Legendele Castelului

- În mai bine de jumătate de mileniu, Castelul Corvineştilor a fost scena multor întâmplări şi gazdă a numeroase personaje istorice, care au dat naştere la legende, ce dăinuie până azi -

Viaţa bate filmul

Moştenit de marele luptător şi conducător român Iancu de Hunedoara de la tatăl său, Voi­cu, extins şi întărit după 1440, în pas cu ascensiunea fulmi­nantă a noului său proprietar, Castelul Corvinilor de la Hu­nedoara a văzut multe în cei peste 600 de ani de istorie. Dacă zidurile groase de piatră s-ar apuca să-şi povestească întâmplările la care au asistat vreme de sute de ani, ar bate recorduri de audienţă: mari ur­zeli şi mari poveşti de iubire, lupte eroice şi meschine trădări, suferinţe de neimaginat şi momente de glorie cu adevărat im­pe­rială, mari tragedii şi mari come­dii toate consumate în fa­bulosul de­cor de Ev Mediu, pe care regizori de la Hollywood şi televiziuni de pres­tigiu îl folosesc azi pentru a în­scena poveşti scornite, departe de dra­matismul trepidant al vremilor tre­cute...
La Hunedoara (înţelegi asta de cum ai păşit în castel), viaţa bate filmul! E de ajuns să te laşi purtat, de voie, prin labirinturile construc­ţiei, să te rezemi între nişele ascunse ­în spatele marilor saloane, să asculţi ecoul şoaptelor şi-al suspinelor în­crustate în perete, să tragi cu ochiul în curtea interioară şi să cobori cu inima pe luciul fântânii să­pate în pia­tră seacă, la 28 de me­tri adân­cime, pentru a auzi, în vi­braţia apei, rugăciunile şi bles­temele sclavilor care au trudit la ea, ori să te laşi îmbătat, de la înălţimea balconului micii capele de in­cintă, de culorile împărăteşti ale soarelui ascuns îndărătul ma­gicelor vitralii, pentru a respira parfumul tare al gloriei de odi­nioară şi sonurile mu­zicii medie­vale...

Misterele castelului

Imaginaţia barocă a vechilor ghizi a lăsat în urmă destule poveşti cusute sau nu cu aţă prea albă. Ghizii de azi nu se pot abţine să nu le povestească, pe post de glume, cât timp turiştii se mută dintr-o parte în alta a impresionantului monu­ment medieval. Muzeograful Ioan Bodochi e o istorie vie a locului şi le ştie pe toate. Povesteşte, de pildă, despre fantasmagorica ipoteză a unui tunel subteran, care lega Castelul Cor­vinilor de Cetatea Devei, sau despre faimoasa "groapă cu lei" din incinta reşedinţei lui Iancu de Hunedoara. Alte poveşti au, însă, dramul acela de adevăr care le face să dăinuiască. Po­veşti cu soţii pedepsite cu moartea pentru că şi-ar fi înşelat bărbaţii, nobili proprietari ai castelului, cu meş­teri care lucrau de zor, pe când soţii lor erau plecaţi în expediţii ar­mate, aventuri cu spioni ascunşi în galeriile de lângă Turnul Capistrano, pentru a trage cu urechea la uneltirile şi bârfele membrilor Dietei, povestea galeriei Neboisa ("Nu te teme!"), în care se refu­giau, în ultimă instanţă, supravieţuitorii asaltu­rilor inamice, şi detaliile eroice ale rezistenţei lor. Mai e, apoi, legenda tra­pei din sala de judecată, acoperită cu un covor, peste care stătea jilţul celui adus în faţa legii. Nu de puţine ori, dacă învinuitul nu colabora cu judecătorii, trapa era ac­ţionată, iar acesta cădea în gol mai mulţi metri, în temniţă. "Dacă scăpa cu bine, însemna că Dum­nezeu a făcut dreptate în cazul lui", spune Ioan Bodochi. Legende in­ventate, legende cu sâm­bure de-adevăr, sute de poveşti făcute să ademe­nească amatorii de enig­me şi de necunoscut.

Domni români la Castelul Corvinilor

Dincolo de prezenţa semnificativă, în viaţa Castelului, a lui Iancu de Hunedoara, marele erou al creştinătăţii, şi a fiului său, Matia Corvinul, ilustru rege al Ungariei, alte câteva dintre marile personalităţi ale istoriei noastre au numele legat de Castelul Corvinilor. Nu este deloc exclus ca Ştefan cel Mare să fi poposit, în tinereţe, aici, ca protejat al lui Iancu, la fel cum şi Vlad Ţepeş e posibil să fi stat o vreme la Hunedoara, participând, după cum afirmă unii istorici, la turnirurile organizate aici. "Sunt fabulaţii legendele că ar fi fost închis prin beciurile castelului", spune Ioan Bodochi, "căci Ţepeş s-a bucurat de un arest mai mult decât onorabil din partea lui Matia, dovadă că, ulterior, l-a pus căpitanul expediţiei sale din Croaţia şi l-a şi ajutat să revină la tronul Munteniei". Şi Mihai Viteazul, când s-a proclamat domn peste Ardeal, avea să devină stăpân al castelului, pe care avea să-l şi cucerească.

Legenda fântânii

Era, cândva, în toamna îndepărtatului an 1442. Iancu de Hunedoara tocmai se întorcea în ţinuturile de baştină, după ce repurtase o strălucită victorie împotriva turcilor. Făcuse mai mulţi prizonieri, iar unora dintre ei le propune un târg. Tocmai începuseră lucrările la castel şi nu exista nicio sursă internă de apă. De vor săpa şi vor da de ea, vor fi liberi, le promite marele comandant! Trei turci se înhamă pe dată la cazmale şi târnăcoape. Ce nu ştiau, bieţii, e câtă piatră seacă se afla pe dealul cetăţii! 15 ani au săpat bieţii otomani, zi şi noapte, ca să găsească un izvor! Când, în sfârşit, apa rece a ţâşnit din adâncuri, de la aproape 30 de metri, era deja prea târziu. Era în 1457, la un an după moartea lui Iancu, şi soţia sa, Elisabeta Szilagyi, nu ţine cont de promisiunea făcută de el şi îi condamnă la moarte pe întemniţaţi. Înainte de execuţie, unul dintre ei cere să dăltuiască în piatră numele celor care au săpat fântâna. Conform legendei, inscripţia cuprindea trei nume: Ali, Mehmet şi Ibrahim. Transformate în substantive comune, ele ar forma un text al "Coranului", care s-ar traduce prin "Apă ai, inimă ba!".

Blestemul pietrarilor

Capela din interiorul castelului ascunde, şi ea, câteva poveşti. Aici, sâmburele de adevăr al legendei e mai vizibil. Dacă te uiţi atent la balustrada capelei, observi că ea este finalizată doar la exterior, unde elementele gotice sunt impecabil conturate. Pe interior, lucrarea e, însă, neterminată. Pietrarul angajat aici a început lucrarea pe vremea lui Iancu, dar ar fi terminat-o mai târziu. Într-o zi, a venit în inspecţie Elisabeta Szilagyi. Nu se ştie exact ce nu i-a plăcut, cert e că l-a ameninţat pe meşter cu tăierea capului. Speriat, acesta şi-a pierdut toată inspiraţia şi-şi aştepta, de-acum, sfârşitul, aproape resemnat. Norocul său a fost o mare petrecere, dată în urma unei victorii a oştenilor de la castel. Paznicii s-au cher­chelit, iar pietrarul a reuşit să evadeze. Odată scăpat, a împrăştiat vorba prin rândul breslei, că pietrarii care vor să rămână cu capul pe umeri ar face bine să nu ia comenzi la Castelul Huniazilor. Ani de zile de-atunci, niciun pietrar nu s-a mai apropiat de castel, iar balustrada a rămas şi astăzi neter­minată...

Fast şi opulenţă la Castel

Născut la Cluj, Matia Corvinul, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, este unul dintre personajele cele mai pitoreşti din istoria Transilvaniei. Un tip extra­vagant, care făcea înscenări fastuoase, pentru a epata, fie prin construcţii megalo­mane (vizibile şi azi în Ungaria), fie prin petreceri cu zile nesfârşite de chefu­ială, timp în care soldaţii primeau carne gratuit, cât puteau să mănânce. La fel, nunta sa cu Beatrice de Ara­gon, care a durat mai bine de o lună, cu câte două recepţii zilnice pentru cei peste 1.000 de invitaţi. Cu asemenea proprietari, Castelul Corvinilor va fi găzduit, şi el, pe lângă dra­me, şi zile bune, cu distracţii şi ospeţe, cum numai în basme se povestesc!