Pustnicii apelor - Pescarii dintre lumi

- Sunt în barca albastră a lui Ivan Maxim. Toată lumea din Jurilovca îl ştie şi îi spune Nea Vanea -

Domnul de la Bucureşti

- Hai, nea Vanea, pornim?

Bătrânul lipovean nu spune nimic, tace şi pare rătăcit în gânduri. Stă în picioare, acoperind soarele cu umerii lui masivi, de pescar ce-a tras toată viaţa la rame. Acum conduce o barcă cu motor. Priveşte către lacul Razelm, către Grindul Lupilor şi din­colo de el, către mare. Pentru cineva de-aco­lo, din depăr­tare, sau pentru mine, începe să vorbească în­cetişor.
"Măi tată, ce faci, mă?", îi ziceau bătrâ­nii. "Măi tată, aşa ce­va nu se face... Stă­team toţi pescarii, şi tineri, şi bătrâni, în jurul plaselor de pes­cuit făcute grămadă şi domnul ăsta de la Bu­cureşti, în costum şi cu pălărie, le zvârlea ner­vos, unele peste altele. Ştiam despre el că îl cheamă Bittner, că e cu politicienii şi că el a cumpărat cherhanaua şi lacul şi plaja de la Portiţa şi tot. După aia, a luat o canistră cu benzină şi a început să toarne peste plasele noastre. Zicea că el le-a cumpărat, cu tot cu companie, sunt ale lui şi face ce vrea cu ele. Şi le-a dat foc. Noi ne uitam şi plângeam. Plasele noastre, cu care de ani de zile ne hrănisem familiile, pe care le ştiam nod cu nod, că le coseam şi le grijeam cu mâinile noastre, ardeau cu fum negru, de se vedea din Sarichioi. Păi de ce? Păi fiindcă să nu mai existe pescari pe mare. El a zis că să fie turism, turism cu străini. Şi el nu mai vrea să vadă ţipenie de pescar pe mare. Ca un făcut, în iarna aia a îngheţat Razilmul aşa de tare, că lebedele nu au mai găsit niciun ochi de apă. Au ieşit să caute mâncare pe mal, pe mirişte şi au murit zeci, sute. Le-am văzut - albe, presărate pe tot câmpul, da' nimeni nu s-a apropiat de ele. Atunci, după revoluţie, ceva s-a rupt în mine şi am ştiut că ce a fost nu are să mai fie".
Lacul se întinde liniştit până departe, când verde, când albastru-argintiu. Nea Vanea oftează şi porneşte motorul. O luăm încet, pe canalul ce ne scoate din port. E un culoar îngust, cu apă stătută, ce miroase a peşte, a mâl şi motorină. Trecem pe lângă cherhanaua din Jurilovca, lăsată în paragină, pe lângă alte clădiri vechi, ce ţineau cândva de exploataţia piscicolă, toate arătând ca după un cataclism. Vapoare ruginite, bărci mâncate de ploi şi vânturi, macarale strâmbate de timp. Într-o răritură a stufului auriu, aproape perfect rotundă, câteva lebede, de-un alb strălucitor, se plimbă graţioase şi fără teamă.

- Unde mergem, nea Vanea?

- Păi mergem unde a început lumea, unde să mer­gem?

Misterele apelor

În mijlocul lacului Razelm eşti, într-ade­văr, în începutul fără sfârşit al lumii. Valurile se mişcă încet, ca norii, şi norii par doar nişte valuri deasupra ta. Apa şi cerul se unesc şi se amestecă până departe, în linia ştearsă a orizontului. Încerc să îmi găsesc un reper în acest loc, aflat în afara spaţiului şi timpului ce urmează să fie create. Probabil aşa era la început, îmi zic, când oamenii ar fi putut să se plimbe la fel de bine pe cer sau pe ape, plutind într-o lotcă cu pânza albă. Nea Vanea se ridică în pi­cioare şi întinde un deget mare şi noduros, undeva în depăr­tare. Îl ţine aşa, întins, până când acolo, între nori şi valuri, apare un punct negru. Punctul acela se mă­reşte, apoi începe să se lăţească, şi cu cât ne apropiem de el, se întinde în stânga şi în dreapta, separând cerul de apă, ca o dungă subţire-subţire.
- Grindul Lupilor, spune nea Vanea.
Linia aceea cât un fir de păr se măreşte, devine cenuşie, apoi verde, până când, ajunşi aproape de ea, poţi să distingi verdele de smarald al pădu­ri­lor, înconjurat de auriul stufului. Dincolo de acest grind e lacul Si­noe şi dincolo de el e marea, care până nu demult acoperea totul, până în portul de unde am plecat, în Jurilovca. Lacul Razelm cu apa lui dulce nu exista, era doar marea ce se întin­dea până la porţile ce­tăţii Enisala. Graniţele dintre lucruri sunt ca o părere aici, la începutul lumii. Lacurile nu sunt chiar lacuri, doar ce s-a retras marea un pic, pă­mântul nu e chiar pă­mânt, acum se for­mea­ză, se depune, îşi schim­bă forma de la o zi la alta şi de la an la an. Lumi şi epoci diferite se amestecă, conturul lor fiind neclar, ca de acuarelă.
"Ca să ajungem aici cu lotca, dacă nu era vânt să punem pânza, vâsleam aproape o jumătate de zi", începe să povestească bă­trâ­nul Vanea. "Vara o luam pe aici, ca să ajun­gem la Gura Portiţei şi să ieşim în mare. Câteodată se auzeau cântecele unor femei. Aşa frumos cântau, dar nu le vedeai niciodată. Pescarii ştiau de ele. Era cântecul care te încurca, te abătea din drumul tău şi de la treaba ta, că te du­ceai pe mal să vezi ce este şi nimica nu era. Iar mai mergeai, iar auzeai şi tot nimica nu era. Femeile astea ţineau să te apuce noaptea pe apă, sau să nu ajungi la timp, sau să înceapă cearta între pes­cari, că unii mai slabi tot ar fi vrut să tragă la mal să vadă ce e acolo. Într-o noapte, tata a tre­buit să tragă lotca la mal aici, că îl apucase noaptea. Era plin de lupi care se auzeau ur­lând, că de-aia îi şi spune Grindul Lu­pilor, aşa că a făcut un foc. A scos şi o bucată de slă­nină, a înfipt-o în ţepuşă şi tot o per­pelea la flacără. Atunci s-a apro­piat de foc un băr­bat cu păr lung şi barbă lungă, a­proa­pe dezbrăcat, aşa, cum arată săl­baticii. «Ce faci aici?», l-a întrebat pe tata în ruseşte. «Iaca, frig ceva», i-a răspuns tata. «Şi tu frigi, şi eu frig», a zis omul şi a luat şi el o ţepuşă, a pus o broas­că în ea şi a început să o ţină la foc. Şi dacă tata ofta, ofta şi el. Şi dacă tata răsucea ţepuşa, o răsucea şi el. Ăştia sunt băltăreţii. Sunt duhuri de oameni care au murit pe ape şi tot vin, că se plictisesc în singurătate şi ar vrea să vorbească cu noi. Unii pescari îi acceptă, stau cu ei la poveşti toată noaptea, alţii îi alungă".
Ne întoarcem în mijlocul apelor şi al cerurilor şi stăm. Nu se vede nimic, nu se aude nimic. Nea Vanea ia un bidon tăiat pe jumătate şi începe sa arunce apa adunată pe fundul bărcii. Soarele arde mai tare. Vântul îţi usucă pielea. Aştepţi. Încep să aud valurile care clipocesc pe burta bărcii. În nimicul apăsător, murmu­rul acela pare că vrea să spună ceva şi mă bucur de el, încerc să îl descifrez. Un fâlfâit se aude în aer şi peli­canii trec în zbor greoi pe deasupra noastră. Îi însoţesc cu privirea până dispar în albastrul ce ne înconjoară. Aşa treceau altădată zile, uneori săptămâni, şi pescarii stăteau şi aşteptau ca peştele cel mare să intre în plase. Nu se puteau întoarce la mal fără peşte. Dormeau pe ape. Se înveleau cu pânze fierte în ulei de in, prin care umezeala nu trecea. Aveau cu ei pământ adus de la mal şi îl amestecau cu apă, îl făceau lut moale pecare îl întindeau pe fundul bărcii ca să poată pune câteva lemnişoare, să facă focul şi în felul ăsta să gătească la un ceaun mic. Pe mare era cel mai periculos vara: trebuia să faci în fiecare zi o hartă a norilor şi să îi urmăreşti, să vezi care ar putea să ascundă furtuna, pentru că toţi păreau albi, însă unii, odată ajunşi aproape, deodată se înnegreau şi ar fi vrut să despice valurile, până în străfunduri, cu furia lor. Priveai soarele să îţi dai seama unde este ciobit curcubeul din jurul său, pentru că de-acolo venea furia mării. Şase luni pescuiau în largul mării, şase luni pe lac. Pustnici ai apelor ce trăiau în mijlocul valurilor, aşa cum sihaştrii de pe uscat trăiau în creierii munţilor. Toam­na, când începea să se răcească şi peştii se adunau în bancuri, băgau năvoadele pe lac. Începea frigul, stro­pii de apă, în noiembrie, se preschimbau în gheaţă pe bărci, pe funiile năvoadelor, pe sprâncenele şi genele pescarilor, transformându-i, în doar câteva ore, în bătrâni cărunţi. Mâinile erau învăţate, pielea lor era tare, aspră, tocită. Când se întâmpla să fie plasele grele şi clocotul argintiu al peştilor din belşug, puneau pânza sau trăgeau la rame şi începeau să care la mal bogăţia adâncurilor. Câteodată, cărau trei-patru zile la mal ceea ce prinseseră într-un singur loc.
"Era peşte pe-atunci", rupe tăcerea nea Vanea. "Eram pescari mulţi, dar era şi peşte mult. Sute de tone duceam zilnic la cherhana. Cinci sute de pescari eram în Jurilovca, acum dacă mai suntem şaizeci. S-a dus asta... Acum ai motoare, pleci până în larg şi te întorci în câteva ceasuri, dar la ce bun? Îţi trebuie acte ca să fii pescar, trebuie să faci cursuri, să iei permis de barcagiu, să ai permis de la mediu, de la grăniceri şi de la fisc, să cari în barcă un teanc de documente. Înainte, mergeai cu un bătrân în barcă, puneai pânza, te duceai în larg şi învăţai meserie. Azi, fără hârtie la mână nu mai eşti pescar. Şi pescarii de-acum nu mai sunt uniţi cum eram noi. Înainte, când hotăra brigadierul echipei ceva, toţi ascultau, că el era responsabil şi de scule, şi de vieţile oamenilor. Azi, toţi vor să comande şi nu se mai poate lucra în echipă. Ne-am fărâmiţat şi noi, pescarii, suntem ca peştele în apă caldă: împrăştiat şi răzleţit".
Ne-am întors în port. Câţiva turişti aşteptau vapo­raşul, să îi ducă la plaja de la Gura Portiţei. Nea Vanea a rămas la "Gomera", cârciumioara unde se mai adună vechii pescari să depene amintiri. Mulţi nu mai au curajul să iasă în larg. Când îl văd pe nea Vanea, întreabă nerăbdători, cu o sclipire în ochi: "Ai fost? De-acolo vii? Ia, zi-ne!"
Casele albe, cu ferestre albastre, strălucesc în soa­rele după-amiezii. În faţa porţilor, lipovencele stau pe băncuţe şi vorbesc ruseşte. Curţile sunt pline de flori. Undeva, într-un ochi de apă ascuns de stuf, lebedele se plimbă liniştite, mişcându-şi cu graţie gâturile lungi, albe.

"Cei trei fraţi"

- Deda, idisu da! (Moşule, vino aici!), strigă Eca­terina ruseşte. În pragul casei apare un bătrânel cărunt, cu o barbă scurtă şi albă. Se sprijină într-un baston şi merge un pic şchiopătat. Vine până aproape de mine şi mă cercetează cu ochii lui albaştri-albaştri, aproape orbiţi de soarele mării. Cele trei mari lacuri de la intrarea în Delta Dunării sunt Babadagul - cel mai mic, Razelmul - cel mai mare, şi Sinoe. Probabil că nu există în jurul acestor lacuri pescar mai încercat de moarte pe ape ca lipoveanul Macarie Vasilieu, bătrâ­nul de 84 de ani din faţa mea. Şi pe mare a ştiut să înfrunte moartea, din­colo de Gura Portiţei, şi pe lacurile cu apă dulce. O roagă pe nevastă să îi facă nişte "cartoşca", apoi merge încet şi se aşează pe o băncuţă sub gutuiul înflorit.
"Tata şi-a pierdut trei degete de la mâna stângă, începe Macarie să povestească. Fără alea trei degete, n-a mai putut să fie pescar ni­ciodată. Şi le-a pierdut în război, în 1916. Eu, tot ce ştiu, de la el am învăţat. Marea îţi simte toate slăbiciunile, nu poţi să o păcăleşti. Te lasă, te aşteaptă şi într-o zi te ia. Tata putea să tragă la rame pe vreme bună, dar ştia că în caz de furtună, de la alea trei degete lipsă, marea îi smulge rama din mâ­nă. Şi când e furtună pe mare, atunci e cel mai greu, atunci e înfrun­tarea. Ce, pe mine n-a vrut marea să mă ia? Dar am scăpat mereu: Dumnezeu a fost cu mine. Şi se face că eu îi cunosc pe Cei Trei Fraţi. Întotdeauna în furtună sunt trei valuri ca trei fraţi, sunt valurile cele mai mari. Când vin ei, stai pe loc şi numai după ce au trecut înaintezi. Pe fundul mării sunt aşa, ca nişte de­luşoare. Până să vină din nou cei trei fraţi, trebuie să treci repede deluşoarele, la apă adâncă, şi să îi aştepţi iar. Şi tot aşa, până ajungi la mal. La orice mal, când e furtună".
De trei ani, Macarie Va­silieu nu a mai ieşit pe apă. Vecinii îl văd doar, în unele zile, cum pleacă sprijinit în băţ, cu paşi mărunţi, către port. Acolo stă de obicei pe o băncuţă, se uită la bărcile care vin şi pleacă, la turiştii bronzaţi, cu ochelari de soa­re şi valize pe roţi. Atâta cât mai vede, stă cu privirea pier­dută spre Razelm, şi când oboseşte, închide o­chii, ca să ghicească în adie­rea aerului mirosul de apă sărată venit din larg. Pare că aşteaptă ceva. Poate o barcă plină cu peşte, din care ve­chii prieteni să îi strige ve­seli "Hai, Macarie, să îmi cântăreşti toana asta!", aşa cum se întâmpla în tinereţe. După familie, la prietenii lui pescari a ţinut cel mai mult. Pentru ei era gata să facă orice. Într-un an a mers pe bicicletă 98 de kilometri, prin ger, chiar în ziua de revelion. Douăzeci de ore a mers pe la Grindul Lupilor, Dranau, Periteaşca, Cea­mur­lia, Lunca, numai ca să ajungă cu actele oame­nilor şi ei să îşi poată lua salariile. Altă dată i-a lăsat la Gura Portiţei şi s-a dus după mâncare peste Razel­mul îngheţat. Atunci l-a simţit pe Dumnezeu cel mai aproape.
"Dumnezeu îţi dă minţile să fugi, când e furtună, să pleci în larg sau să nu pleci. Dumnezeu îţi dă minţile astea. Fără el nu ai putea să faci niciun pas. Eu l-am simţit pe Dumnezeu cum mă ţine în braţe, în noaptea aia. Era iarnă şi lacul era îngheţat. Aşa cum vara e pericol pe mare că sunt furtuni, tot aşa, lacul cel mai periculos e iarna, când îngheaţă. Eu a trebuit să vin în Jurilovca să iau mâncare pentru oameni, că nu mai aveam nimic. Patinele erau legate cu sfoară de cizme şi mergeam aşa pe lac. Gheaţa era groasă, dar nu ştiai unde se subţia, doar bănuiai. Dacă se vedea gheaţa lucioasă - era bună, dacă se vedea albicioasă - însemna că-i subţire şi ocoleam. Eram singur şi am ajuns târziu spre mal, soarele mai avea două pălmi şi se ducea. Şi-acolo m-am trezit că înaintea mea trecuse spărgătorul de gheaţă Ceamurlia: lăsa­se în urma lui aşa, ca un şanţ de apă. N-am mai ştiut ce să fac. Era târziu să mă întorc, mă apuca noaptea, nu mai vedeam nimic, lupii urlau pe grin­duri. M-am rugat. Şi-apoi numai ce văd că vine o bucată mare de gheaţă, o banchiză la vreo trei metri. M-am aruncat pe ea pe burtă. Se afunda în apă cu mine când pe-o parte când pe alta. Am plutit cu ea şi tot pe burtă am stat până m-am agăţat de malul celălalt de ghea­ţă. M-am târât aco­lo şi am văzut în urma mea cum se scufundă sloiul ăla pe care plu­tisem. I-am mulţumit lui Dumnezeu, că a fost minune mare că am scăpat. În norocul pescarilor nu cred, dar Dumnezeu poate să te ţie".
Şi l-a ţinut Dumnezeu pe Macarie. În curând îm­pli­neşte 60 de ani de căsnicie alături de soţia sa, şi-a văzut copiii la casele lor, băiatul fiind, ca şi el, navi­gator. Însă navigator pe vapoare mari, de croazieră, în ţările nordice. Bătrânul spune că secretul unei vieţi lungi şi fericite e să trăieşti cu inima deschisă, şi zâmbeşte când Ecaterina, la aşa vorbe, bodogăneşte în rusă.

Sfârşitul începutului lumii

Pe vremea tinereţii lui deda Macarie, oamenii prindeau tone de peşte, sute de pescari duceau bărcile pline în fiecare zi la cherhana. Oamenii mergeau la mare şi în apa limpede, până la genunchi, vedeau cum calcanul "zboară" din loc în loc şi se aşează răscolind nisipul. Îl prindeau punând piciorul pe el. Calcanul pe atunci era mâncarea săracului, al agricultorilor care nu se pricepeau la pescuit şi care, după muncile câmpului, mergeau seara şi prindeau ceva ca să aibă ce pune pe masă. Astăzi, calcanul este o raritate şi o delicatesă. Deşi pescari au rămas o mână în Jurilovca, peştele abia le-ajunge să trăiască de la o lună la alta. Acum au bărci mai bune şi plase mai uşoare, şi totuşi, pescarilor de astăzi li se par basme spusele lui Maca­rie sau nea Vanea, cu tone de hamsie şi moruni de sute de kilograme. L-am întrebat pe bătrânul Macarie cum îşi explică o asemenea schimbare. Sub gutuiul lui înflorit, lipoveanul şi-a frământat mâinile arse, cu piele subţire, aproape transparentă:
"Eu şi când văd că taie un copac aşa, mare, eu plâng: copacul creşte o sută de ani! Şi voi fără milă tăiaţi. De ce? De ce? Ăla nu îl mai vezi cu ochii crescut! Tot aşa cu peştele. Noi ştiam, de la mic pân' la mare, că femela o laşi, că are icre, dacă nu e crescut iar îl laşi, că nu orice peşte îl iei. Te saturi cu o păstrugă de o jumătate de kilogram? Nu te saturi! Atunci lasă, bre, să crească! Lăcomia... Or distrus mult puiet, nisetru, morun, păstrugă... S-au coborât scafandri în mare aici şi s-au speriat. Covor de hamsie moartă pe fundul mării.Kilometri întregi, cât vedeai, numai hamsie moartă. Şi asta, tot de la lăcomie, de la lăcomia altora, care dau cu chimicale pe câmpuri, că ploaia vine, curăţă şi duce tot în Dunăre şi de-acolo ajunge în mare. Nu înţeleg... oamenii or pierdut minţile de la libertatea asta? Nu erau şcoalele, nu era atâta oameni deştepţi, dar ştia".

- Ce să ştie, deda Macarie?

- Regula vieţii.