Femeia iubită poate fi femeia la care nu te gândeşti niciodată în mod precis şi care îţi intră în viaţă când te aştepţi cel mai puţin, schimbându-ţi întreaga fire, până în măduva gândului.
Ea apare intempestiv sau, dimpotrivă, poate fi în preajma ta de când te ştii, fără ca tu să fi băgat acest fapt în seamă. Vine de undeva de aproape, sau de la celălalt capăt al lumii, ştiute sau neştiute, intră cu tot bagajul ei sentimental şi spiritual în sufletul tău, unde îşi face culcuş înflorat de brocart imperial.
Încet, încet, ea înlocuieşte pentru tine, iremediabil îndrăgostit, elemente vitale.
Lipsa ei din viaţa ta poate echivala uneori cu cea a oxigenului sau a apei, îmbolnăvindu-te incurabil.
În cele din urmă, ea te subjugă într-atât, încât nu îi mai reproşezi nimic, nici chiar capriciile, minciunile ori improvizaţiile, pe care i le accepţi chiar şi conştient, căci un bărbat ce iubeşte cu adevărat, iartă.
Cu atât mai mult atunci când femeia iubită te aşteaptă în prag, cu ochii vătămaţi de zare, plină de dor şi nerăbdare, luminoasă, calină şi blândă, când soseşti de la un drum lung sau de la munca ta cotidiană, fără să îi pese că eşti obosit, prăfuit, că ai barba nerasă ori că miroşi greu a sudoare, ea te îmbrăţişează vibrând, te ajută să te curăţeşti, îţi transferă parfumul ei tulburător şi îţi inoculează dorinţa ei de femeie aşteptătoare. Devine apoi o apă imensă, unduitoare în care te scufunzi adânc, adânc, uitând să mai ieşi chiar şi pentru o gură de aer...
(Acest text, destul de romanţios, aş fi putut să-l mai continui mult şi bine, m-a interpelat însă cineva care mi-l citea peste umăr când îl scriam şi m-a oprit din visare, zicându-mi că sunt un tâmpit visător, că o asemenea toantă aşteptătoare nu mai există de pe vremea Cruciadelor şi că dacă astăzi bărbatul nu vine la vreme acasă, cu portofelul doldora, o s-o aştepte el pe ea, mult şi bine, din spaniile, italiile şi americile lumii, din alcovul unui mahăr plin de bani, sau de undeva de pe centura oraşului.)
Poeme de dragoste
Noi, capul şi sabia
ea se face sabie
când mă întâlneşte
ca să fie dreaptă întrutotul
tăiş îi sunt cuvintele
şi gesturile şi privirile
pe care le descoperă
în fiecare clipă a revederii
decapitându-mă cu o tandreţe
de care nu a avut parte
al nuştiucâtelea
duce apoi acasă
într-un coş cu flori
capul meu neîncoronat
capul meu frumos
nesătul de sabia iubitei
de lumina tăişului ei.
Rugă
ţese-mă, Doamne
covor mângâios şi moale
să mă aştern în uşa casei mele
să nu-şi vateme iubita mersul
când îmi trece seara pragul.
Patos
uită-te
cât de frumos
a devenit trupul tău
ţi l-am spălat cu gura,
nu lăsa
nici cea mai curată mână
să ţi-l atingă,
căci voi muri otrăvit,
chiar dacă numai în vis
ţi-l voi mai săruta.
ION IANCU VALE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
