Stimată doamnă Sânziana Pop,
Citesc de ani de zile revista dvs., de care mă leagă multe amintiri. Astăzi am hotărât să vă scriu nu pentru a vă felicita şi a vă mulţumi, deşi o meritaţi cu prisosinţă, ci pentru a vă cere un sfat, o mână de ajutor în limpezirea unor gânduri extrem de tulburi. Vă rog mult, aruncaţi o privire asupra rândurilor de mai jos. Nu sunt o adolescentă, nici măcar un copil, dar li se întâmplă şi oamenilor mari să se simtă copii neajutoraţi. M-aş bucura să primesc un sfat de la dvs., pentru că sunteţi un om cu o bogată experienţă de viaţă şi cu o gândire pe care o preţuiesc, altfel nu aş fi scris. M-aş bucura mult şi mi-ar fi de folos să citesc şi rândurile cititorilor "Formulei AS”, pe care îi rog să rupă câteva minute din existenţa lor, dacă mă pot ajuta cu o frântură de gând.
Există unele cuvinte în vocabularul limbii române pe care mi-e greu să le pronunţ: "divorţ” e unul dintre ele. Dar el pluteşte înspre mine, împreună cu obsedanta întrebare: îmi iubesc sau nu soţul? E ciudat să îţi pui astfel de întrebări, însuşi faptul îţi dă de gândit. Totuşi mi-ar fi de mare folos să îmi răspundă cei care îşi sărbătoresc nunta de aur sau de argint, un sfat venit de la familiile în care dragostea a învins orice greutate!
M-am căsătorit şi eu din dragoste (cel puţin aşa am crezut), dar şi dintr-un sentiment de vină, cred; trăisem în păcat cu cel ce avea să îmi devină soţ. Niciunul dintre noi nu avusese o altă prietenie înainte şi aceasta mi-a întărit convingerea că suntem făcuţi unul pentru celălalt. M-am căsătorit considerând că fac lucrul cel bun (în ciuda voinţei părinţilor mei). Deşi în timpul lungii noastre prietenii am încercat de mai multe ori să mă despart, ceva m-a făcut s-o iau de la capăt mereu: iubirea, frica de singurătate? Nu ştiu. Ştiu doar că acelor furtuni le urmau perioade pline de tandreţe. Eram studenţi amândoi, iubeam frumosul, uşor depresivi, melancolici şi visători. Eu eram jumătatea mult mai sociabilă, mai îndrăzneaţă, mai deschisă spre nou, spre viaţă. El era un tânăr retras, serios, deloc lipsit de simţul umorului, foarte bun ascultător, student foarte bun, îndrăgostit de Mozart, dar deficitar la partea practică a vieţii. M-au cucerit sufletul şi intelectul lui, atracţia fizică a fost pe plan mai îndepărtat. Am petrecut de-a lungul anilor multe clipe frumoase şi mai puţin frumoase. Eu doream să lucrez în străinătate, în timpul facultăţii sau după, lui îi era teamă că mă va pierde, dar îi era teamă şi să vină împreună cu mine, teama că nu va face faţă acolo. Anii s-au scurs, am ajuns profesori amândoi, cu bucuriile şi multele greutăţi ale acestei meserii. Avem trei copii frumoşi şi sănătoşi (sub 7 ani), dar eu, care mă consideram un om cu credinţă în Dumnezeu, mă zbat să ies dintr-o depresie din ce în ce mai adâncă. Îmi iubesc copiii la nebunie, la fel cum îi iubeşte şi soţul meu. El spune că mă iubeşte şi pe mine, aşa cum credeam şi eu în zilele bune că îl iubesc, dar acum, inima mea pare împietrită şi îndoielile nu-mi dau pace. Zadarnic încerc să mă rog, mintea mi se sfărâmă în bucăţi dureroase; spovedania nu mă ajută, psihologul a constatat depresia şi aşteaptă să iau o hotărâre, pentru a mă putea vindeca...
Îmi privesc copiii care îşi iubesc ambii părinţi, îmi privesc chipul trist în oglindă (îmi amintesc că ştiam să râd mai mult), părul care albeşte, deşi nu de mult am trecut de 30 de ani, mă uit la chipul trist, acum, al soţului meu, şi vărs lacrimi amare. E posibil să... nu-l mai iubesc? L-am iubit vreodată cu adevărat? De ce mi-e atât de greu să mă bucur de revederile noastre, după scurtele perioade când suntem separaţi (după vizitele mele la părinţi, de pildă, când mi se pare că trebuie să mă reacomodez cu un necunoscut, cu casa mea, cu mine, în ipostaza de soţie)? Mi se strânge inima de durere, stomacul şi întreaga fiinţă, nu-mi trebuie nimic altceva decât somn, ca să uit, dar viaţa se cere trăită, nu dormită, copiii au nevoie de mine vie şi veselă...
Cândva, visam că la vârsta părului nins ne vom plimba prin parcuri, mână în mână, rememorând fericirea anilor petrecuţi împreună. Acum privesc cu tristeţe pozele din clipele noastre de bucurie; mă simt străină.
Am rămas fideli unul altuia, în aceşti 13 ani de viaţă împreună, dar mi se întâmplă să visez noaptea alţi bărbaţi, care ştiu să mă protejeze, să mă facă să râd mai mult, să iubesc viaţa, iar nu să mă tem de ea; mi se întâmplă să tresar când surprind o privire mai profundă îndreptată spre mine sau când aud un glas masculin care îmi aminteşte de irezistibila atracţie dintre un bărbat şi o femeie, nestăvilita forţă care te face să te simţi viu şi gata să înfrunţi orice obstacol, chiar şi moartea.
Nu caut aventuri, detest încrederea trădată şi minciuna, scriu cu mare greutate aceste rânduri, pentru că gândul despărţirii îmi sfâşie sufletul, scriu ca şi cum ar fi povestea altcuiva, mi-e teribil de greu s-o accept şi încă sper că se poate şi altfel. Trăiesc însă cu teama că undeva, cândva, Imprevizibilul mă va face să mă îndrăgostesc nebuneşte de altcineva, că raţiunea mea nu va mai fi în stare să controleze nimic. Îmi răsar în minte amintiri cu zâmbete, cu îmbrăţişări calde, cu bucuria revederii sau tresăriri emoţionate la auzul glasului cunoscut, dar nu au destulă putere. Li se întâmplă oare tuturor oamenilor căsătoriţi, mai devreme sau mai târziu? Ne-am căsătorit cu credinţă în Dumnezeul care ne-a iertat rătăcirea de dinaintea căsătoriei. Îmi respect soţul, nu vreau să batjocoresc taina Sfintei Cununii, am simţit şi simt afecţiune pentru el, dar nu e destul, nu simt acea iubire dătătoare de forţă, de viaţă, cu care să mergi fără teamă până la capătul lumii, care ştiu că există nu numai în desenele cu Barbie, ci şi printre cititorii "Formulei AS”.
Depresia mea îi afectează pe copii, nici nu ştiu ce îi afectează mai rău: depresia sau un eventual divorţ? Dar ştiu sigur că nu pot trăi în minciună, iar mintea mea e încâlcită şi mă sufoc gândindu-mă la ce înseamnă o despărţire, mă clatin gândindu-mă la continuarea unei astfel de existenţe, bântuită de teamă şi întrebări.
Mintea mea e în iad şi aproape de deznădejde...
Delia
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
25.12.2012, 03:42Ana Maria
Eu cred ca iti iubesti sotul, copiii, familia, dar treci printr-o ispita, cred ca esti ispitita la greu, Dumnezeu ingaduie probabil sa treci prin asta ca sa-I cer ajutorul mai cu ardoare si mai cu credinta, sau nu stiu de ce ingaduie, numai El stie, dar asa cred eu, ca e o ispita...probabil ai avea nevoie sa se roage altcineva pentru tine. In orice caz, cred ca e vorba despre o ispita, o iluzie pe care tu o ai acum despre "dragostea"pe care ti-o imaginezi, si la fel durerea prin care treci, e o ispita, cred ca toate acestea se vor risipi ca un fum dupa multa rugaciune. Asa se vor risipi incat te vei mira ca ai simtit vreodata asa. Uneori nu trece asa cu una cu doua, ia mult timp, dar sa nu deznadajduiesti, starea aceasta pe care o ai tu este trecatoare, sunt valuri uriase ale marii care par sa te inghita, ca si barca in care se aflau apostolii si Iisus, trezeste-L, sa te rogi sa ajungi la liman, mai devreme sau mai tarziu...Roaga-te Maicii Domnului, Ea aduce multa alinare...
25.12.2012, 21:05Dumbrava Ion
O, Delia ! Dac-ai stii cite femei casatorite si cu urmasi trec prin framintari sufletesti asemanatoare cu ale tale. Bine ca inima ti-a dat ghes si ai scris in amanunt despre chingile care te string intr-o asa masura mai, mai sa te sufoce. Ma intreb daca, ducind aceasta povara tulburatoare pe umerii vietii tale, te-ai adresat cui trebuie, adica si noua cititorilor acestei minunate reviste. Consider ca intii de toate trebuie sa fii sincera fata de tine insati si sa lamuresti, nu in capul tau, ci in adincul sufletului tau, ce anume vrei de la viata. Un astfel de raspuns nu-l vei gasi decit rascolind adinc in camara sufletului tau. Am certitudinea ca o rugaciune rostita nu cu buzele, ci cu dragostea din adincul inimii tale, iti va fi de mare ajutor. Vorbele buzelor zboara si se risipesc in vint, ruga sincera a inimii este ascultata. Ceea ce mi se pare grav este ca tu, dupa 13 ani de casatorie inca nu stii daca-l iubesti pe cel cu care ai facut si crescut 3 noi mladite de viata !!!!!!! Doamne fereste, nu pot sa-mi inchipui una ca asta, ca doi oameni, barbat-femeie, sa se intilneasca doar la dunga patului pentru a-si satisfice dorintele carnii, fara ca sentimentul iubirii sa apropie si inimile lor. Ce naiba, nu suntem animale neginditoare si nesimtitoare. Mai ales ca exista acel legamint de credinta si de fidelitate intre voi doi: casatoria. Facut-ai oare tot ce a depins de tine pentru a scoate la lumina tot ce-i mai bun de la partenerul tau de viata ? Se-ntimpla adeseori, luati de valul vietii, sa cautam prea mult in altii ceea ce noua insine ne lipseste. Si in cazul in care nu vom gasi, sa ne cuprinda o crunta dezamagire sau chiar o deznadejde neagra sa bintuie pe la ferestrele vietii noastre. Sa nu uiti un lucru simplu pe care nu ai sa-l inveti la nicio scoala din asta lume: fericirea nu creste ca poamele in copaci. Ea se va cuibari doar in inima celui/celei care stie sa-i dea salas de primaveri. Fericirea nu cade plocon la picioarele nimanui, ea cauta adincul, curatul si seninatatea sufletului omenesc. Alunga norii indoielii din sufletul tau, folosindu-te de soarele iubirii si fa in asa fel incit cei trei copilasi sa creasca alaturi de mama si de tata. Impreuna i-ati zamislit, impreuna sa-i cresteti si sa va ajute Dumnezeu sa va vedeti si cu nepotei. Iar daca te vei gindi la despartire ca la o posibilitate, adu-ti aminte vorbele mele. De cele mai multe ori despartirea nu marcheaza incheierea problemelor sau a necazurilor in vietile a doi oameni, ci poate sa marcheze chiar inceputul acestora. De datoria ambilor soti este sa lupte pentru a cladi casatoria zi si noapte si nu a sapa la temelia acesteia. Doamne ajute-ti sa fii inteleapta in alegerea ta. Ion Dumbrava.
25.12.2012, 23:45Maria Rus
Va inteleg perfect. Aceasta scrisoare as fi putut sa o scriu eu acum cateva luni. Aproape cu aceleasi cuvinte. Nu va descurajati! Rugati-va si o limpezire o sa se produca.
In cazul meu o iubire secreta m-a ajutat sa respir mai bine in ultimele luni. Un barbat de care m-am indragostit acum un an si jumatate si la care am visat aproape un an. M-am rugat sa se intample ceva care sa ne apropie si s-a intamplat. I-am fost pacienta un an (e medic) si mi se parea putin probabil ca el sa simta ceva pentru mine. Dar a facut primul pas si ne iubim de 4 luni.
In tot acest timp relatia cu sotul meu, extrem de tensionata si apasatoare inainte, a mai pierdut din tensiune si a devenit suportabila.
Cu iubitul meu secret hotarasem sa divortam si sa oficializam relatia insa sotiei lui i s-a descoperit un cancer. Asta ne-a oprit net din demersul nostru cel putin pana la vindecarea sotiei lui. A fost dificil in primele zile dupa anuntarea acestei nefericite situatii insa am invatat sa acceptam. Si sa ne sprijinim reciproc. Sa nu negam ceea ce simtim unul pentru altul dar in acelasi timp sa nu fugim de responsabilitatile pe care le avem. Eu am un copil de 6 ani care are nevoie de tatal lui si de o coeziune adevarata intre parinti. Sotul meu are defectele lui insa e un om bun, demn de incredere, a fost alaturi de mine atatia ani.
O sa spuneti poate ca situatia e mai incurcata ca inainte. Si aveti dreptate. Insa aceasta noutate, aceasta iubire impartasita cu toate complicatiile ei mi-au inviorat sufletul si privirea. Nu stiu ce va fi. Timpul va decide.
Dificil de crezut poate dar acest eveniment a adus un nou echilibru si in relatia cu sotul meu. Inainte il uram aproape pentru ca si-a pierdut capacitatea de-mi inspira dorinta si de-a ma face sa visez. Am redevenit intelegatoare si toleranta si simt o imensa compasiune si afectiune pentru el.
Sunt convinsa ca timpul va opera in favoarea iubirii si vom gasi un nou echilibru toti cei implicati in aceasta poveste. De ce nu ar fi asa? Suntem cu totii animati de sentimente si aspiratii frumoase. Si de dorinta de-a nu rani si de-ai proteja pe cei iubiti.
26.12.2012, 23:14Maria Gheorghies
Am citit si recitit randurile tale si am oftat.Adanc,cum numai cineva care traieste suferinta cumplita,o poate face.Traim si avem in viata ceea ce singuri ne-am ales.Sunt si suferinte din drame si fragedii ireparabile cu care trebuie sa inveti sa traiesti,sa inveti sa-ti duci crucea pentru ca atat ti-a mai ramas.Citind scrisoarea dvs. nu pot sa nu gandesc ce binecuvantata ati fost de viata,un camin,trei copii adorabili si un sot care asa cum e el,cred ca va iubeste.In felul lui.L-ati cunoscut inainte si nu uitati,ati ales s fie tatal copiilor dvs.Sunteti parinti.Deci oameni responsabili pentru echilibrul familiei.Sunteti mama dar si femeie care isi striga nefericirea ca femeie.Credeti in fericirea iluzorie?In barbatul aflat pe undeva in lumea asta,plin de dragoste si daruire care va asteapta sa vi le daruiasca dvs si mai ales copiilor?Va inteleg suferinta ca sa-i zic asa,dar oare nu v-ati pus deasupra tuturor,nu ganditi egoist?Sunteti foarte sigura ca stiti ce vreti?Si realista ca puteti avea?Ati putea fi fericita calcand pe cadavrul unui camin distrus?V-ati putea privi copiii in ochisorii lor tristi?Depresia vine din neputiinta noastra de a lupta cu trairile superficiale.Nu va judec.sunt mama si femeie si am trait si traiesc cea mai mare durere pe care o poate suporta o mama.Nimic nu este mai important pe lume ca familia,pacea si linistea sufleteasca si odata cu divortul le veti pierde.Toata iubirea unui alt barbat nu va putea compensa aceasta pierdere.E greu sa traiesti nefericita.Dar e si mai greu sa traiesti cu tine daca dai gres.Cumplit.Gandeste-te foarte bine inainte de a face pasul,nu cere sfaturi altora,sunt putini cei obiectivi,vorbeste cu sotul tau si cu copiii si tine cont si de ce vor ei.Pune in balanta mama si femeia.Daca la casatorie nu ati fost suficient de responsabila,acum trebuie sa fiti foarte matura si responsabila.Vorbiti si cu un psiholog bun.Si va mai spun ceva,uneori nu ne ajunge o viata sa ne uram pentru greselile facute si sentimentul de vina ucide incet si sigur.Va doresc multa,multa intelepciune. Maria
30.12.2012, 17:06Tiris Romica
Cred ca deja ai luat o hotarare,in momentul in care ai spus ca nu mai poti traii asa!pacat ca vor suferii copiii si chiar si sotul!nu te judec,e greu pt. tine,dar eu nu as fi mers pe drumul asta!alegand fericirea ta,aduci nefericire celorlalti!de la o anumita varsta,noi traim pt. copii si prin copii!poate ii vei pierde pt. totdeauna!!!s-ar putea sa nu inteleaga ceea ce faci si atunci cand vei avea nevoie de ei ,sa-ti intoarca spatele!!eu cred ca dispare pasiunea de la inceput dupa o perioada de timp,dar trebuie sa ramana respectul si increderea!!!nu trebuie sa te iei dupa spusele mele ,e decizia ta!!!eu am o casnicie de 17 ani,sunt mama si ca in orice familie,au fost dificultati pe care le-am depasit impreuna!!!D-zeu sa-ti indrepte pasii pe drumul bun!!!!!!!!!
02.01.2013, 21:51Ana Popa
Am vazut ca d-na Delia solicita parerea unor persoane care au facut proba rezistentei unei casnicii; de aceea m-am gandit sa fac un comentariu.Draga Delia, am trecut de 60 ani si 33 de casnicie. Ce am observat din scrisoarea ta? Dupa parerea mea ai doua probleme:
1. Nu poti sa iti ierti faptul ca ai "pacatuit" cu ani in urma; fii sigura ca pe nimeni nu mai intereseaza asta, nici macar pe DoamneDoamne;
2. Regreti (cred eu) ca ai cunoscut un singur barbat. Nici un barbat din lume nu este mai bun decat sotul care este tatal copiilor daca acesta nu are vicii majore (betie, agresiune...).
Ce este de facut, nu imi mai iubesc sotul? Raspund cu cuvintele lui Stephen Covey. "Draga mea, 'a iubi' este un verb. Iubirea -sentimentul-- este fructul iubirii, este fructul verbului. Asa ca iubeste-l: fii indatoritoare, fa cea ce se cheama 'sacrificii' pentru el; asculta-l. Fii empatica. Apreciaza-l. Ajuta-l sa se afirme. Esti dispusa sa faci acestea?"
11.01.2013, 00:21B Cristina
Mi se pare halucinant ca in anul de gratie 2012 in Romania inca exista persoane care considera ca a avea relatii sexuale inainte de casatorie este un mare pacat. Cred ca blestemul poporului roman este BOR cu regulile si legile ei aberante.
Draga mea, in primul rand ce trebuie tu sa faci este sa te ierti. Uita-te in oglinda si cere-ti iertare de la tine, pentru felul in care ti-ai tratat sufletul ,pentru felul in care l-ai sfasiat cu aceste temeri in mii de bucati. Dupe ce te ierti pe tine si promiti ca o sa ai grija in primul rand de tine de acum inainte si o sa te iubesti si nu o sa-ti mai bati joc de sufletul tau, deabia apoi o sa poti sa spun ca ai inceptul procesul de vindecare cu acest mare pas.
Parerea mea, nu cere sfatull preotilor si calugarilor de nici un fel, mai rau faci.
Pericolul mare este ca daca nu iei masuri vei dezvolta o frumusete de tulburare obsesiv -compulsiva cu care te vei lupta toata viata. Cauzele sunt multe, copilaria, regulile aberante ale societatii romanesti etc sunt numai unele dintre ele.
Mult succes si ai grija de tine in primul rand.
Cristina
15.01.2013, 03:29Patrascu Domnica
Draga Delia,
Nu sunt casatorita si am "doar" 27 de ani, dar cred cu tarie in importanta familiei (si sfintenia ei, daca crezi in divinitate).
Ceea ce vreau sa adaug nu se refera la modul in care poti trece peste starea in care esti acum, ci la o consecinta la care ar trebui sa te gandesti cred. Exista multe studii recente asupra divortului si printre minunatele sale efecte se numara scurtarea vietii copiilor cu cinci ani (in medie). Un articol pe intelesul tuturor este aici: http://www.psychologytoday.com/collections/201108/how-love-affects-your-health/connection-between-parental-divorce-and-death. Sunt multe altele, legate de sanatatea copiilor sau performantele lor scolare: http://children.webmd.com/news/20110602/divorce-affects-kids-academic-social-skills.
Daca preferi versiunea in romana, imi poti scrie pe dominica.patrascu@gmail.com.
Te rog, fii puternica. Viata pe care o contemplezi acum, de tip "Hollywood" nu iti va aduce pace, si in final, fericire. Cred ca ar fi bine sa vorbesti cu un terapeut, sa intelegi motivele pentru care cauti o iesire.
Numai bine,
Domnica
15.01.2013, 03:42Patrascu Domnica
Draga Delia,
Vroiam doar sa adaug oreferinta: cartea "Intimacy
25.01.2013, 22:18Crina Cta
E greu sa intelegi prin ce trece un suflet cu astfel de zbateri interioare. te inteleg perfect pentru ca trec prin aceeasi problema ca si tine. si eu ma intreb zi de zi daca mai merita sa mai stau intr-o casnicie care imi aduce profunda tristete si nefericire. copii sunt un motiv care sa te tina pe loc, dar ma intreb: cand vor creste nu vor simti ca nu e o relatie adevarata, ca fericirea afisata e una menita doar sa le imprime lor sentimentul de familie? oare noi, ca femei, nu trebuie sa mai asteptam nimic de la viata doar pentru ca am nascut copii? oare trebuie sa renuntam la tot, la vise si la fericire doar pentru normalitatea unei asa zise casnicii ''fericite"? oare nu trebuie si barbatii treziti la viata prin astfel de decizii? oare nu trebuie si ei sa inteleaga ca trebuie sa fie mult mai afectuosi si atenti cu cat trece timpul? ca de aici pleaca toate problemele, de la delasarea lor! eu te inteleg si respect decizia ta, oricare ar fi ea.