- Pe malul Razelmului, în Jurilovca, într-o casă tipic lipovenească, acoperită cu stuf şi cu ferestre albastre, trăieşte un tânăr profesor de filosofie, care a lăsat Bucureştiul pentru a trăi şi a face turism în zona de vis a Marilor Lacuri dobrogene -
Gura Portiţei: trecerea către rai
- Ai fost, timp de zece ani, profesor de filosofie în Bucureşti. Cum de ai renunţat la Capitală şi la catedră pentru o casă din pământ, acoperită cu stuf, într-un sat de pescari de pe malul lacului Razelm?
- Încă din copilărie mi se întâmpla, în starea aia dintre somn şi trezie, să trăiesc o senzaţie anume: vedeam o lagună a mării, cu apa transparentă, verde-albăstruie. Şi deodată se ridica un val, se apropia înspumat şi trecea prin mine. Simţeam că mă contopesc cu marea, cu apa, cu valul acela gigantic. Şi acum mi se mai întâmplă să trăiesc această senzaţie, care nu ştiu de unde vine, probabil m-am născut cu ea. De când mă ştiu, toată bucuria mea e legată de apă şi mai ales de mare. Când aveam doar câţiva ani, îmi amintesc că mă uitam pe hărţi, ca orice copil curios, şi câteodată mă fixam la punctul sub care scria Gura Portiţei. Intram, aşa, într-o reverie, ca şi cum aş fi călătorit pe acolo. Vedeam plaja cu nisip fin, îngustă, lungă şi pustie, vedeam marea de-o parte şi lacul de cealaltă. Mi se părea că acolo e cel mai misterios şi minunat loc din lume în care trebuie să ajung. Mulţi ani am rugat-o pe mama să mergem în vacanţă acolo, dar nu mă ducea, ne opream mereu la staţiunile cunoscute de pe litoral. Mult mai târziu, într-un final, am ajuns şi am descoperit locul: era exact aşa cum îl visasem. Din acel moment, am venit la Gura Portiţei în fiecare vară, până când mi-am dat seama că nu mai pot trăi în altă parte. La început, am venit cu cortul. Veneam la începutul verii şi stăteam până toamna târziu, cu un prieten. Fiind amândoi de la ţară, toată vara ne făceam o adevărată gospodărie în jurul cortului. În august, erau cam 400 de corturi pe plajă. Când se întâmpla să plecăm mai devreme, era coadă în faţa cortului nostru, ne rugau să le lăsăm lor locul, pentru că în faţă era o grădină în toată regula: aveam un fel de curte, cu gard, scaune, mese, umbrare. Şi totul era făcut cu ceea ce ne dădea marea, de la lemn, la bucăţi de sfoară. Câteva luni pe an trăiam pe malul mării şi ea avea grijă de noi: aveam peşte şi scoici din belşug, valurile aduceau la mal nu doar materiale de construcţie, dar şi portocale, sticle de votcă, veste de salvare, balize, ba chiar şi ceramică antică. Pentru că aici au fost cetăţi antice şi era rută de trafic. Pe plajă sunt scoase foarte des rămăşiţe ale vechilor corăbii. Erau darul pe care marea îl aducea la picioarele noastre. După câţiva ani de astfel de vacanţe, care de fapt deveniseră un fel de a trăi, mi-am dat seama că pentru mine viaţa adevărată e aici, nu într-un oraş, fie el şi capitală.
Tărâmul dintre mare, lacuri şi Dunăre: Jurilovca
- Ce a contat cel mai mult în luarea acestei decizii? Senzaţia de libertate? Frumuseţea locului? Şi de ce, până la urmă, ai ales Jurilovca?
- Nu cred în ponciful ăsta cu senzaţia de libertate... E o senzaţie primară de bine. Nu e ceva complicat, am luat-o aşa cum a venit. E o senzaţie venită din cel mai arhaic strat interior al meu. Totuşi, peisajul este foarte important pentru mine. Am avut prieteni apropiaţi care au zis că sunt nebun şi că ei în câteva zile ar fugi din viaţa asta plicticoasă de la ţară. Dar dacă eşti pasionat de ambarcaţiuni şi iubeşti apa, e altfel. De fapt, aşa am ales Jurilovca. După acei ani la Portiţa, într-o vară, ne-am apucat şi am strâns sticlele de plastic de pe vreo trei kilometri de plajă. Am făcut o structură din lemn şi sub ea am băgat o plasă mare pescărească, umplută cu acele sute de peturi. A ieşit o plută mare, de 8-10 metri pătraţi, şi în fiecare seară aveam program de "navigaţie"cu pluta aia. Se rugau oamenii veniţi la plajă să îi plimb şi pe ei... Atunci, în iarna aia, m-am gândit ce frumos e pe apă, şi eu nu am o barcă adevărată. La început, am vrut să îmi cumpăr ceva simplu, o barcă gonflabilă, dar până la urmă mi-am luat un velier, făcut de cineva din Brăila, scafandru de meserie, un pasionat de navigaţie. Acum s-a mutat în Italia şi încă mă mai sună să mă întrebe ce face "copilaşul"lui. După câţiva ani cu velierul pe Dunăre şi prin Deltă, m-am hotărât să cumpăr o casă la Jurilovca, pentru că poziţia satului este extraordinară: ai acces uşor şi la mare, şi la Deltă, şi la Dunăre, şi la marile lacuri.
Casa din vis
- Ţesături vechi, mobilă ţărănească şi sobe lipoveneşti. De ce ai ales o casă tradiţională?
- Pentru că are o poveste de peste o sută de ani şi pentru că e foarte frumoasă. Îmi place natura, şi o casă tradiţională mi se pare mult mai aproape de ea, aşa cum e făcută, din pământ şi stuf. Casa era deteriorată când am cumpărat-o, am lucrat la ea ca să o repar şi m-am străduit să păstrez cât mai mult din aspectul ei vechi. Arăta foarte rău. Când am văzut-o prima oară, am zis că nici nu are rost să mă apuc de ea, mai ales că, la Bucureşti, trăiam cu soţia într-un apartament închiriat, fără să avem cine ştie ce economii. Bunicul meu însă a fost dulgher şi a făcut şi case - nu te lăsa până nu învăţai. Am învăţat destule de la el în adolescenţă şi asta mi-a dat curaj să încerc. Până la urmă, am zis: "Bine, o fac". Din 2010, am renunţat la învăţământ şi m-am mutat aici cu totul. Iniţial, nu m-am gândit neapărat la turism, dar într-un loc unde îţi place să vii, m-am gândit că ar fi frumos să am o casă a mea. Încă din primul an am cazat mulţi prieteni, cam 100 de oameni în fiecare vară, şi aşa am început să mă gândesc la turism, pentru că mi-am dat seama că le pot arăta o Românie extraordinar de frumoasă şi aproape necunoscută.
Frumuseţea de dincolo de şosea
- Ce alegi să le arăţi oaspeţilor care ajung la tine? Ai anumite locuri speciale, pe care le-ai descoperit de-a lungul timpului?
- În general, trebuie să ieşi de pe şosea ca să vezi adevărata frumuseţe a lumii. Neapărat e de văzut aici Capul Doloşman, cu cetatea Argamum. Se ajunge destul de uşor, e singura faleză stâncoasă de la noi, e cea mai veche localitate atestată documentar în ţara noastră, cel mai vechi mormânt grecesc din bazinul Mării Negre şi e pe malul celui mai mare lac din România, Razelm, cu cea mai mare întindere de stuf din lume. Apoi, Gura Portiţei, cu plaja ei sălbatică, zona Călugăra, pădurea Babadagului, cetatea Enisala. Enisala e de fapt cel mai frumos sat din Dobrogea ca peisaj, completat de cetatea cocoţată pe vârful dealului. La toate astea se adaugă plimbările cu barca pe lacuri şi chiar pe mare, ocazii bune să vezi păsări fantastice.
- Acum, că ţi-ai transformat casa în pensiune, eşti nevoit să împarţi visul tău din copilărie cu turiştii. E greu? Ce fel de clienţi ai?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
