Scrisoare de pe front

"Iti scriu, draga, suvenire, spre a mia dulce iubire"

E scrisa pe doua foi ingalbenite de vreme. Cineva le-a lipit pe un carton galbui, una in continuarea celeilalte, le-a inramat si le-a agatat intr-un cui pe perete. Asa le-am gasit atunci cand am intrat pentru prima oara in casa bunicilor barbatului cu care m-am maritat. Scrisoarea se mai pastreaza si azi. I s-a schimbat doar locul. Sta acum pe un perete insorit mereu din casa mea. Hartia pe care e scrisa e groasa si se vad inca indoiturile adanci, facute ca sa poata fi pusa in plic. Pe ici, pe colo, literele s-au sters si cerneala violeta cu care au fost scrise s-a decolorat, ingalbenindu-se. La fiecare inceput de rand, sunt litere mari, caligrafiate cu migala, cu rotocoale, inflorituri si carlionti, ce se rotesc in jurul cuvintelor, pentru a se opri apoi brusc intr-un punct mai ingrosat. Pe margine sunt desenati trandafiri impletiti intr-o ghirlanda care coboara de-a lungul textului. Ca sa intelegeti de ce am insistat atata cu descrierea scrisorii, trebuie acum s-o cititi:
Sibiu, 9 Februarie 1915
Dorita Mia Nevasta si copilite, Marita si Viorita,
Suveniria Mia spre Iubirea Noastra. Eu acuma petrec pe campulu de lupta spre amu apara dulcea Tara Mia. Astazi, ordinulu au sositu, sa fim gata si am pornitu. Iti scriu, draga, suvenire spre a mia dulce iubire. Acuma, la plecarea mia in lupta, n-amu draga pe niminea, numa frunza si iarba care este pe tata lumia. N-am pe niminea cu doru, nu vad de cine mi-e doru, pe-alu meu drag puisoru.
Deci, draga nevasta mia, am trait Zincuta noi siase ani si optu zile. Sapte luni mobilizatu cu doru am statu. Mobilizatu mai tine draga. Spre aminte de suvenire, te sarut Zincuto draga si cu aciasta scrisorica a mia.
Nevestica, draga mia, ie crudu rasboiu, nu stim cand va inceta, iara de mine vei afla ca-s pe plecare in tara germana.
Sa stii Zincuta draga ca iti scriu cu doru, ca ai fost alu meu puisoru. Iti scriu Zincuta ale mele dulci cuvinte pana la moarte, ca intalnire nu stiu cand va mai fi intre noi. Aici e greu. Acuma santu lupte grele, dar va fi draga in priimavara lupte si mai grele si amare. Sa planga codru de jale si lumia tata suspinand. Mamele isi doresc fiii, nevestele-s plangande ca-s barbatii in batalie, copilele plangande ca au ramas fara parinti. Cata lumie-i suspinanda! Numai Dumnezeu stie oare cat rasboiu mai tine. Inca poate multie zile, si barbatii multi raman, nu se mai intorc. Suntu neveste tinerele care e pacatu de ele.
Si-amu, draga sotioara, cu doru de la inimioara, tine draga la copile ca ele suntu mititele si mie mi-e doru de ele. Aicia sunt streinu ca pasaria, n-amu mila la niminea.
Tie draga, orice aru fi, lu tale bine ti-oi dori si cu alu tale doru oi trai, ca-s o inima pustie in tara instrainata. Catu pe lume oi trai, tatu nevasta voi dori, ca au ramas tinerica, cu doi copii langa ia. Si-acuma, la urma, sarutu pe ale mele dulci copile, Marita si Viorita, pe care destul le-am dorit si de mult nu le-am intalnit. Cu doru lor merg la batalie. Cand va sti copilitele carte, sa le dai sa citeasca acestea de la mine.
Te sarut, Zincuta draga, alu tau barbatelu, Kaporal Ion Teposu, la rasboi plecatu.
Am recitit de multe ori scrisoarea aceasta trimisa de pe front, uneori pentru ca mi-era dor de simplitatea si duiosia ei, alteori, in trecere fiind pe langa ea, in iuresul vietii de zi cu zi, i-am admirat caligrafia ingrijita, volutele literelor mari si florile desenate cu stangacie. Omul care a scris-o "vorbeste" cu nevasta lui in graiul de acasa, pe care, ca sa-l scoata din obisnuit si sa-i dea importanta ceremoniala, il pune uneori in rime. Nu stiu daca se si purta atat de dragastos cu ea, atunci cand erau unul langa altul, pe cat se poate intelege din ceea ce ii scrie.In satul din varful muntelui in care au trait, sunt rare gesturile dragastoase. Nu stiu cum o fi fost pe vremea lor, dar cred ca asprimea vietii de munte i-a facut pe oamenii de aici sa-si dramuiasca cu zgarcenie vorbele si gesturile, si chiar afectiunea. Dincolo de cuvintele scrise cu cerneala imbatranita si decolorata de vreme, stau ascunse insa ingrijorarea pentru viitorul copilelor lasate acasa, spaima de razboi si de moarte, durerea despartirii de ai lui, teama ca nu se va mai intoarce la ei. Este teribila singuratatea acestui barbat, care-i scrie nevestei lui, inainte de marea batalie. El este "streinu ca pasaria, n-amu mila la niminea". Scrisoarea aceasta ar fi putut fi ultima pe care a mai scris-o, poate de aceea e atat de atent caligrafiata si insotita de desene. Scrisoarea aceasta e, de fapt, un fel de testament. Ii lasa nevestei dragostea si dorul, si copilitelor grija de a nu-l uita, chiar daca nu le va putea lasa altceva decat aceasta epistola inflorata, pe care s-o citeasca peste ani. Daca teama, spaima si grija sunt doar banuite, nespuse in gura mare, un singur lucru este exprimat direct, de mai multe ori, in fel si chip, cu o oarecare sfiala, totusi: dragostea pentru "sotioara" lasata acasa, dorul pentru "puisorul" inimii lui. Poate ca Ion Teposu a fost un om inchis, taciturn, retras, ori timid si interiorizat, nu stiu prea multe despre el. Sau poate, dimpotriva, a fost un om exuberant, care umplea casa si locul cu rasul lui. Poate ca timp de "siase ani si optu zile", cat a trait cu nevasta lui inainte de a pleca la razboi, nu i-a spus niciodata direct ca o iubeste, si poate ca doar spaima si nesiguranta ceasurilor pe care le traia acolo pe front l-au facut sa se elibereze de iuresul clocotitor care-i umplea sufletul, sa recunoasca si sa numeasca starea aceea de gratie, iubirea care-l ajuta sa i se para ca viata lui s-ar putea salva oarecum, daca gandul ar starui mai mult pe langa aceea pe care o iubeste. Acolo, pe front, nevasta, copilele, casa, pareau un liman salvator, un vis care s-ar putea implini, daca razboiul s-ar incheia.
Spaima mortii a inflorit dragostea lui, precum soarele florile campului.

Viata inscrisa in doua fotografii

E dimineata de vara la Sirnea, satul in care a trait Ion Teposu. E vremea fanului, cand zilele sunt rotunde si pline ca un mar copt. Miroase a cimbrisor salbatic si a iarba cruda, proaspat cosita. Am pornit pe urma autorului acestei scrisori trimise de pe front. Poate ca pare o copilarie, dar vreau sa aflu mai multe despre omul care a avut rabdare sa scrie si sa deseneze atat de frumos pentru nevasta lui, inainte de a pleca la batalie. Mai traiesc doar cativa batrani din cei care l-au cunoscut, dar nea Ion, Glavanul, cum i se mai zicea, pentru ca mergea repezit, cu pasi mari, inca mai este prezent in amintirea satului, pentru ca a fost primul veterinar cu studii facute la Inalta scoala de veterinari de la Sibiu. Am vazut si o fotografie de absolvire a acestei scoli, in care in fata unor planse uriase cu cai si vaci sunt insirati cativa absolventi, langa profesorii lor mustaciosi. Intre ei, Ion Teposu este cel mai inalt, singurul imbracat in costum popular, in contrast cu redingotele sobre ale inaltilor profesori ce purtau ceasuri cu "lantig", si atat de diferit de costumele prea stramte in care ceilalti absolventi pareau stingheri.Asadar, am aflat ca autorul scrisorii a fost om cu scoala, asa se explica si caligrafia ingrijita si infloriturile literelor, si-am mai aflat ca era mandru ca e taran, desi razbise cu scoala, caci isi purta portul cu semetie, intre profesorii si colegii simandicosi.
Apoi am vazut a doua fotografie care s-a mai pastrat, in care Ion Teposu, imbracat tot in costum popular, sta langa nevasta lui, Zinca, venita prin maritis din satul vecin, Pestera. El falnic si mandru, cu mustata bogata, rasucita ca a imparatului Franz Iosef, sprancenat si usor incruntat de grija de a iesi bine in "chip". Ea, maruntica, cu ochi patrunzatori, sprijinita gales de barbatul ei. Sunt amandoi in picioare, in fata unui cos cu trandafiri, decor de mucava asezat acolo, cu siguranta, de vreun fotograf calator pe la toate targurile si Nedeile de vara. Pe spatele fotografiei, cu aceeasi caligrafie ingrijita, Ion Teposu a scris "Facuta la 20 a lui Iulie, de Ziua Sfantului Prooroc Ilie, cu Zincuta, la Nedeia de la Fundata, prima dupa terminarea rasboiului."
Am aflat, asadar, ca eroul acestei povesti s-a intors din razboi, ocrotit poate de dragostea nevestei lui si de dorul lui pentru ea, am mai aflat ca au mai trait multi ani impreuna, pana cand moartea i-a despartit pentru o vreme, ca au avut opt copii si ca au fost doi oameni veseli, cautati si asteptati cu drag la toate nuntile din sat, pentru ca stiau sa traiasca bucuria sarbatorii, in asa fel incat ii cuprindeau si pe ceilalti in valtoarea ei.
Si cred acum, cu toata taria, ca toate acestea au izvorat din dragostea lor, pe care au crescut-o odata cu pruncii, au alintat-o ca pe ei, au scos-o in lume, la targuri si Nedei, nu s-au rusinat cu ea, au jucat-o la nunti si-au dus-o cu ei si dincolo de moarte, caci sunt ingropati in acelasi mormant.
E seara tarzie cand inchei povestea aceasta a lui mos Ion Teposu si a nevestei lui, Zincuta, oameni obisnuiti, cu frica de Dumnezeu. Acum stiu ca scrisoarea de pe front este dovada clara a dragostei pe care au trait-o. Au fost doi oameni fericiti, din putinii care au trait pe acest pamant. E atata liniste in sat, incat si stelele au coborat si-au ramas agatate de crengile frasinului urias din curte. E ceasul adevarurilor simple, al bucuriei ca traiesti si ca poti sa te uimesti de minunile pe care ti le pune in fata lumea. Ma bucur ca am aflat povestea vietii acestor doi oameni obisnuiti, ca am putut sa ma rup de cenusiul cotidian, ca sa ma gandesc la ei, si ma mai bucur pentru ca pe peretele casei mele sta scrisoarea - marturie a dragostei lor si ca in fiecare dimineata, soarele o lumineaza, ca si cum ar lua de la ea putere, ca sa lumineze apoi o zi intreaga. Lumina de la lumina...

Reproduceri dupa picturi de Sorin Ilfoveanu