Filip Florian - "Nu cred ca scrisul trebuie pus inaintea vietii"

Am traversat doua dealuri ca sa-l gasesc, pasind pe poteci strecurate printre pajisti mustind de apa, dupa ploile cazute in ajun. Pentru a-si scrie cea de-a patra carte, prozatorul Filip Florian s-a ascuns de zgomotul si furia capitalei, la marginea lumii, intr-un sat pierdut la poalele Pietrei Craiului. Un interviu in miros proaspat de fan cosit, cu unul din cei mai premiati scriitori ai noii generatii.

Ciocanu, ultimul Macondo din Europa

- Pentru a scrie prima carte, v-ati retras la Sinaia. Acum, v-ati izolat intr-un sat de munte, intr-o casa veche de o suta de ani. Are nevoie literatura de aceasta asceza?

- In principiu, ma retrag oriunde gasesc tihna pentru scris. Oricat m-as stradui, de ani de zile n-am mai reusit sa scriu o fraza in Bucuresti. Ca sa pot functiona, am nevoie de liniste, iar satul acesta, Ciocanu, pentru mine e un dar picat din ceruri. N-am vazut nicaieri loc mai frumos si mai linistit. E un loc magic. Un foarte bun prieten, Attila Bartis, dupa ce a fost aici, a spus ca asta e ultimul Macondo din Europa. Oricum, cert e ca e un loc absolut fantastic, unde eu ma simt in largul meu. Pentru ca iubesc enorm muntele, fanetele si padurea, si nu doar asa, la nivel decorativ, ci intr-un soi de intimitate totala cu ele, le simt vibratiile, le cunosc semnele, le stiu ciudateniile. Ore intregi, doar eu cu gandurile mele, pot sa umblu dupa flori de ceai, dupa ciuperci, dupa fragi sau afine.

- In anii '90 erati un gazetar de succes. "Cuvantul", Radio "Europa Libera", "Deutsche Welle" se bateau pentru reportajele dvs. Si totusi in plina glorie jurnalistica ati lasat totul balta pentru literatura.

- Cred ca sunt deja zece ani de cand m-am lasat de jurnalism si acum sunt, in sfarsit, vindecat. Am plecat, pentru ca nu asta imi doream sa fac. Eu am vrut dintotdeauna sa scriu proza, de altfel, in gazetarie am ajuns chiar printr-o proza scurta, care a si fost premiata de revista "Amfiteatru". Apoi a venit revolutia, era nebunia acelor vremuri, era imposibil sa stai deoparte la cate grozavii se intamplau. Asa am inceput sa lucrez la revista "Cuvantul". Nu exagerez deloc cand spun ca perioada petrecuta acolo, cu orele nesfarsite scurse in birourile de la demisol, a fost cea mai frumoasa din viata mea. Radu G. Teposu, directorul de atunci, si-a ales oamenii cu o arta rara, nu doar dupa criterii jurnalistice, ci mai ales in virtutea unor calitati ca umorul, inteligenta, buna scriitura si devotamentul. Prin urmare, s-a creat un spirit de echipa, ne-am imprietenit foarte tare intre noi. Pe atunci, nici nu ma gandeam ce conflict enorm exista intre literatura si presa. Mi se parea doar extraordinar ca fac ceva ce-mi place si, culmea, sunt si platit pentru asta. Mi se parea ceva fantastic sa lucrezi zilnic pentru un ziar, si seara, cand ajungi acasa, sa te rupi de tot ce-ai facut si sa intri in alta stare, una buna pentru literatura. Acum, vremurile acelea au trecut. Cat despre mine, n-am putut niciodata sa fac doua lucruri in acelasi timp. Cand faceam ceva, dadeam totul, trebuia sa fie cat de bine se poate si asta ma consuma. Asa am ajuns efectiv sa traiesc de la o leafa la alta, muncind incontinuu. In jurul meu se crease un soi de vid. Si apoi, a mai intervenit si o foarte mare dezamagire. Cand esti jurnalist de actualitate, la un moment dat e imposibil sa nu traiesti momentul in care sa te intrebi: "Dar macar una din sutele de anchete a avut vreun efect, in afara de artificiile si fumul colorat pe care l-au starnit prezentarea stirii? S-a ajuns vreodata la vreo demitere, la vreo schimbare reala?" Chestia asta te ajunge din urma ca o tristete uriasa si iti da un sentiment de inutilitate.De ce sa mai dezvalui a cincizeci si una marsavie, cand precedentele cincizeci n-au avut nici o consecinta? Traiam o mare deziluzie dupa zece ani de presa, zece ani foarte intensi, in care ma implicasem pana-n gat: atunci s-au comis mineriadele, marile tunuri in economie, marile potlogarii. Si atunci mi-a devenit foarte limpede ca trebuie sa fug din lumea aia, daca vreau sa scriu serios, pentru ca altfel n-o sa izbutesc. Frustrarea ca nu reusesc sa scriu nimic era tot mai mare, pentru ca si dorinta de a scrie era foarte mare. Si, la un moment dat, a explodat ca o buba. In iarna lui '98 spre '99, am incarcat masina si m-am mutat la Sinaia. A fost o miscare destul de riscanta. De-abia se nascuse baietelul nostru, locuiam intr-o singura camera friguroasa, cu o soba veche, nereparata de 50 de ani, si fara bunici in preajma, care sa ne ajute cu copilul. Am trait greu, din ce apucasem eu sa strang la "Europa Libera" si "Deutsche Welle", unde salariul era maricel, si dintr-o chirie modesta pe care ne-o plateau niste prieteni care se mutasera in casa noastra din Bucuresti. Dar de scris, n-am putut scrie imediat. Cred ca aproape un an n-am facut nimic. Nu-mi placea nimic din ce-mi iesea. Dar nu m-am agitat. A fost un an in care am simtit ca ma reincarc, ca ma vindec, ca ma intorc la lucrurile pe care le-am iubit dintotdeauna, in modul cel mai liber cu putinta. Un an in care nu m-am uitat nici macar o data la stiri si n-am citit ziare. Am recopilarit umbland pe munti si jucand fotbal cu prietenii. Si am descoperit ca poti trai mai bine si mai fericit daca nu stii cine e prim-ministru.

"Argitect si gebul"

- Scrieti de mic?

- Cand eram mic nici nu-mi dadea prin cap sa scriu. Pe la sapte ani, ii notasem mamei mele pe o hartiuta ca vreau sa ma fac "argitect si gebul", argitect fiind arhitect, iar gebul insemnand, nu stiu de ce, handbalist. Dar fara sa pot spune cum, stiu ca atunci, in copilarie, s-au legat toate. Copilaria e o varsta vrajita, care conteaza enorm.Din emotiile si trairile de atunci ti se face sufletul. Si apoi, din suflet scrii. Toate astea se sedimenteaza intr-un fel, si ala esti tu, si aia devine vocea ta mai tarziu si iti formeaza universul literar, fara sa mai intelegi logic de unde vine. Constient, am ajuns la scris prin adolescenta, cred. Am facut un liceu de matematica-fizica, desi era evident ca ma descurc mult mai bine la literatura. Profesoara mea de romana de atunci a plans in hohote, pe holul liceului, cand a aflat ca eu nu vreau sa dau examen la filologie. N-am facut-o, pentru ca a contat foarte mult epoca. Mama era filolog si, din cauza povestilor politice din familie (unchiul nostru a fost detinut politic, sora mamei a fugit din tara), ea n-a putut lucra niciodata la un ziar sau la o editura. Toata lumea mi-a sarit in cap: "Ce sa cauti la Litere? Vrei sa ajungi profesor de tara si acolo sa mori?". Eram de atunci pasionat de munte si cunoscusem un geolog extraordinar in Retezat. Un tip cu o infatisare boema, cu o barba frumoasa, echipat cu piolet. Umbla toata ziua pe munti, aduna roci, iar seara citea si scria intr-o cabana a Academiei, in rezervatie. Dupa parerea mea naiva si natanga, asta insemna sa fii geolog. Mi s-a parut ceva ideal, asa ca am dat examen la Geologie. Ca sa constat in facultate ca e o mare porcarie, ca e o politehnica amestecata cu biologie, care nu-mi spunea absolut nimic. Cea mai mare nota a mea a fost 6, la paleontologie. Colegii mei erau uluiti cum reusesc constanta asta, sa am numai 5, dar niciodata o restanta. Dupa trei ani a venit revolutia si am abandonat facultatea de tot. Mai ales ca atunci, la nici un ziar, nu m-ar fi intrebat nimeni daca am sau nu facultatea terminata.

Strabunicul Ioan Slavici

- Si totusi, a existat un anume moment de certitudine ca sunteti facut pentru scris? Ca asta va este calea?

- Eu nu am descoperit nimic. Eu doar mi-am dorit sa fac asta si marea mea bucurie a fost ca am dus cartea "Degete mici" la sfarsit. Nu ma interesa sa fiu scriitor, ci sa scriu carti. Bucuria mea a fost imensa cand am simtit, in sfarsit, cum cartea aia ia aripi, se umfla, se apropie de final. La sfarsit, am avut una din cele mai intense bucurii din viata mea. Nici acum nu stiu daca am constiinta ca sunt scriitor. Eu fac ceea ce pot sa fac si ceea ce-mi place sa fac. Scriu pentru mine, pentru bucuria mea. Bineinteles ca nu ma lasa rece premiile, traducerile, dar sunt bucurii care nu se compara cu bucuria aceea mare de a scrie si de a aduce la bun sfarsit o carte. Cand scrii esti in plina magie. Si cand citesti e la fel. Cata vreme esti intre cele doua coperti ale unei carti, esti in plina reprezentatie a unui act de iluzionism. Literatura e un iluzionism, o vraja, in fond.

- Se spune ca stra-strabunicul dvs. este scriitorul Ioan Slavici. Credeti in faptul ca talentul se transmite din generatie in generatie?

- Nu, nu cred ca se transmite talentul, ci mai degraba dragostea de a trai printre carti, in lumea lor. In cazul meu, m-am molipsit de asta fiindca intreaga mea familie era foarte literara. Bunicul bunicului meu, pe linia cea mai directa, este Ioan Slavici. Strabunicul meu, ginerele lui Slavici, a fost un mare critic literar intre razboaie, unul din fiii lui a fost, la randul lui, scenarist si scriitor. Bunicul meu, care era inginer, stia greaca veche, latina, germana, si putea recita oricand direct din original. Pe mama a crescut-o bunica ei, care era fiica cea mica a lui Slavici. Sunt povesti cu care am crescut de mic. Vrand-nevrand, intr-o astfel de familie, prinzi gustul pentru literatura.

Zilele regelui

- Ati avut un debut tarziu, la 37 de ani. Cum de v-a ocolit orgoliul de scriitor, cel care ii face pe atatia sa se lanseze inainte de vreme, cu carti inca nefinisate?

- Recunosc ca la 20 si ceva de ani, si eu as fi gandit la fel, as fi tremurat de emotie sa-mi vad povestirea publicata de cum am terminat-o. Am trecut prin chestia asta, s-a intamplat, s-a fumat candva, in demultul ala.Apoi, cu varsta, s-au asternut diferit lucrurile in mine. Nescriind atat timp, s-au adunat in mine si o pofta foarte mare, dar si o anumita distanta si maturitate, care au contat la tihna cu care am scris acea prima carte. Mi-a luat 5 ani s-o termin, dar este un timp fals, pentru ca am facut pauze enorme si nimeni nu m-a grabit din spate.

- Dupa ce vad lumina tiparului, cartile nu au totdeauna un destin fericit. Se lupta greu cu insuccesul?

- E si vina lumii literare romanesti. Imi pare rau ca trebuie s-o spun, dar este de-o cruzime nemaivazuta. Atata rautate adunata la un loc si atatea invidii rar mai poti pomeni. E o stare de competitie turbata, nici nu cunosti un om, dar trebuie sa-i dai la cap, fiindca a luat un premiu, fiindca se vorbeste mai mult despre el decat despre tine. Am foarte putini prieteni in mediul literar, stau foarte putin printre ei si spun cu sinceritate ca prefer o plimbare pe munte sau o dupa-amiaza tihnita la Ciocanu, unei intalniri cu scriitorii. E si bine, si rau, dar in orice caz, n-as face niciodata sluj pe langa niste maestri, doar ca sa-mi asigur critici bune cartilor mele. Si e trist si faptul ca ajungi sa fii mai avantajat ca autor intr-o tara straina. Acolo, nefiind un competitor direct al lor, esti citit doar pentru bucuria lecturii, cu inima larg deschisa, nu ca un posibil dusman, un rival de moarte, caruia trebuie sa-i iei gatul.

- Ati fost tradus pana acum in noua limbi. Cum a fost primita cartea in strainatate?

- Si "Degete mici", si "Zilele regelui" au aparut foarte repede in Ungaria. A doua, la nici sase luni de la aparitia in Romania. Si chiar l-as mania pe Dumnezeu sa spun ca n-au fost bine primite. Luna trecuta s-a facut o ancheta de literatura straina, in cea mai citita revista de la Budapesta, la care au raspuns 42 de critici si scriitori maghiari, un top in care "Zilele regelui" este pe locul 3, dupa Thomas Pynchon si Ludmila Ulitkaia. As fi nebun sa zic ca nu e bine! In Germania, cartea a avut 24 de cronici in toate ziarele mari, plus in cele elvetiene si austriece. Chiar nu mi-a venit sa cred. Oricum, zona asta de limba germana este patria cea mai tihnita a scriitorilor si a cartilor. Ca scriitor strain esti primit cu mare placere, bucurie si ingaduinta, la orice bursa sau lectura publica. Eu acolo ma simt cel mai bine, desi cred ca stiu doar doua cuvinte in germana.

O bucurie extraordinara

- Sunteti printre foarte putinii scriitori din Romania care au statutul mult ravnit de a trai numai din scris.

- Intr-adevar, suna extraordinar. Dar cine isi imagineaza ca traiesc din scris, cu servitori prin preajma, se inseala amarnic. Traiesc pe sarma, intr-o echilibristica permanenta, intre datorii si banii pe care urmeaza sa-i primesc. Oricand poate sa se scurtcircuiteze ceva. Totul e ca un miracol perpetuu. De fiecare data cand zic "Gata, se termina, acum chiar nu mai apare nimic", imi mai pica niste bani. Mai apare cate o invitatie la un festival, o lectura publica, un onorariu pentru carte, mai scapi de datorii pentru o luna si tot asa. Oricum, e un trai foarte modest. Ma intreaba cateodata unii daca nu simt ca pe o nedreptate faptul ca am ajuns, totusi, la o anumita recunoastere literara, care nu coincide cu cea financiara. Sincer, chiar nu ma gandesc la asta. Mie mi se pare absolut extraordinar ca pot sa traiesc asa. Toata viata mea am urat sa fiu la serviciu, desi am avut noroc de servicii bune, fara sefi dictatori.

- Retragerea asta in munti nu va indeparteaza de lume, nu va insingureaza prea tare?

- Eu cred ca la mine a fost cumva invers. Ceva s-a schimbat si reasezat in mine. Traiesc destul de retras, amici am foarte putini, si prieteni la fel de putini. Am avut perioade in viata mea cand ieseam des, la carciuma, la o serata. Acum nu ma mai atrage. Am cativa oameni pe care ii iubesc foarte mult, dar chiar si cu ei ma vad foarte rar. In schimb, e adevarat si ca in perioadele in care scriu, sunt total absent. N-am mari tabieturi. Doar din astea, minimale. Am nevoie de stacane intregi de cafea sau ceai, de multe tigari si de o liniste perfecta, sa nu aud muzica, sa nu aud nici macar o gaza. Scriu incepand de dimineata si, cand simt ca mor de foame, asta mult dupa ora pranzului, mananc ceva, efectiv ca sa nu lesin. Ma odihnesc un ceas si o iau de la capat si iarasi scriu, pana simt cum cad jos, cum mi se inchid ochii, indiferent ce ora este, poate fi 11 seara sau 3 dimineata. Si fac chestia asta cat pot fizic, cat ma tine, o saptamana, doua, fiindca la un moment dat clachez. Nu rezisti in regimul asta mult. E totusi un regim de mare consum, si fizic, si emotional. Apoi am nevoie de ceva foarte diferit, foarte copilaros, ceva lejer, dupa care iar ma intorc la scris. Acum scriu direct la computer. Eu tai si schimb foarte mult pe fiecare pagina, si de fiecare data simt nevoia sa o vad curata. Cand bateam la masina, ajungeam sa bat o pagina si de treizeci de ori. Era ceva maniacal si stupid. Din punctul asta de vedere, computerul chiar e mana cereasca. In momentul in care m-am asezat dimineata in fata computerului, tot ce urmeaza e nemaipomenit. Chiar daca e si greu, chiar daca imi crapa cateodata capul ca nu stiu un cuvant si nu pot trece mai departe, placerea e enorma. In fond, de aia scriu, pentru aceasta bucurie extraordinara.

Darul clipei

- Casatorit si tata al unui baietel minunat, faceti parte dintre scriitorii care se bucura, pe langa succes literar, si de aceasta fericire casnica. Literatura nu cere sacrificiu total?

- Departe de mine ideea asta. Uneori, chiar am sentimentul de vinovatie ca nu petrec destul timp cu sotia si fiul meu. Eu nu cred ca scrisul trebuie pus inaintea vietii. Nu e cel mai important lucru pe lume. Una din cele mai periculoase usi care se pot deschide in fata unui om care scrie este sa creada ca scrisul e totul, ca e un fel de Dumnezeu al vietii lui. Pana la urma, scrisul e o bucatica din viata, pe care merita s-o implinesti cat timp iti face o mare bucurie. Cand devine o corvoada, un sacrificiu prea mare, trebuie dat deoparte. Nu cred in mantuirea prin arta. Vara trecuta, chiar am suferit cumva, pentru ca am avut senzatia ca am pus scrisul inaintea celorlalte lucruri pe care eu le iubesc mult mai mult. Eram cu romanul "Zilele regelui" destul de aproape de sfarsit si ceva din mine a hotarat ca eu trebuie sa termin musai cartea asta si abia apoi sa imi vad de viata. Lucrul asta m-a speriat si nu vreau sa se mai repete niciodata.

- Aveti un prim cititor? Un cap limpede care va citeste manuscrisele?

- Sotia mea. Si cred ca e si cel mai bun cititor. Ea a ajuns sa simta destul de intim, pana in pori, scrisul meu, si atunci observatiile ei sunt foarte pertinente si foarte mulate pe ceea ce caut. Apoi, mai sunt mama si cu fratele meu, Matei Florian, alaturi de care am scris cea de-a doua carte, "Baiuteii". Avem o relatie grozava si suntem foarte legati unul de celalalt. E suficient sa fim impreuna si nu mai e nevoie sa facem nimic special, atat de bine ne este. Stam amandoi si tocam vorbe, ori in registru ironic, ori mai serios sau mai melancolic. In rest, nu arat nimanui ce scriu inainte de publicare.

- In universul cartilor dvs. exista un regret pentru o lume de mult trecuta. Sunteti un nostalgic?

- Eu sunt categoric un tip conservator si era normal ca lucrul asta sa se simta si in cartile mele. Iubesc mult mai mult lumea de acum un secol. Ritmul vietii era mai bun, era o tihna aparent fara mize mari, si oamenii erau intr-un anumit echilibru cu natura. Echilibru care s-a stricat acum. Vremurile astea pe care le traim introduc o viteza aiuritoare, o groaza de chestii noi, intr-un ritm de necrezut. Si mie nu-mi fac bine. Cred cu tarie ca amanuntele fac lumea, ca ceea ce noi numim detalii insignifiante reprezinta de fapt esenta. De aia nu caut niciodata sa-mi umplu ziua cu ceva special. O las sa se umple ea cu ce vine, fara sa-mi fac scenarii de viata.

Foto: MIRCEA STRUTEANU