Domnul de la București
- Hai, nea Vanea, pornim?
Bătrânul lipovean nu spune nimic, tace și pare rătăcit în gânduri. Stă în picioare, acoperind soarele cu umerii lui masivi, de pescar ce-a tras toată viața la rame. Acum conduce o barcă cu motor. Privește către lacul Razelm, către Grindul Lupilor și dincolo de el, către mare. Pentru cineva de-acolo, din depărtare, sau pentru mine, începe să vorbească încetișor.
"Măi tată, ce faci, mă?", îi ziceau bătrânii. "Măi tată, așa ceva nu se face... Stăteam toți pescarii, și tineri, și bătrâni, în jurul plaselor de pescuit făcute grămadă și domnul ăsta de la București, în costum și cu pălărie, le zvârlea nervos, unele peste altele. Știam despre el că îl cheamă Bittner, că e cu politicienii și că el a cumpărat cherhanaua și lacul și plaja de la Portița și tot. După aia, a luat o canistră cu benzină și a început să toarne peste plasele noastre. Zicea că el le-a cumpărat, cu tot cu companie, sunt ale lui și face ce vrea cu ele. Și le-a dat foc. Noi ne uitam și plângeam. Plasele noastre, cu care de ani de zile ne hrănisem familiile, pe care le știam nod cu nod, că le coseam și le grijeam cu mâinile noastre, ardeau cu fum negru, de se vedea din Sarichioi. Păi de ce? Păi fiindcă să nu mai existe pescari pe mare. El a zis că să fie turism, turism cu străini. Și el nu mai vrea să vadă țipenie de pescar pe mare. Ca un făcut, în iarna aia a înghețat Razilmul așa de tare, că lebedele nu au mai găsit niciun ochi de apă. Au ieșit să caute mâncare pe mal, pe miriște și au murit zeci, sute. Le-am văzut - albe, presărate pe tot câmpul, da' nimeni nu s-a apropiat de ele. Atunci, după revoluție, ceva s-a rupt în mine și am știut că ce a fost nu are să mai fie".
Lacul se întinde liniștit până departe, când verde, când albastru-argintiu. Nea Vanea oftează și pornește motorul. O luăm încet, pe canalul ce ne scoate din port. E un culoar îngust, cu apă stătută, ce miroase a pește, a mâl și motorină. Trecem pe lângă cherhanaua din Jurilovca, lăsată în paragină, pe lângă alte clădiri vechi, ce țineau cândva de exploatația piscicolă, toate arătând ca după un cataclism. Vapoare ruginite, bărci mâncate de ploi și vânturi, macarale strâmbate de timp. Într-o răritură a stufului auriu, aproape perfect rotundă, câteva lebede, de-un alb strălucitor, se plimbă grațioase și fără teamă.
- Unde mergem, nea Vanea?
- Păi mergem unde a început lumea, unde să mergem?
Misterele apelor
În mijlocul lacului Razelm ești, într-adevăr, în începutul fără sfârșit al lumii. Valurile se mișcă încet, ca norii, și norii par doar niște valuri deasupra ta. Apa și cerul se unesc și se amestecă până departe, în linia ștearsă a orizontului. Încerc să îmi găsesc un reper în acest loc, aflat în afara spațiului și timpului ce urmează să fie create. Probabil așa era la început, îmi zic, când oamenii ar fi putut să se plimbe la fel de bine pe cer sau pe ape, plutind într-o lotcă cu pânza albă. Nea Vanea se ridică în picioare și întinde un deget mare și noduros, undeva în depărtare. Îl ține așa, întins, până când acolo, între nori și valuri, apare un punct negru. Punctul acela se mărește, apoi începe să se lățească, și cu cât ne apropiem de el, se întinde în stânga și în dreapta, separând cerul de apă, ca o dungă subțire-subțire.
- Grindul Lupilor, spune nea Vanea.
Linia aceea cât un fir de păr se mărește, devine cenușie, apoi verde, până când, ajunși aproape de ea, poți să distingi verdele de smarald al pădurilor, înconjurat de auriul stufului. Dincolo de acest grind e lacul Sinoe și dincolo de el e marea, care până nu demult acoperea totul, până în portul de unde am plecat, în Jurilovca. Lacul Razelm cu apa lui dulce nu exista, era doar marea ce se întindea până la porțile cetății Enisala. Granițele dintre lucruri sunt ca o părere aici, la începutul lumii. Lacurile nu sunt chiar lacuri, doar ce s-a retras marea un pic, pământul nu e chiar pământ, acum se formează, se depune, își schimbă forma de la o zi la alta și de la an la an. Lumi și epoci diferite se amestecă, conturul lor fiind neclar, ca de acuarelă.
"Ca să ajungem aici cu lotca, dacă nu era vânt să punem pânza, vâsleam aproape o jumătate de zi", începe să povestească bătrânul Vanea. "Vara o luam pe aici, ca să ajungem la Gura Portiței și să ieșim în mare. Câteodată se auzeau cântecele unor femei. Așa frumos cântau, dar nu le vedeai niciodată. Pescarii știau de ele. Era cântecul care te încurca, te abătea din drumul tău și de la treaba ta, că te duceai pe mal să vezi ce este și nimica nu era. Iar mai mergeai, iar auzeai și tot nimica nu era. Femeile astea țineau să te apuce noaptea pe apă, sau să nu ajungi la timp, sau să înceapă cearta între pescari, că unii mai slabi tot ar fi vrut să tragă la mal să vadă ce e acolo. Într-o noapte, tata a trebuit să tragă lotca la mal aici, că îl apucase noaptea. Era plin de lupi care se auzeau urlând, că de-aia îi și spune Grindul Lupilor, așa că a făcut un foc. A scos și o bucată de slănină, a înfipt-o în țepușă și tot o perpelea la flacără. Atunci s-a apropiat de foc un bărbat cu păr lung și barbă lungă, aproape dezbrăcat, așa, cum arată sălbaticii. «Ce faci aici?», l-a întrebat pe tata în rusește. «Iaca, frig ceva», i-a răspuns tata. «Și tu frigi, și eu frig», a zis omul și a luat și el o țepușă, a pus o broască în ea și a început să o țină la foc. Și dacă tata ofta, ofta și el. Și dacă tata răsucea țepușa, o răsucea și el. Ăștia sunt băltăreții. Sunt duhuri de oameni care au murit pe ape și tot vin, că se plictisesc în singurătate și ar vrea să vorbească cu noi. Unii pescari îi acceptă, stau cu ei la povești toată noaptea, alții îi alungă".
Ne întoarcem în mijlocul apelor și al cerurilor și stăm. Nu se vede nimic, nu se aude nimic. Nea Vanea ia un bidon tăiat pe jumătate și începe sa arunce apa adunată pe fundul bărcii. Soarele arde mai tare. Vântul îți usucă pielea. Aștepți. Încep să aud valurile care clipocesc pe burta bărcii. În nimicul apăsător, murmurul acela pare că vrea să spună ceva și mă bucur de el, încerc să îl descifrez. Un fâlfâit se aude în aer și pelicanii trec în zbor greoi pe deasupra noastră. Îi însoțesc cu privirea până dispar în albastrul ce ne înconjoară. Așa treceau altădată zile, uneori săptămâni, și pescarii stăteau și așteptau ca peștele cel mare să intre în plase. Nu se puteau întoarce la mal fără pește. Dormeau pe ape. Se înveleau cu pânze fierte în ulei de in, prin care umezeala nu trecea. Aveau cu ei pământ adus de la mal și îl amestecau cu apă, îl făceau lut moale pe care îl întindeau pe fundul bărcii ca să poată pune câteva lemnișoare, să facă focul și în felul ăsta să gătească la un ceaun mic. Pe mare era cel mai periculos vara: trebuia să faci în fiecare zi o hartă a norilor și să îi urmărești, să vezi care ar putea să ascundă furtuna, pentru că toți păreau albi, însă unii, odată ajunși aproape, deodată se înnegreau și ar fi vrut să despice valurile, până în străfunduri, cu furia lor. Priveai soarele să îți dai seama unde este ciobit curcubeul din jurul său, pentru că de-acolo venea furia mării. Șase luni pescuiau în largul mării, șase luni pe lac. Pustnici ai apelor ce trăiau în mijlocul valurilor, așa cum sihaștrii de pe uscat trăiau în creierii munților. Toamna, când începea să se răcească și peștii se adunau în bancuri, băgau năvoadele pe lac. Începea frigul, stropii de apă, în noiembrie, se preschimbau în gheață pe bărci, pe funiile năvoadelor, pe sprâncenele și genele pescarilor, transformându-i, în doar câteva ore, în bătrâni cărunți. Mâinile erau învățate, pielea lor era tare, aspră, tocită. Când se întâmpla să fie plasele grele și clocotul argintiu al peștilor din belșug, puneau pânza sau trăgeau la rame și începeau să care la mal bogăția adâncurilor. Câteodată, cărau trei-patru zile la mal ceea ce prinseseră într-un singur loc.
"Era pește pe-atunci", rupe tăcerea nea Vanea. "Eram pescari mulți, dar era și pește mult. Sute de tone duceam zilnic la cherhana. Cinci sute de pescari eram în Jurilovca, acum dacă mai suntem șaizeci. S-a dus asta... Acum ai motoare, pleci până în larg și te întorci în câteva ceasuri, dar la ce bun? Îți trebuie acte ca să fii pescar, trebuie să faci cursuri, să iei permis de barcagiu, să ai permis de la mediu, de la grăniceri și de la fisc, să cari în barcă un teanc de documente. Înainte, mergeai cu un bătrân în barcă, puneai pânza, te duceai în larg și învățai meserie. Azi, fără hârtie la mână nu mai ești pescar. Și pescarii de-acum nu mai sunt uniți cum eram noi. Înainte, când hotăra brigadierul echipei ceva, toți ascultau, că el era responsabil și de scule, și de viețile oamenilor. Azi, toți vor să comande și nu se mai poate lucra în echipă. Ne-am fărâmițat și noi, pescarii, suntem ca peștele în apă caldă: împrăștiat și răzlețit".
Ne-am întors în port. Câțiva turiști așteptau vaporașul, să îi ducă la plaja de la Gura Portiței. Nea Vanea a rămas la "Gomera", cârciumioara unde se mai adună vechii pescari să depene amintiri. Mulți nu mai au curajul să iasă în larg. Când îl văd pe nea Vanea, întreabă nerăbdători, cu o sclipire în ochi: "Ai fost? De-acolo vii? Ia, zi-ne!"
Casele albe, cu ferestre albastre, strălucesc în soarele după-amiezii. În fața porților, lipovencele stau pe băncuțe și vorbesc rusește. Curțile sunt pline de flori. Undeva, într-un ochi de apă ascuns de stuf, lebedele se plimbă liniștite, mișcându-și cu grație gâturile lungi, albe.
"Cei trei frați"
- Deda, idisu da! (Moșule, vino aici!), strigă Ecaterina rusește. În pragul casei apare un bătrânel cărunt, cu o barbă scurtă și albă. Se sprijină într-un baston și merge un pic șchiopătat. Vine până aproape de mine și mă cercetează cu ochii lui albaștri-albaștri, aproape orbiți de soarele mării. Cele trei mari lacuri de la intrarea în Delta Dunării sunt Babadagul - cel mai mic, Razelmul - cel mai mare, și Sinoe. Probabil că nu există în jurul acestor lacuri pescar mai încercat de moarte pe ape ca lipoveanul Macarie Vasilieu, bătrânul de 84 de ani din fața mea. Și pe mare a știut să înfrunte moartea, dincolo de Gura Portiței, și pe lacurile cu apă dulce. O roagă pe nevastă să îi facă niște "cartoșca", apoi merge încet și se așează pe o băncuță sub gutuiul înflorit.
"Tata și-a pierdut trei degete de la mâna stângă, începe Macarie să povestească. Fără alea trei degete, n-a mai putut să fie pescar niciodată. Și le-a pierdut în război, în 1916. Eu, tot ce știu, de la el am învățat. Marea îți simte toate slăbiciunile, nu poți să o păcălești. Te lasă, te așteaptă și într-o zi te ia. Tata putea să tragă la rame pe vreme bună, dar știa că în caz de furtună, de la alea trei degete lipsă, marea îi smulge rama din mână. Și când e furtună pe mare, atunci e cel mai greu, atunci e înfruntarea. Ce, pe mine n-a vrut marea să mă ia? Dar am scăpat mereu: Dumnezeu a fost cu mine. Și se face că eu îi cunosc pe Cei Trei Frați. Întotdeauna în furtună sunt trei valuri ca trei frați, sunt valurile cele mai mari. Când vin ei, stai pe loc și numai după ce au trecut înaintezi. Pe fundul mării sunt așa, ca niște delușoare. Până să vină din nou cei trei frați, trebuie să treci repede delușoarele, la apă adâncă, și să îi aștepți iar. Și tot așa, până ajungi la mal. La orice mal, când e furtună".
De trei ani, Macarie Vasilieu nu a mai ieșit pe apă. Vecinii îl văd doar, în unele zile, cum pleacă sprijinit în băț, cu pași mărunți, către port. Acolo stă de obicei pe o băncuță, se uită la bărcile care vin și pleacă, la turiștii bronzați, cu ochelari de soare și valize pe roți. Atâta cât mai vede, stă cu privirea pierdută spre Razelm, și când obosește, închide ochii, ca să ghicească în adierea aerului mirosul de apă sărată venit din larg. Pare că așteaptă ceva. Poate o barcă plină cu pește, din care vechii prieteni să îi strige veseli "Hai, Macarie, să îmi cântărești toana asta!", așa cum se întâmpla în tinerețe. După familie, la prietenii lui pescari a ținut cel mai mult. Pentru ei era gata să facă orice. Într-un an a mers pe bicicletă 98 de kilometri, prin ger, chiar în ziua de revelion. Douăzeci de ore a mers pe la Grindul Lupilor, Dranau, Periteașca, Ceamurlia, Lunca, numai ca să ajungă cu actele oamenilor și ei să își poată lua salariile. Altă dată i-a lăsat la Gura Portiței și s-a dus după mâncare peste Razelmul înghețat. Atunci l-a simțit pe Dumnezeu cel mai aproape.
"Dumnezeu îți dă mințile să fugi, când e furtună, să pleci în larg sau să nu pleci. Dumnezeu îți dă mințile astea. Fără el nu ai putea să faci niciun pas. Eu l-am simțit pe Dumnezeu cum mă ține în brațe, în noaptea aia. Era iarnă și lacul era înghețat. Așa cum vara e pericol pe mare că sunt furtuni, tot așa, lacul cel mai periculos e iarna, când îngheață. Eu a trebuit să vin în Jurilovca să iau mâncare pentru oameni, că nu mai aveam nimic. Patinele erau legate cu sfoară de cizme și mergeam așa pe lac. Gheața era groasă, dar nu știai unde se subția, doar bănuiai. Dacă se vedea gheața lucioasă - era bună, dacă se vedea albicioasă - însemna că-i subțire și ocoleam. Eram singur și am ajuns târziu spre mal, soarele mai avea două pălmi și se ducea. Și-acolo m-am trezit că înaintea mea trecuse spărgătorul de gheață Ceamurlia: lăsase în urma lui așa, ca un șanț de apă. N-am mai știut ce să fac. Era târziu să mă întorc, mă apuca noaptea, nu mai vedeam nimic, lupii urlau pe grinduri. M-am rugat. Și-apoi numai ce văd că vine o bucată mare de gheață, o banchiză la vreo trei metri. M-am aruncat pe ea pe burtă. Se afunda în apă cu mine când pe-o parte când pe alta. Am plutit cu ea și tot pe burtă am stat până m-am agățat de malul celălalt de gheață. M-am târât acolo și am văzut în urma mea cum se scufundă sloiul ăla pe care plutisem. I-am mulțumit lui Dumnezeu, că a fost minune mare că am scăpat. În norocul pescarilor nu cred, dar Dumnezeu poate să te ție".
Și l-a ținut Dumnezeu pe Macarie. În curând împlinește 60 de ani de căsnicie alături de soția sa, și-a văzut copiii la casele lor, băiatul fiind, ca și el, navigator. Însă navigator pe vapoare mari, de croazieră, în țările nordice. Bătrânul spune că secretul unei vieți lungi și fericite e să trăiești cu inima deschisă, și zâmbește când Ecaterina, la așa vorbe, bodogănește în rusă.
Sfârșitul începutului lumii
Pe vremea tinereții lui deda Macarie, oamenii prindeau tone de pește, sute de pescari duceau bărcile pline în fiecare zi la cherhana. Oamenii mergeau la mare și în apa limpede, până la genunchi, vedeau cum calcanul "zboară" din loc în loc și se așează răscolind nisipul. Îl prindeau punând piciorul pe el. Calcanul pe atunci era mâncarea săracului, al agricultorilor care nu se pricepeau la pescuit și care, după muncile câmpului, mergeau seara și prindeau ceva ca să aibă ce pune pe masă. Astăzi, calcanul este o raritate și o delicatesă. Deși pescari au rămas o mână în Jurilovca, peștele abia le-ajunge să trăiască de la o lună la alta. Acum au bărci mai bune și plase mai ușoare, și totuși, pescarilor de astăzi li se par basme spusele lui Macarie sau nea Vanea, cu tone de hamsie și moruni de sute de kilograme. L-am întrebat pe bătrânul Macarie cum își explică o asemenea schimbare. Sub gutuiul lui înflorit, lipoveanul și-a frământat mâinile arse, cu piele subțire, aproape transparentă:
"Eu și când văd că taie un copac așa, mare, eu plâng: copacul crește o sută de ani! Și voi fără milă tăiați. De ce? De ce? Ăla nu îl mai vezi cu ochii crescut! Tot așa cu peștele. Noi știam, de la mic pân' la mare, că femela o lași, că are icre, dacă nu e crescut iar îl lași, că nu orice pește îl iei. Te saturi cu o păstrugă de o jumătate de kilogram? Nu te saturi! Atunci lasă, bre, să crească! Lăcomia... Or distrus mult puiet, nisetru, morun, păstrugă... S-au coborât scafandri în mare aici și s-au speriat. Covor de hamsie moartă pe fundul mării. Kilometri întregi, cât vedeai, numai hamsie moartă. Și asta, tot de la lăcomie, de la lăcomia altora, care dau cu chimicale pe câmpuri, că ploaia vine, curăță și duce tot în Dunăre și de-acolo ajunge în mare. Nu înțeleg... oamenii or pierdut mințile de la libertatea asta? Nu erau școalele, nu era atâta oameni deștepți, dar știa".
- Ce să știe, deda Macarie?
- Regula vieții.