RADU IACOBAN - "Nu-mi permit luxul să stau!"

Anul acesta, a fost cap de afiș în filmul "Charleston", debutul în lung-metraj al criticului de film Andrei Crețulescu, a avut cinci premiere de teatru și nenumărate pre­zențe în festivaluri. Scrie, joacă, regizează, fil­mea­­ză, performanță creativă de care puțini se dovedesc capabili. L-am găsit la Iași, unde lu­crea­ză febril la o nouă piesă de teatru, și am aflat că diminețile lui sunt grăbite, înzăpezite și cu mul­tă cafea.

- Bună ziua, Radu! Cum îți e dimineața?

- Bună ziua, Dia, e cât se poate de friguroasă, fiindcă m-ai prins la Iași, unde lucrez de o săptămână. Sem­nez regia unui spec­­­tacol, "Mar­­jorie Prime", de Jor­dan Har­rison. E o propunere care a venit din partea teatrului de aici. M-a bucurat, pentru că Iașiul e și locul unde am terminat liceul și m-am pregătit pentru ac­torie. Ba mai mult, actorul care m-a pregătit, Do­ru Aftanasiu, face par­te din distri­buție.

- În biografia ta scrie că trăiești la București, ești școlit la Timi­șoa­ra...

- ...și născut la Pașcani, unde mama s-a întors să mă nască, doar ca să fie mai aproape de bunica. De fapt, de la trei luni până în clasa a XI-a, eu am crescut în Timișoara.

- Mai ai vreo fotografie mentală cu Timi­șoara de atunci?

- E imaginea terasei de la Jazzpub, unde mer­geam când chiuleam la câte-o oră și de unde se ve­deau minunat parcul, malul Begăi și podul peste râu.

- Cum era Radu la vârsta aia?

- Era negru de supărare, îi plăceau Metallica și Sepultura, era un "roakăr" pacifist, proaspăt tuns de directorul liceului, care nu-i mai dădea voie să-și etaleze pletele.

- Te gândeai deja la teatru?

- Da, și chiar avusesem niște discuții preli­mi­nare cu ai mei, care au simțit nevoia să mă aver­tizeze că asta nu e o meserie din care se câștigă, încercând să mă reorienteze spre Drept sau spre Academia de Poliție.

- Cum ai spart baricada?

- Pur și simplu, după un festival de teatru de amatori care a avut loc la Iași, mi s-a pus pata. Toată atmosfera aia din Copou mă făcea să simt că am intrat în altă lume. Am zis: ?Gata, mă mut!". Și chiar am făcut-o. Doar că, odată mutat la Iași, m-am deprimat, că eram singur, și dimi­neața nu mă mai trezeam cu cana de lapte și cu micul dejun cald de la mama. Din mândrie, am mers totuși până la capăt și am dat baca­lau­reatul acolo.

- Și apoi, în loc să rămâi la Iași, unde e o școală bună de actorie, ai ajuns la Cluj.

- Am văzut într-un festival un spectacol de final de an jucat de foști studenți din Cluj și mi-a plăcut. Înainte de asta, am ajuns și prin Italia, unde între timp se mutaseră ai mei, cu sora mea. Tata muncea deja de doi ani acolo și obținuse rezidența. Eu eram în vacanță și mă cam plictiseam. Așa că m-am apucat de mun­că. Făceam de toate, uneori lucruri foarte sim­ple, cules de vinete, măturat de frunze și altele. Mergeam pe o stradă pe care se duceau toți cei fără muncă și așteptau să fie contractați cu ziua. Câștigam foarte bine. Ce luam în șase ore de muncă topeam la cumpărături. Mă înnebuneau magazinele pe atunci.

- Iar apoi ai venit la București, de data asta definitiv. Ce căutai, Radu, de fapt, în tot periplul tău?

- Căutam un loc în care să mă desfășor mai bine, în care să mă pot dezvolta profesional. Îmi căutam locul.

- Pare că asta faci și când vine vorba de scenă: ești și actor, și regizor, și dramaturg.

- Cu actoria am fost ceva mai se­lec­tiv în ultima vreme, pentru că mi-am do­rit să fac mai mult re­gie. Sunt mai multe provocări de asumat ca regizor. Doar la noi există această prejudecată că, dacă faci una, nu-i bine să te în­cerci și-n altele. Afa­ră e altfel, dacă ești interesat de un fenomen, cum e teatrul, ești liber să-l explorezi pe toate părțile. Eu mă bucur, pur și simplu, că sunt pro­iecte, că lucrez, indiferent în ce formă.

- La un moment dat, aveai vreo 15 spectacole în 10 teatre. Nu ești cam workaholic?

- Ba da, dar nu-mi permit luxul să stau. Există încă multe poduri de construit și de întreținut.

- Am observat la actori că îi sperie destul de tare liniștea, le provoacă mai degrabă anxietate. Ar da-o oricând pe un nou proiect...

- Și mie mi-a zis iu­bi­ta mea, la un moment dat: "Liniștește-te, bucură-te de momentul ăsta!". Și mi-am dat seama că nu știu să o fac, că trebuie să învăț să gestionez și asta. Ca să-mi iasă, mi-ar mai trebui niște maturitate și înțelepciune, dar mă tem că nu abund în aceste ca­lități. (râde) Așa că până una-alta, mă mul­țumesc cu bucuriile mici.

- Și care sunt ele? Ce te-a bucurat zilele astea la Iași?

- Păi, faptul că ieri am desțelenit textul la re­pe­tiție și a decurs totul minunat. Faptul că m-am plimbat pe niște străduțe superbe, în Iașiul ăsta desfășurat pe coline. Am avut timp să mă uit la oameni. Cofetăriile erau pline. La Iași, duminica, familiile ies la prăjitură, exact ca-n copilăria mea. Pe o străduță se certau unii îngrozitor de la bani. Și 50 de metri mai încolo era Catedrala și se auzea corul de la liturghie. Cu alte cuvinte, m-am bucurat de o atmosferă cât se poate de balcanică, într-un decor cu frig și foarte multă ninsoare. La Iași, suntem în plină iarnă.

- Acum unde ești?

- Acasă, adică într-o garsonieră pe care mi-a oferit-o teatrul pe perioada în care lucrez aici. Sunt în zona foarte culturală a Iașiului, aproape de Palatul Culturii. Urmează repetițiile. Așa că stau și-mi beau cafeaua cu multă apă plată cu lămâie, ca să înțeleg ceva din ziua care tocmai începe. Mereu mă trezesc cu cel puțin două ore înainte, ca să pot fi funcțional.

- Ce vezi în jurul tău?

- Două fotolii, o măsuță de cafea, laptopul și câteva cărți de-ale mele. Când am un pic de timp, mă zombific ca toată lumea pe rețelele de sociali­zare. Sau citesc. Am cu mine "Eroul cu o mie de chipuri", de Joseph Campbell, pe care mi-a dat-o iubita mea.

- Destul de auster locul.

- Da, e o cameră nepersonalizată, dar îmi vine mănușă. Nu suport să-mi încarc spațiul în care locuiesc. Mi-au plăcut întotdeauna liniile drepte, simple, încăperile nor­dice, minimaliste. La un mo­­ment dat, mi s-a și reproșat: "Dom­nule, ca­mera ta arată ca o ante­ca­meră spre altceva".

- Nu ți-ai încărcat spațiul, dar ți-ai încărcat agenda. Ești mulțu­mit de 2018?

- M-am bucurat mult de pre­miera filmului "Charleston", al lui Andrei Crețulescu, care a adunat în jurul lui actori buni și oameni faini, care se cunoșteau foarte bine. Un film și cinci pre­mie­re de teatru? Mul­țumesc zeilor, a fost un an ex­celent. Și lucrurile continuă, mă pre­gătesc să joc la Teatrul Mic, într-un spectacol regizat de Dragoș Gal­goțiu. Am scris o piesă de teatru pentru Ana Ularu și Diana Ca­valiotti care se va juca în fe­bruarie, la Teatrul Mic. O să lucrez cu Ionuț Vișan la Unteatru, la piesa "Cum am mâncat un câine". Apoi o să fiu la Iași, la Oradea...

- Stai ușor, ca s-o citez pe iubita ta, bucură-te de momentul în care ești...

- Da, da, bilanțul oricum se face de sărbători. (râde)