Noiembrie: pro şi contra

Serenadă la acordeon

Noiembrie nu e tocmai luna care-mi place din an. De fapt, nu-mi place deloc. Dacă aş putea, aş scoate-o din calendar. Aş trece de-a dreptul de la octombrie auriu, la decembrie cel cu miros de zăpezi proaspete şi cu zvon de zurgălăi. Toamna şi-a desfăşurat toate catifelurile arămii, şi-a destupat toate şipurile cu parfumuri amărui, nu au mai rămas în urmă decât culori de scrum, miros iute de putrejune, din grămezile de frunze uscate, macerate de ploi. Lumina e gri, aerul umed şi rece, ca-n peşteră. Ochiul meu din frunte caută soarele ca un radar, dar nu-l găseşte decât rareori, şi venind de departe, cu razele slă­bănogite de păturile groase de ceaţă pe care le-au străbătut. Şi atunci, ce-i de făcut? Dacă afară nu-ţi place ceea ce vezi, te uiţi în­lăuntru. No­iembrie e luna care te obligă să stai cu tine faţă în faţă! Să luneci ca pe un tobogan adânc, în suflet, şi să cercetezi. Să te scufunzi în ape lim­pezi, cu irizări verzui-aurii, străbă­tute de peşti albaştri şi portocalii, aşa cum e la tinereţe, sau să te uiţi în sus, printre văluri tul­buri, doar-doar s-o vedea soarele, translucid, deasupra, ca un disc palid, fără putere şi căldură. Uneori se vede, şi ai speranţă. Alteori, nu. Trec doar bărci negre, lungi, cu pântecele smolit, tăind apele, foarte aproape de tine, aşa de aproape, că te sperii! Atunci, abia atunci, în creier şi în piept, ţâşneşte ca un fulger de lumină, rugăciunea: "Nu ne lăsa, Doamne!”. Un dram de bucurie apare de niciun­de, dintr-o alchimie tainică. Iar bobul acela de lu­mină se înfăşoară în alte şi alte voaluri subţiri de spe­ranţă, până se face mare şi îţi umple pieptul de căldură. Ca un soare mic, dinlăuntrul tău. Atunci ştii că nu eşti doar o făptură trecătoare, care ia trup şi apoi îl pierde, ca frunzele lui noiembrie, ci eşti fărâmă din Soarele cel nestins, din lumina cea neapusă şi veşnic fiitoare. Ru­găciunea capătă forme pline şi forţă, cuvintele se ro­tunjesc şi se umplu de miez, de credinţă. Noiembrie ne dăruieşte răbdare. Zilele par mai lungi, deşi ceasurile de lumină sunt puţine. Timpul se scurge greu, ca şi cum s-ar prelinge, alunecat în somn, şi el. În jurul meu, în ime­diata mea apro­piere, lucrurile capătă mărime şi im­portanţă, şi chiar firave sentimente de ataşament se reînfiripă între noi, ca şi cum aş fi fost până atunci ple­cată în lungi vacanţe. Şi-mi mai aduc aminte de copi­lărie, cu prietenii de-altădată, încercând să ne reamintim cântecele pe care le cântam îm­preună în corul şcolii: "Cling, cling, cling, ninge liniştit şi colindătorii s-au pornit”... se aude de departe, şi ne schimbăm, într-o clipă, în elevele cu uniformă, ecu­son şi bentiţe albe, care râdeau din orice. Sau chem o prietenă dragă, care a găsit în pod acordeonul cel vechi din copilărie, la care a învăţat să cânte de la bunicul său, fost ofiţer în garda regală. Şi în timp ce ea porneşte să cânte primele acor­duri din "Valurile Dunării”, eu fac o cafea cât de bună pot eu, ca să umple cu miresmele ei bucătăria cea mică şi să ajungă până în amintiri. Dar între timp s-a făcut De­cembrie şi ne pregătim de Cră­ciun.