OMUL CARE A ATINS CERUL

Fizician de marcă în America, doctor în ştiinţe şi cercetător, MARIAN GHILEA mai are un singur "dor”: să se întoarcă acasă, în Bucovina, pe dealul copilăriei, unde a plutit printre pulberi de stele, în braţele bunicului său

Dealul cu mesteceni

"Îmi amintesc şi acum de nopţile magice ale copi­lă­­riei, când stelele se odihneau din mişcarea lor cir­cum­polară, printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fan­tomatic, ca luminile unui oraş gi­gan­tic, ce acoperea tot cerul...”
Aşa-şi începe mărturisirea Ma­­rian Ghilea, unul dintre pres­tigioşii fizi­cieni de origine română ai Ame­ricii. Deşi a crescut într-un cătun uitat de lume din munţii Bucovinei, fără tată, mai mult ţi­nut de bunici, deşi n-are nici 40 de ani, trăieşte azi în lumea excelen­ţei universitare ame­ricane. Doctor în ştiinţe, a fost cercetător în uni­versităţi de vârf de pe trei conti­nente, a călătorit enorm, ştie trei­spre­zece limbi străine, inclu­siv ja­poneza, chineza şi thailandeza, are cunoştinţe uluitoare în mate­matici şi astronomie, pentru care şi-ar putea da alte două doctorate. Şi totuşi, gândul lui Marian Ghilea zboa­ră mereu spre un sătuc de hu­ţuli din pustietăţi, numit Benia, spre casa părintească, cu covoare vechi şi coarne de cerbi pe pereţi, spre bunicul Mihail, "puternic şi chipeş ca un zeu antic”, ţăranul înţelept care încerca să-i arate cu mâna tâlcul Universului, care sunt legile firii şi cum stau aştrii pe cer în nopţile ample de iarnă, spunându-i mereu, după fiece sfat: "Să nu uiţi”. Stelele de pe cerul copilăriei lui Marian Ghilea! Altfel de stele decât ori­unde pe pământ. Le poartă mereu în inimă, le "vede” une­ori, dându-i o stare de euforie ameţitoare. "Să nu uiţi că stelele ne sunt cei mai apropiaţi prieteni”, îi spunea bunicul. "Noi suntem urmaşii lor, pentru că ne-am născut din pulberea primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem, cu toţii, doar pulbere de stele...”

***

"Nicăieri, stelele nu mi s-au părut mai aproape de­cât acolo, în munţii mei. Cred că Obcinele Bucovinei sunt una din zonele cu cel mai mare potenţial uman de pe această planetă. Întotdeauna, dar absolut întotdea­una, m-am simţit cel mai inspirat să gândesc acolo. Acolo cerul e mai aproape, iar Universul mult mai trans­parent", afirmă Marian Ghilea, cu toată respon­sabilitatea omului de ştiinţă. Acum are în Ame­rica tot ce-i trebuie: bani, stimă, condiţii excepţionale de cerce­tare. Cu toate astea, anul acesta s-a hotărât: doreş­te să se întoarcă. Să stea, cel puţin cinci luni pe an, în casa aceea huţană, din pus­tietatea unui nord sălbatic de Românie. Să stea chiar şi sin­gur, cu mama sa, dacă ar fi. Dar să stea. Să lucre pământul, să-şi cosească dealul, să-şi spargă lemnele, să dea la animale. Sea­ra, să se uite la stele... Să facă aceste lucruri simple, care i se par mai presus decât găsirea oricărei formule matematice sau fizice a lumii. Ori poate chiar ecuaţia supremă. "Bu­nica mea îmi spu­nea că un om care are educaţie trebuie să ştie să facă aproape orice. De la cosit şi muls vacile sau reparat gar­duri, până la matematică, fizi­că, biologie, as­tronomie, medi­cină... Era ceva aproape de idea­lul omului renascentist din timpul lui Da Vinci. Mă şi amuz, uneori: ma­rile mele pasiuni au fost mereu bunica mea şi Leonardo Da Vinci. M-am nimerit să mă nasc şi eu, tot pe 15 aprilie, în ace­eaşi zi ca şi el...”.
Aşadar, a hotărât: se va în­toar­ce. Iar când el hotă­răşte ceva, ni­mic nu îl poate împie­dica şi n-are regrete. Este un crez al său, încă din co­pilărie: nimic nu te poate împiedica. Limite nu există. Aces­ta e Marian Ghilea. Colegul meu de bancă, vreme de patru ani, din liceu.

Sfinxul din banca întâi

De douăzeci de ani nu l-am mai văzut pe Marian Ghilea. Nu pot spune că l-am cunoscut prea bine, deşi am stat atâta vreme împreună. Patru ani, zi de zi, unul lângă altul. Nici n-aş fi bănuit că a putut ajunge atât de departe, dacă nu mi-ar fi că­zut sub ochi, recent, o ştire dintr-un ziar, despre un cer­cetător "ameri­can” care a dovedit plagiatul unui ministru român, dintr-o lucrare în japo­neză, limbă pe care fizicianul Ghilea o cunoaşte la perfecţie. Ci­tin­du-i numele în ziarul ăla, m-au cotropit o mulţime de ima­­gini vechi şi ciudate, ce efec­­tiv m-au tulburat. Un băie­ţaş timid, care stătea singur în prima bancă din mijlocul clasei, drept, nemişcat, regulamentar, care nu întorcea niciodată capul, oricâte şuşoteli şi cocoloaşe de hâr­tie pri­mea în ceafă, doar ochii şi-i mişca une­ori, într-o parte, zâmbind ruşinat la toate in­sultele. Doar ochii. Capul ră­mânea drept, cu privirea înspre înainte. Profesorii m-au mutat lângă el "pe motive disci­pli­nare”. Nimeni nu voise să stea cu el, toţi colegii îl ocoleau, fiind­­că nu vorbea aproape ni­cio­dată cu nimeni. Când îl întrebai ceva, roşea brusc. Şi nu mai putea scoate o vorbă. M-am gândit c-o să scap de pedeapsa asta, în câteva zile. C-o să mă lase să stau iar în spate, între "golanii” mei. Dar apoi nu am mai vrut să mai scap. Acest băietan, cu ochi umezi şi ficşi, devenea pen­tru mine un univers întreg, complet nou, o altă lume, în care eu eram năuc, perplex, o lume total străină. Un amestec bizar de ştiinţă şi ma­gie populară huţulă, de naivitate şi cele mai sclipitoare formule matematice. Adeseori îmi spuneam că doar "face pe prostul”, că e închis în lumea lui aiuristică, plină de planete sidefii, OZN-uri gigante şi roşii, pul­sari, energii magice şi descântători pă­gâni. Era, cate­goric, un ciudat. Vor­bea puţin, nu ştia să joace fotbal, n-a avut niciodată o prietenă şi, ceea ce mă uimea... nu fusese niciodată la mare! Nici note mari n-a avut, uneori nici nu le răspundea profesorilor, când era întrebat, deşi sunt convins că ştia. Doar se uita aşa, la ei, roşu tot în obraji, cu ochii lui rotunzi, încremeniţi într-un punct, ca şi cum nici n-ar fi auzit întrebarea, sau a auzit-o, dar îi vine să zâmbească. La matema­tică, n-a trecut aproape niciodată de nota 6. La bacalaureat, cea mai mică notă a avut-o la... evident, fizică. Am verificat: 6,78. Chiar şi eu, ignorantul, am avut peste 8. Recent, Marian Ghilea este in­ventatorul unei "Camere cu bule pentru detectarea neutronilor obţinuţi în experimente de fuziune cu laser”, într-un laborator ce posedă cel mai puter­nic laser din America. Ceva inimaginabil de com­plicat, ceva pentru mi­leniul patru! Un experiment ce poa­te revoluţiona întreaga tehnică de construire a reac­toarelor nucleare şi nu numai. Dacă citeşti doar câteva rânduri din lucrările sale, publicate în cele mai presti­gioase reviste ştiinţifice americane, te uiţi, într-adevăr, ca boul la poartă nouă. Absolvenţi ai University of Cali­fornia, Santa Barbara, sunt laureaţi cu Nobel. Unul din­tre ei, profesor acolo, e şeful administraţiei Obama pe probleme de energie. Univer­sitatea aceasta a dat, doar în ultimii 12 ani, 6 câştigători de Premiul No­bel. Dar lui nu-i prea pasă de asta, acum. I-e dor de zăpezi, de munţii Beniei, de colindele huţule. Acolo, în Santa Barbara, lângă ocean, nu ninge nicio­dată...

Lasere moderne şi magie huţulă

Pe atunci, cel mai mult mă fascina felul în care vor­bea despre satul său din munţi. Mereu încercam să-mi imaginez cum arată casa aia a lui, cu coarne de cerbi, de unde cobora până la şcoală, bunicul acela imens, stra­niu, cu tainice cunoştinţe de astronomie, colina din faţa casei, pe care el o investea cu puteri magice, zicând că, uneori, la propriu, "atingea cerul”. Acolo-i stătea gândul mereu, aşa cred. De acolo şi-a luat toată ştiinţa. Era acolo ceva ce i se părea cu mult mai important decât toată vorbăraia aia abstractă de la şcoală. O încărcătură energetică, aşa zicea, şi aşa zice şi astăzi. Nişte "energii subtile”, care sunt mai puternice într-un anumit spaţiu, decât în altul. Iar satul său i se pare şi azi, lui Marian Ghilea, cercetător în fizică energetică, un spaţiu ales, "mai aproape de cer” decât multe altele. Ţine minte, de pildă, de când avea 14 ani, cum a trecut peste o colină, numită Derimoxa, către Lucina, împreună cu un bun prieten din sat. Au ajuns într-un loc, în vârf, un fel de dumbravă. Şi amândoi au simţit această putere. "Nu ştiu, cred că aerul avea ceva; dintr-o dată ne-am simţit euforici, râdeam, dansam, deşi eram amândoi nişte copii timizi, n-am fi făcut niciodată asta. Nu simţeam absolut nimic diferit în atmosferă, nici un miros, nici o căldură, nici un sunet. Absolut nimic altceva. Iar asta s-a întâmplat pe o zonă de câteva sute de metri. Aveam vreo 14 ani. Şi nici până azi nu pot explica ce s-a în­tâmplat atunci”.
Locuri magice. Energii. Stele. Despre astea îmi vor­bea atunci Marian Ghilea, iar eu îl ascultam cu gura căscată. Despre o seară de Ajun al Crăciunului, când el, împreună cu alţi colindători, au văzut în cimitirul satului nişte lumini stranii, ieşind din pământ, foarte greu de explicat omeneşte. "Probabil că era mai mult ce sim­ţeai, decât ceea ce vedeai cu ochii. Ceva străin, un fel de energie venită din alte părţi. Dar toţi ne-am speriat, toţi am văzut acelaşi lucru. Era plăcut şi înspăimân­tător totodată. Ceva ca o vrajă”, îşi aminteşte. A văzut cu ochii lui, nu de mult, în vara anului 2010, la ultima sa venire în sat, o femeie care ştia să "întoarcă ploaia”. Pe 200 de metri împrejurul ei, roată, tot fânul era uscat, în vreme ce peste tot, mai încolo, peste toţi munţii, ploua torenţial. Cum să explici ştiinţific un asemenea miracol meteorologic, creat de om? Întâmplări ca astea au fost multe acolo, în Obcini. E ferm convins că, acum vreo 15 ani, acel om din Izvoarele Sucevei, care s-a dus să taie ca brad de Crăciun, chiar vârful copacului numit "inima pădurii”, nu a căzut întâmplător de acolo, ci o "energie” a codrului, un spirit al întregii păduri, l-a îm­pins că cadă şi să moară. Pentru că i se pare chiar ilogic să faci aşa ceva: să-i iei unei păduri inima, vârful cel mai înalt şi frumos al regelui codrului... Omul de ştiinţă nu înţelege aşa o prostie: să tai inima unei păduri... E absolut halucinant să vezi un astfel de fizician de talie mondială folosind, cu atâta eleganţă şi luciditate, cuvin­te precum "spirite”, "descântec”, "blestem”, şi chiar să creadă în puterea lor "energetică”, concretă. Toată viaţa lui s-a gândit la aceste energii "subtile”, pe care le poţi găsi doar în locuri înalte, pure, cu văzduhul transparent. Puteri pe care, crede, un orăşean din marile metropole nu le-ar putea simţi niciodată. Cu atât mai puţin un american sau un european.
"Cu cât o civilizaţie este mai materialistă, cu atât aceste energii se diminuează, se ascund”, scria recent Marian Ghilea. "Europa occidentală le-a pierdut, le mai păstrează foarte puţin. America deloc. Eu, prin mo­dul în care am crescut, am avut mai degrabă un com­plex de superioritate faţă de cei din oraşe, deoarece am constatat că ce pot face ei pot face şi eu (sau pot învăţa foarte repede), dar că există lucruri pe care le pot face eu, cel de la ţară, la care marea majoritate a lor nu se pricep (şi nici nu sunt în stare să înveţe). Cositul ierbii este, probabil, munca standard, de semnătură, a cuiva de la sat. Mi-a luat ani, ca şi copil, să învăţ să ţin coasa corect. Există un unghi optim de intrare a lamei în iarbă, care are eficienţă maximă. Depinde de lungimea lamei, forma mânerelor, lungimea cozii (a toporâştei, cum se zice la noi) şi a braţelor, înălţimea persoanei care coseşte. În final, e fizică aplicată, dar o ecuaţie foarte greu de cuantificat”.
Aceasta e lecţia de fizică a bunicului Mihail. Cositul ierbii, o ecuaţie greu de cuantificat. Poate ceva mai omenesc, mai drag decât o ecuaţie... Laboratoarele ultra­moderne cu laser, în care a lucrat Marian Ghilea, arată ca nişte capsule enorme, în care totul e numai me­tal şi hublouri. Ca nişte nave spaţiale, pe care ţăranii din Benia nici nu şi le-ar putea închipui că există. Intri acolo într-un costum exact ca de cosmonaut, complet aseptic, fiindcă orice fir de praf poate nimeri într-una din cele 60 de raze laser ale experimentului şi asta ar crea o gaură microscopică într-o lentilă fină, prin care ies aceste raze de mare intensitate, ceea ce ar compro­mite totul. Fizi­cianul huţul zice că, oriunde a fost cerce­tător, în cele mai sofisticate medii de cercetare, mereu a avut alături, pe pereţii de metal ai acestor laboratoare, o poză veche, înrămată, cu bunicii săi. Lucra la fuziuni nucleare şi se uita la chipurile lor. Mihail şi Elisabeta, tineri, după nuntă, în costumul huţulesc din Bucovina.

Luneta copilăriei

Corespondez mult, în ultimul timp, cu vechiul meu coleg de bancă. Vine Crăciunul şi se simte cam singur acolo, în California. Nu are prieteni, doar o iubită japo­neză, care e departe, la celălalt capăt al pământului, nu ştie când o va reîntâlni. Din laborator, merge direct aca­să. Citeşte ceva ori se plimbă pe malul Pacificului, pierdut în gândurile sale pline de ecuaţii şi amintiri cu obcini însorite. Oceanul e la doi paşi de casa lui. El, care în România, până la sfârşitul facultăţii, nu fusese niciodată la mare, acum aude valurile zi de zi.
Uneori, seara, când îl apucă un alean, cântă la vioara huţulească a bunicului Mi­hail. Cântece din acelea de-ale lor, nordice, jelite şi prelungi, cu accente ucrainene, ce te îndeamnă la plâns, băut şi visare. Ştia să cânte foarte bine la vioară, încă din liceu. Din casele huţulilor nu lipseau vioara şi bal­tagul strămoşilor, purtat din bunic, în copil, în nepot... O vioară şi un baltag. Însem­nele lor de neam independent şi sălbatic.
Acum, în Bucovina, e iarnă, în curând vor veni ză­pezi. Se va cânta "Oi dai Boje”, cea mai veche şi fru­moasă colindă huţulă, a cărei amin­tire îi umple ochii de lacrimi. În româneşte înseamnă "Dă Doamne”. Pe masa lui de lucru sunt două obiecte de care nu s-a despărţit niciodată. O carte îmbrăcată în pânză tare, a unui fizi­cian şi astronom german, Burk­hard Heim, numită "Das Prinzip der dynamischen Kon­trabarie”, pe care o citea încă din liceu, în germană. E vorba, îmi explică, de o teorie ce l-a obsedat mereu, cea a "posibilităţii călăto­riei cu viteze superluminice, prin generarea unui câmp magnetic în rotaţie, extrem de intens”. În principiu, mai e nevoie de o ecuaţie, pentru împlinirea aces­tei călătorii. O ecuaţie pe care, pro­babil, fizicienii n-o vor putea aplica niciodată pe oameni. Al doilea obiect de care Marian Ghilea nu s-a despărţit niciodată este o lunetă as­tro­nomică veche, cu smalţul negru căzut, pe care o are de copil. Mereu a purtat-o cu dânsul, oriunde l-a pur­tat destinul prin lume. Luneta asta, zice, a fost cumpărată doar cu banii primiţi la colinde, de Crăciun, de-a lungul a mai mulţi ani. Nici măcar două sute de lei nu primea, deşi mer­gea din casă în casă, făcea drumuri lungi, prin zăpezi uriaşe, în Benia şi-n toate satele din jur. Dar i-a pus pe toţi deoparte, an de an, într-o puş­culiţă de lemn zăvorâtă cu lacăt, spe­cial pentru acea lunetă astrono­mică ce avea să coste, în anul 1987, 1700 de lei. Cam opt ani de zile i-au trebuit ca să o cum­pere. Nu a des­chis cu­tia cu bani în tot acest răs­timp, nici când era ispitit "grav” să-şi ia bomboane, cărţi, jucării, ca orice copil. Opt ani de colind, "Oi dai Boje”, pentru un vis.
"A fost cel mai drag lucru pe care l-am avut în toată viaţa mea. L-am cum­părat la sfârşitul clasei a opta”. Acum este clar de­păşită, uza­tă, o biată jucărie sau piesă de mu­zeu, poate. Bineînţeles că astăzi şi-ar permite cel mai sofisticat telescop de pe planetă. Orice aparatură de pri­vit cerul, de ultimă generaţie. Însă, uneori, doar uneori, seara, îl ia aşa, câte-un gând, să lase totul deo­parte şi să se uite puţin şi prin lenti­lele mici. În acele nopţi, în acele tris­teţi, cu o lunetă micuţă, de la ce­lălalt capăt al pământului, Ma­rian Ghilea are un chef nebun să-şi pri­vească iarăşi stelele copilăriei.

"Pulbere de stele”

"Îmi amintesc şi acum de nopţile magice ale copi­lăriei, când stelele se odihneau din mişcarea lor cir­cum­polară printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantoma­tic, ca luminile unui oraş gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet şi nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toam­na era în culmea efeme­rei sale glorii, iar pădurea cu trun­chiuri albe era din nou în flăcări de frunze muri­bunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar şi pentru o clipă. Credeam că scânteile tremură­toare de sus sunt de fapt un fel de fiinţe vii, în formă de sfere mici, pline de ţepi ascuţiţi de lumină. Bunicul, pu­ternic şi chipeş ca un zeu antic, privea şi el din curtea casei, la bolta înstelată şi zâmbea, de parcă mi-ar fi citit gândurile. L-am rugat să mă ia de mână şi să mă ajute să ajung până la cer. Curând, în răcoarea nopţii, am pornit amândoi către tăcutele stele. Cu paşi elastici, de inorog, bunicul despica iarba, trăgându-mă după el pe panta abruptă a dealului cu mesteceni, cu fiecare pas mai aproape de cer. Licuricii creau şi mai multă con­fuzie în întunericul ce se îndesea, părând alţi aştri pierduţi prin iarbă. În jur, umbre fantomatice de lilieci, la vânătoare de fluturi de noapte, săgetau aerul plin de cântec de greieri. Cu fiecare pas, trupul îmi devenea mai uşor, până când, către vârf, am început să plutesc, legat de pământ doar prin mâ­na ce mă călăuzea. Odată ajunşi sus, impon­de­rabili, am văzut în faţa noastră o câmpie imen­să de stele. Ni se întindeau la picioare cu miile, maiestuoase, de toate mărimile şi culorile. Alu­ne­carăm cu­rând printre ele şi ne scăldarăm în solzii lor de eter. Oraşul uriaş din cer strălucea dea­supra, în toată splendoarea sa. O mare de ste­le jos, o mare de stele sus. Plutind între cele două tărâmuri de lumină, aveam sentimentul că privesc la o gigan­tică oglindă reflectându-se pe sine. «Stelele ne vor aştepta întot­deauna aici», spuse bunicul. «Să nu uiţi că ele ne sunt cei mai apropiaţi prieteni.Noi suntem urmaşii lor pentru că ne-am născut din pulberea primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem, cu toţii, doar pulbere de stele.»
Târziu, în întunericul cenuşiu din noaptea magică de toamnă, un bătrân înalt şi falnic ca un stejar cobora dealul acoperit cu mesteceni şi licurici, cu un copil adormit în braţe. Sprijinit de piep­tul puternic al buni­cului, băiatul visa marea de stele de sus, marea de stele de jos. În somnul lui inocent, un zâmbet de neşters i se strecurase pe faţă. Luminile casei se apropiau încet de cei doi, ca o pereche de braţe des­chise, fericite să-şi întâmpine stăpânii ce se întorceau din călătoria spre cer, stăpânii din pulbere de stele.”

Povestirea "Pulbere de stele” îi aparţine lui Marian Ghilea