa bucatariei a ramas inchisa, noi ne strecuram inauntru cu grija sa nu intre si Lizuca. Intre timp l-am vindecat de raceala si de suferinta - i-am aratat ca este iubit, chiar daca nu poate fi lasat si in restul garsonierei. Pe la sfarsitul lui martie l-am dat unei colege de serviciu - urma sa locuiasca intr-un apartament la etajul 3. N-a rezistat mult, doar pana la inceputul verii, cand incepuse sa planga tot mai mult si mai des ca vrea afara. S-a rezolvat si asta cand colega mea l-a daruit varului ei, care locuieste la casa. De-atunci e stapanul gradinii si are locul lui de dormit in casa, atunci cand doreste el si cand e frig afara.
Povestea lui Ghita mi-a reamintit de Toto - gri tarcat, cu parul mare, cu toate talpile negre si varful cozii indoit - semn ca e de "rasa"... Un motan frumos, afectuos, deosebit - ca toate fiintele de langa noi, mai mult sau mai putin bagate in seama...
Intorcandu-ma la Ghita, mi-a tremurat sufletul gandindu-ma la motanelul care spera in continuare la ceva care se poate sau nu sa se infaptuiasca... Multumesc din suflet pentru nota redactiei care ne anunta practic pe toti ca Ghita e acum la casa lui, nemaiasteptand in strada pe stapanul inimii lui... Frumoasa povestea si cu final fericit.
09.10.2009, 13:28
Excelent. Esti intr-adevar un spirit puternic, ai facut alegerea corecta, iar asemanarea drumului vietii cu traseul tramvaiului, cu statiile lui...este profunda. Nu cred ca ai gresit alegand casnicia fericita si neintinata pe care-o ai. Daca te destainuiai acelui "ucenic" aveai 2 variante: ori te persifla si te trimitea acasa la barbatul pe care el il respecta si de la care invata, ori iti raspundea cu aceeasi tulburare, iti confirma ca el e sufletul tau pereche si-ti rascolea viata definitiv si irevocabil. Asa va ramane in mintea ta o amintire frumoasa, ca un vis, imaterial. Daca ajungeati sa fiti intimi, sentimentul crunt de vinovatie (fata de omul tau care nu-ti gresise cu nimic si pe care-l iubeai de altfel) te-ar fi macinat pana la farame. Da, se intampla sa iubesti statornic, puternic, cu respect, cu duiosie dar si cu prietenie profunda pe cel de-alaturi si sa ti se iveasca in fata cineva care sa-ti sageteze inima la propriu - sa te indragostesti de el si sa fii convins in sinea ta ca respectivul e cel pe care trebuia sa-l intalnesti de fapt. Dar trebuie sa cantaresti daca merita, pentru scurtele momente de fericire absoluta pe care poti sa le simti, sa tradezi dragostea si increderea profunda si statornica pe care le impartasesti cu partenerul de viata. Pentru ca, dupa aceasta fericire vinovata, te simti golit, sfaramat, spulberat. Nu esti si nu vei mai fi niciodata omul intreg care-ai fost. Si-ti vor lipsi toate cele dinainte, tihna si linistea, siguranta traite pana atunci.
22.09.2009, 17:54
Dragostea...Nimeni nu stie exact s-o descrie, s-o defineasca, oricum e unica pentru fiecare in parte. Dragostea e cea care ne imbogateste sufletul, caci el trebuie imbogatit, e cea care ne da puterea sa rezistam incercarilor, e cea care ne lumineaza calea. Povestea, mai cu seama afland ca-i adevarata, ne lasa cu zambetul pe buze, chiar daca "eroii" s-au stins de mult. Tocmai pentru ca stim ca s-au iubit, ca Dumnezeu i-a adus iar impreuna, ca sa continue sa se iubeasca, ca s-au stins iubindu-se, dupa ce au luminat locurile si oamenii din jur cu dragostea lor. Ca trupurile lor au fost inmormantate la un loc, doar apartineau unul de altul. Povestea te lasa sa visezi cu fruntea netezita, cu privirea dusa undeva departe, la cat de mult inseamna de fapt iubirea in viata noastra...Multumim, doamna Otilia Teposu.
22.09.2009, 17:20
Doamna Ileana Campeanu a descris exact ce a facut si face mama cu noi. Mama a fost foarte bine educata de parinti, dar a crescut intr-o atmosfera mai rece, austera. Si-a jurat siesi sa nu repete greseala cu copiii ei. Nici n-a facut-o. Deci, doamna Eugenia, nu repetati greselile parintilor, doar stiti ce v-a displacut sau chiar ati urat la comportamentul lor fata de dvs. Iar doamna Maria Both pune punctul pe " i " cu "ce tie nu-ti place altuia nu-i face". Deci nu uitati ce va displacea, recunoasteti-va in fata lor greselile (facute fata de ei), asigurati-i de dragostea si sprijinul dvs neconditionate (deci fara fraze gen "nu iei nota mare, nu te mai iubesc"). Incet-incet, prin aceasta atitudine le veti castiga respectul si increderea. Iar dragostea, pe care sigur v-o poarta deja, va capata perspectiva. Mama mea, femeie inteligenta, a reusit de-a lungul carierei ei de mama sa-mi devina cea mai buna prietena. Eram adolescenta iar ea presimtea o posibila ruptura daca nu intervine, ruptura datorata anturajului sau pur si simplu apartenentei de alta generatie. Stiti ce mi-a spus? Mi-a spus asa: "Colegele si prietenele tale, oricat de bune prietene ti-ar parea, te pot minti, te pot invidia, te pot barfi, iti pot face rau, te pot baga in buclucuri. Eu nu pot face asta pentru ca eu sunt singura din lume care iti vrea intradevar binele, care vrea sa ai o viata fericita si sunt si singura care te poate ajuta, cu experienta, cu gandirea, fara sa-ti ceara nimic in schimb. Deci total dezinteresat. Spune-mi totul, absolut totul, de la temele date, la noii veniti in grupul tau, de la vizita la prietena ta acasa, pana la petrecerea la care vrei sa mergi. Daca-mi spui totul n-are ce rau sa ti se intample, mai ales daca-mi spui la timp. Iar daca totusi ai facut totusi ceva care se poate lasa cu urmari negative, tot eu te pot ajuta sa iesi din bucluc." Am inteles asta. (Dovada ca drumul meu a fost drept si frumos si ma pot uita in urma fara rusine). Legatura s-a intarit atunci si nu s-a mai rupt niciodata. Si acum daca am vreo problema prima la care ma gandesc e mama...Sa mi-o tina Dumnezeu sanatoasa!
Epistole care asteapta raspuns
22.09.2009, 16:27
Doina, draga, eu cred ca trebuie sa-i spui fiicei tale cine-i este tatal. Tu esti singura care stie adevarul. Daca aveti gusturi comune e posibil sa te trezesti ca-i cade fiicei cu tronc taman tatal ei (insurat sau nu, nu conteaza, stii bine ca dragostea nu tine cont) si se poate ajunge la incest. Stii bine cum multe studente se indragostesc de profesorii lor, iar daca el si-o fi pastrat farmecul din tinerete... Plus ca se poate ca fiica ta sa simta cumva legatura cu acest om, si sa nu si-o poata explica decat prin faptul ca s-a indragostit de el...Gandeste-te bine la asta, descoase-o eventual pe viitoarea ta doctorita, sa afli ce simte raportat la el. Lui cred ca nu-i nevoie sa-i spui nimic, daca Dumnezeu va vrea ca el sa afle, asa va fi. Dar fetita ta trebuie sa stie macar pentru a fi ferita de "situatii stanjenitoare"...
19.05.2009, 21:39
Nu diferenta de varsta e problema. Eu am trecut printr-o suferinta oarecum asemanatoare, cu un coleg de serviciu cu doar un an mai mare ca mine. Era necasatorit. Dupa program ieseam impreuna cu mai multi colegi, la serviciu cand se putea, venea la mine sa-mpartim o ciocolata sau un mar...Venea la locul meu de munca si-mi povestea cate ceva. Cu timpul ni se facea dor sa mai vorbim, ajunsesem sa ne uitam unul dupa altul...Am inteles atunci ca m-am indragostit. A gresit intr-o zi cand am iesit numai noi doi si mi-a declarat (nici acum nu stiu de ce) ca el nu poate iubi nici-o alta femeie in afara mamei sale...Atunci sufletul meu s-a naruit. Practic taman imi spusese ca nu poate simti pentru mine decat prietenie. Dupa ceva vreme a venit sa-mi spuna ca il "curteaza" o pustoaica cu 7-8 ani mai mica. Ca il iubeste mult, ca vrea sa-i ofere lui totul. Era ceva mai instarita,... iar el era innebunit dupa confort. Din moment ce a venit sa-mi ceara sfatul, in umbra a ce-mi spusese inainte cu "mama - unica femeie din viata lui", i-am spus sa-i dea fetei o sansa, daca el tot nu poate iubi, macar sa fie el iubit cu-adevarat. In final s-a insurat cu ea, si abia dupa cateva luni, cand astepta deja un copil, mi-a marturisit ca ma iubeste pe mine, dar ca nu indraznea sa creada ca eu m-as fi uitat la el, deh, Doamne, eu aveam facultate...Si mi-a spus ca si-ar dori grozav sa-i fiu amanta. Initial m-a ametit gandul. Cand esti indragostita de ceva timp (il iubeam deja de 4 ani, fara sa-i spun ceva) iti sare inima din piept la asa propunere. DAR...am inteles ca eu as deveni "cea din umbra", intotdeauna VIOARA A DOUA, "spargatoarea" casei lui. Pastele, Craciunul, Revelionul, ziua lui, toate sarbatorile mi le-as petrece singura, cu gandul la el, iar el...in sanul familiei lui. Nu am putea iesi nicaieri impreuna, totul ar fi pe ascuns. Ne-am intalni prin hoteluri, traind tot timpul cu frica de-a nu fi vazuti, surprinsi... Cu ce eram vinovata ca sa ma ascund? L-am iubit din tot sufletul "pe fata", gesturile dragute, taclalele la care stateam, privirile, totul ar fi trebuit sa-i "spuna" ca-l iubeam. Cand l-am intrebat de ce nu mi-a spus mai demult, inainte sa se-nsoare, mi-a zis ca n-a avut curajul sa ridice ochii la mine. Dar i-a venit brusc curajul cand era deja insurat si-astepta un copil??? De ce voia sa ma tina in umbra taman pe mine...cea la care nu-ndraznea sa spere ca i-ar raspunde la iubire? Am suferit mult, am plans nopti si zile, aveam de dat examenul de stat taman dupa ce-am aflat ca sentimentele mele erau impartasite. Si lucrul acesta in loc sa ma bucure, ma ranea cumplit, pentru ca el nu putea fi al meu. Legal, dar mai ales in fata Domnului, era al alteia. Noptile invatam, ma gandeam, plangeam si-i schitam portretul...Dupa catva timp am plecat de la acel serviciu care oricum nu-mi oferea niciun viitor. La plecare a reusit sa ma sarute si sa-mi spuna ca ma iubeste. Am purtat acel sarut in suflet, mult timp, ca pe o pecete, ca pe o povara. Plecam din alte motive, dar cu ocazia asta incheiam si relatia noastra neimplinita. Ce folos avea sa intru intr-o relatie "dosita", sa ma simt a cincea roata la caruta, sa-l las si pe el sa se ascunda, sa minta pe mama copilului lui, cu care de altfel a ramas. Nu voiam sa devin amanta nimanui, nici macar a celui pe care-l iubeam de ani de zile. Nu eram nici proasta, nici urata, nici nu facusem nimic rusinos in viata, ca sa vreau sa ma ascund. Voiam sa-mi pot purta iubirea cu fruntea sus, cu bucurie, sa-mi vina sa opresc lumea pe strada sa spun ca sunt indragostita de un om care merita. Lunile urmatoare am mai iesit cu baieti care ma curtau, mai mult din nevoia de a nu fi singura si din nevoia de a uita. Nimic n-a durat. M-am oprit din tentativele de a-mi face un prieten cand m-am impacat cu mine insami si m-am acceptat fara sa ma mai invinovatesc de toate. Cand m-am privit in oglinda si am realizat ca DE MINE NU MA POT DESPARTI, chiar daca pe langa calitati am si defecte, ca oricine altcineva. Cand nu mi s-a mai parut nefiresc si extraordinar sa se indragosteasca de mine un barbat, pentru ca si eu valorez ceva. Cand m-am impacat cu gandul ca trebuie sa convietuiesc cu mine insami, deci ca trebuie sa am grija in continuare sa nu fac nimic de care sa-mi fie rusine. Atunci mi-am zis: "decat cu cineva nepotrivit alaturi, mai bine singura". Mi-a fost foarte bine cateva luni, singura dar stapana pe mine si pe soarta mea. Detasata si senina... Si, cand nu mai asteptam pe nimeni... a aparut EL. Cel de care acum mi-e dor, pe care-l respect, pe care ma bazez, pe care il admir si il iubesc din tot sufletul, si de care sunt indragostita, chiar daca fluturasii din stomac se zbuciuma mai putin dupa aproape 13 ani impreuna...Jumatatea mea adevarata, cel cu care am o relatie reciproca, cel a carui verigheta o port ... Am avut noroc si pe Dumnezeu alaturi, am evitat sa fac rau, pentru ca mai devreme sau mai tarziu, totul se plateste. Asa gandeam atunci, asa gandesc si-acum. Puteam strica o casa, o familie, sufletul unei tinere femei care-si iubea sotul (si care, chiar daca n-ar fi stiut sigur, ar fi simtit ceva), sufletul unui barbat fortat sa duca o dubla existenta, si, nu in ultimul rand, sufletul meu. M-as fi urat si-as fi suferit mult mai mult decat am suferit pierzandu-l. Sa-mi incep viata de femeie ca amanta cuiva casatorit...n-a fost varianta mea favorita. Am preferat sa ma rup si sa-l rup de tentatie, sa plec in drumul meu, care dupa cum s-a vazut era intr-adevar altul, alaturi de alt barbat - barbatul MEU. Se zice ca "in dragoste si in razboi, totul e permis", dar daca nu uiti ca "totul se plateste"... e mai greu sa-ti permiti chiar totul. Sfaturi nimeni nu poate da, iubirea e unica, fiecare are sansa lui. Cateodata e bine sa afli mai multe povesti, ca sa poti face alegerea ta.
08.08.2008, 20:11
Mi-au placut si stilul de scriere si ideile. Nu mai vorbesc de faptele in sine si mai ales finalul fericit la care mi-era greu sa sper.
Fraza "unde mananca 11, mai incape unul"...va descopera sufletul - un suflet adevarat, palpabil, as zice, prin faptele care sunt consecinta trairilor.
Avem si noi o multime de animalute in grija. Primul suflet salvat si ramas la mine e o pisicuta gasita nou-nascuta, care doar ce-a implinit 11 ani. Avem si 8 catei, "8 bellow", cum s-ar zice, dupa titlul unui film, pe care nu cred ca nu l-ati vazut, fiind iubitor de animale si de dreptate. Adunati de-a lungul a vreo 6 ani, cateii sunt toti "salvati". Prima, o fetita metis de vanatoare, acum mandra si zvelta, gasita la munte, abandonata pe-o paturica, la o troita. Avea atunci o luna jumatate...Dupa vreo 3 ani, alta fetita cu mustatile taiate, batuta, culmea - ciobanesc german rasa pura (avea 3 luni). Stateam cu chirie la bloc. Cu eforturi (rata-n banca pe 20 ani) ne-am luat anul trecut o casa cu curte mare, in apropierea orasului unde ne-am nascut si unde lucram. La casa am primit bonus: o pisica cu 2 pui, cainele batran al gospodariei (in jur de 15 ani) si catelandrul celor care stateau cu chirie acolo de vreun an, de cand murise stapanul casei. Toti erau subnutriti, cainii legati, cu apa verzuie si putina, in troace gaurite, latratori si infometati, pisica alaptand puiutii ascunsi intr-un pod, slaba si murdarica...Chiriasii, cand si-au luat lucrurile ca sa elibereze casa, au vrut sa ia cu ei catelandrul. I-am rugat sa-l lase la noi, ca o va duce bine. Nu ne puteam muta inca, dar veneam zilnic sa hranim animalutele si sa le mangaiem. Apoi plecam acasa la "fetele" noastre. Gardul avea gauri, nu puteam lasa cei 2 caini liberi in permanenta, dar cat eram acolo, o ora-doua, sa le pregatim mancarea, ii dezlegam ca sa poata zburda. Venea toamna. Mosulica avea cusca pe care i-am izolat-o cu polistiren si cu saci de plastic pe lateralele exterioare. Catelandrului i-am facut cusca, pentru ca statea intr-o ladita mica de lemn, prea mica sa-l adaposteasca. Deci, deja aveam 4 pisici (veterana mea de 11 ani si pisica cu doi pui) si 4 caini (2 fete si 2 baieti). Peste iarna am gasit langa serviciul meu un puiut deosebit si... dezamagit de oameni, se vedea dupa cum ii privea pe trecatori. Avea vreo 4 luni. Afara era ger (minus 19-20 de grade). L-am dus la casa, chiar in anexa unde adapostisem pisicile si unde faceam in fiecare seara un pic de foc in soba. A doua zi, cand am venit la casa, am gasit in curte, pe langa cainii nostri, un pui de brac german, fetita, ca ale noastre de la apartament. Costeliva, cam de aceeasi varsta cu catelusul adus cu o seara inainte, adica vreo 4 luni. Am bagat-o inauntru ca-i crapasera si-i sangerau marginile urechilor de ger. Pana-n primavara amandoi cateii au stat in casa cu pisicile, pana cand i-am mutat intr-un tarc cu o casuta mica de lemn, in care sa doarma si sa se fereasca de ploaie. Tot atunci, mosulica al curtii a dat semne urate ca ii vine timpul. Intepenit, se misca foarte greu, zacea mult, nu voia sa se ridice sau sa manance...Fiind prea brusc, m-am gandit ca nu-i vremea lui sa se duca si l-am chemat inapoi cu vitamine, saruri minerale si masaj zilnic pe tot corpul. Acum zburda, sapa gropi si alearga dupa pisici...Insa, in perioada cand el zacea, a venit peste gard o alta "fetita", o catelusa asemanatoare cu prima noastra gasita. N-a mai vrut sa plece, am inceput s-o hranim, apoi a trebuit s-o legam pentru ca noaptea sapa pe sub gard si intra in curtea vecinilor. Iar acum vreo 3 luni a aparut in curtea noastra un catel pe care-l stiam "din vedere". Inca din iarna pazise o curticica vecina, dar se pare ca proprietarul nu s-a aratat recunoscator ca sa-l hraneasca si adaposteasca. Iar naroada noastra venita peste gard, cand o dezlegam, sarea bineinteles gardul si se ducea sa se joace cu el. S-ar putea sa-i fi zis ea lui, printre altele: "ce esti fraier, vino la mine-acasa, nu vezi ca eu am sarit peste gard in curte, stapanii nu m-au gonit, ba m-au hranit, m-au adoptat, ma mangaie, am adapost pe vreme rea, am mancare, apa si prieteni." Si el a ascultat-o...Vreo 2 saptamani nu l-am bagat in seama, ne gandeam ca pleaca si ca deja avem prea destui. N-a plecat...Iar noi nu l-am gonit. A trebuit sa-l legam si pe el, ca o luase pe urmele prietenei, se ducea pe la vecini. Cand i-am pus zgarda la gat si am agatat carabina de la lant, nu numai ca n-a-ncercat sa se retraga, sau sa fuga, dar a avut o reactie total neasteptata - topaia de bucurie ca un copil, practic a sarit sa ma-mbratiseze. In final am tras concluzia ca s-a bucurat asa, pentru ca a realizat ca e tratat ca si ceilalti ai nostri, deci a devenit si el al nostru. De vreo luna ne-am mutat acolo, la casa noastra, adunand toate animalutele din grija noastra la un loc. Toti frumosi, destepti si afectuosi, recunoscatori si vrednici...avem caini unul si-unul. Personalitati diferite, moduri de a se exprima diferite...Ne iubesc si simtim clar asta. N-as renunta la asta pentru nimic, pentru ca asta mi-aminteste zilnic de ce am venit pe pamant. Multumesc din suflet oamenilor care mai exista. Multumesc ca nu luati in seama comentariile aproape intotdeauna rautacioase cand e vorba de viata unui animal, de parca noi, necioplitii Terrei, care otravim de obicei tot ce atingem, am avea vreun drept de a judeca cine are si cine n-are dreptul sa traiasca - animal sau om. Si-asa am facut asta prea mult timp. Si multumesc ca, in pofida celor care va considera "anormali" daca va pasa si de alte fiinte inafara de sine si de propria progenitura, duceti trairile voastre pana la capat. Cu fapta.
Recomandari
