- Pe malul Razelmului, în Jurilovca, într-o casă tipic lipovenească, acoperită cu stuf și cu ferestre albastre, trăiește un tânăr profesor de filosofie, care a lăsat Bucureștiul pentru a trăi și a face turism în zona de vis a Marilor Lacuri dobrogene -
Gura Portiței: trecerea către rai
- Ai fost, timp de zece ani, profesor de filosofie în București. Cum de ai renunțat la Capitală și la catedră pentru o casă din pământ, acoperită cu stuf, într-un sat de pescari de pe malul lacului Razelm?
- Încă din copilărie mi se întâmpla, în starea aia dintre somn și trezie, să trăiesc o senzație anume: vedeam o lagună a mării, cu apa transparentă, verde-albăstruie. Și deodată se ridica un val, se apropia înspumat și trecea prin mine. Simțeam că mă contopesc cu marea, cu apa, cu valul acela gigantic. Și acum mi se mai întâmplă să trăiesc această senzație, care nu știu de unde vine, probabil m-am născut cu ea. De când mă știu, toată bucuria mea e legată de apă și mai ales de mare. Când aveam doar câțiva ani, îmi amintesc că mă uitam pe hărți, ca orice copil curios, și câteodată mă fixam la punctul sub care scria Gura Portiței. Intram, așa, într-o reverie, ca și cum aș fi călătorit pe acolo. Vedeam plaja cu nisip fin, îngustă, lungă și pustie, vedeam marea de-o parte și lacul de cealaltă. Mi se părea că acolo e cel mai misterios și minunat loc din lume în care trebuie să ajung. Mulți ani am rugat-o pe mama să mergem în vacanță acolo, dar nu mă ducea, ne opream mereu la stațiunile cunoscute de pe litoral. Mult mai târziu, într-un final, am ajuns și am descoperit locul: era exact așa cum îl visasem. Din acel moment, am venit la Gura Portiței în fiecare vară, până când mi-am dat seama că nu mai pot trăi în altă parte. La început, am venit cu cortul. Veneam la începutul verii și stăteam până toamna târziu, cu un prieten. Fiind amândoi de la țară, toată vara ne făceam o adevărată gospodărie în jurul cortului. În august, erau cam 400 de corturi pe plajă. Când se întâmpla să plecăm mai devreme, era coadă în fața cortului nostru, ne rugau să le lăsăm lor locul, pentru că în față era o grădină în toată regula: aveam un fel de curte, cu gard, scaune, mese, umbrare. Și totul era făcut cu ceea ce ne dădea marea, de la lemn, la bucăți de sfoară. Câteva luni pe an trăiam pe malul mării și ea avea grijă de noi: aveam pește și scoici din belșug, valurile aduceau la mal nu doar materiale de construcție, dar și portocale, sticle de votcă, veste de salvare, balize, ba chiar și ceramică antică. Pentru că aici au fost cetăți antice și era rută de trafic. Pe plajă sunt scoase foarte des rămășițe ale vechilor corăbii. Erau darul pe care marea îl aducea la picioarele noastre. După câțiva ani de astfel de vacanțe, care de fapt deveniseră un fel de a trăi, mi-am dat seama că pentru mine viața adevărată e aici, nu într-un oraș, fie el și capitală.
Tărâmul dintre mare, lacuri și Dunăre: Jurilovca
- Ce a contat cel mai mult în luarea acestei decizii? Senzația de libertate? Frumusețea locului? Și de ce, până la urmă, ai ales Jurilovca?
- Nu cred în ponciful ăsta cu senzația de libertate... E o senzație primară de bine. Nu e ceva complicat, am luat-o așa cum a venit. E o senzație venită din cel mai arhaic strat interior al meu. Totuși, peisajul este foarte important pentru mine. Am avut prieteni apropiați care au zis că sunt nebun și că ei în câteva zile ar fugi din viața asta plicticoasă de la țară. Dar dacă ești pasionat de ambarcațiuni și iubești apa, e altfel. De fapt, așa am ales Jurilovca. După acei ani la Portița, într-o vară, ne-am apucat și am strâns sticlele de plastic de pe vreo trei kilometri de plajă. Am făcut o structură din lemn și sub ea am băgat o plasă mare pescărească, umplută cu acele sute de peturi. A ieșit o plută mare, de 8-10 metri pătrați, și în fiecare seară aveam program de "navigație"cu pluta aia. Se rugau oamenii veniți la plajă să îi plimb și pe ei... Atunci, în iarna aia, m-am gândit ce frumos e pe apă, și eu nu am o barcă adevărată. La început, am vrut să îmi cumpăr ceva simplu, o barcă gonflabilă, dar până la urmă mi-am luat un velier, făcut de cineva din Brăila, scafandru de meserie, un pasionat de navigație. Acum s-a mutat în Italia și încă mă mai sună să mă întrebe ce face "copilașul"lui. După câțiva ani cu velierul pe Dunăre și prin Deltă, m-am hotărât să cumpăr o casă la Jurilovca, pentru că poziția satului este extraordinară: ai acces ușor și la mare, și la Deltă, și la Dunăre, și la marile lacuri.
Casa din vis
- Țesături vechi, mobilă țărănească și sobe lipovenești. De ce ai ales o casă tradițională?
- Pentru că are o poveste de peste o sută de ani și pentru că e foarte frumoasă. Îmi place natura, și o casă tradițională mi se pare mult mai aproape de ea, așa cum e făcută, din pământ și stuf. Casa era deteriorată când am cumpărat-o, am lucrat la ea ca să o repar și m-am străduit să păstrez cât mai mult din aspectul ei vechi. Arăta foarte rău. Când am văzut-o prima oară, am zis că nici nu are rost să mă apuc de ea, mai ales că, la București, trăiam cu soția într-un apartament închiriat, fără să avem cine știe ce economii. Bunicul meu însă a fost dulgher și a făcut și case - nu te lăsa până nu învățai. Am învățat destule de la el în adolescență și asta mi-a dat curaj să încerc. Până la urmă, am zis: "Bine, o fac". Din 2010, am renunțat la învățământ și m-am mutat aici cu totul. Inițial, nu m-am gândit neapărat la turism, dar într-un loc unde îți place să vii, m-am gândit că ar fi frumos să am o casă a mea. Încă din primul an am cazat mulți prieteni, cam 100 de oameni în fiecare vară, și așa am început să mă gândesc la turism, pentru că mi-am dat seama că le pot arăta o Românie extraordinar de frumoasă și aproape necunoscută.
Frumusețea de dincolo de șosea
- Ce alegi să le arăți oaspeților care ajung la tine? Ai anumite locuri speciale, pe care le-ai descoperit de-a lungul timpului?
- În general, trebuie să ieși de pe șosea ca să vezi adevărata frumusețe a lumii. Neapărat e de văzut aici Capul Doloșman, cu cetatea Argamum. Se ajunge destul de ușor, e singura faleză stâncoasă de la noi, e cea mai veche localitate atestată documentar în țara noastră, cel mai vechi mormânt grecesc din bazinul Mării Negre și e pe malul celui mai mare lac din România, Razelm, cu cea mai mare întindere de stuf din lume. Apoi, Gura Portiței, cu plaja ei sălbatică, zona Călugăra, pădurea Babadagului, cetatea Enisala. Enisala e de fapt cel mai frumos sat din Dobrogea ca peisaj, completat de cetatea cocoțată pe vârful dealului. La toate astea se adaugă plimbările cu barca pe lacuri și chiar pe mare, ocazii bune să vezi păsări fantastice.
- Acum, că ți-ai transformat casa în pensiune, ești nevoit să împarți visul tău din copilărie cu turiștii. E greu? Ce fel de clienți ai?
- Câteodată e greu, dar nu regret niciun moment, dimpotrivă. E o bucurie extraordinară să pot arăta o altfel de Românie decât se vede la televizor sau în ziare. Străinii sunt fascinați, românii sunt uimiți că o asemenea frumusețe există la ei acasă. Vin mulți polonezi, olandezi, cehi, germani - care sunt cei mai surprinși și oftează întruna de plăcere, englezi. Majoritatea sunt iubitori de natură și asta face ca dialogul să se lege ușor. Am avut norocul ca, pe lângă cadoul unui vis împlinit, de-a trăi la marginea mării, să îl primesc și pe cel al prieteniilor frumoase.