- Eşti unul dintre cei mai cunoscuţi cântăreţi ai momentului. Când ţi-ai descoperit dragostea pentru muzică? Povestea asta a felului în care talentul încolţeşte într-un om ca firul de iarbă, este extrem de interesantă.
- În orice caz, pasiunea mea pentru muzică nu a început în familie, fiindcă toţi ai mei sunt cântăreţi doar "de baie". (râde) În schimb, tata e actor la Teatrul "Nottara", şi cred că de la el am căpătat pasiunea pentru artă, în general. Cu muzica am început mai curând împins de la spate: la un moment dat, în clasa I, învăţătoarea le-a spus alor mei că am ureche muzicală şi că ar fi păcat să nu iau nişte ore de canto. Aşa că, deşi eu nu prea dădeam năvală, m-am lăsat dus de părinţi la Palatul Copiilor, unde am trecut "cu felicitări" de toate testele şi am intrat în cercul de muzică. Am rămas acolo vreo şase ani, dar tot aşa, fără prea mult apetit. Apoi, când aveam 14 ani, am ajuns la TVR, la emisiunea "Numai cu acordul minorilor", produsă de Titus Munteanu, şi abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, muzica îmi place chiar foarte mult. Era o altă atmosferă acolo, plină de entuziasm, iar "sub bagheta" domnului Titus Munteanu, am făcut trecerea de la teorie (de care avusesem parte din plin), la practică, iar practica m-a sedus într-o clipă. Cu toate astea, după o vreme, din pricina orgoliilor nemăsurate ale părinţilor puştilor implicaţi în emisiune ("Copilul meu e cel mai bun!" "Ba nu, al meu e cel mai bun!"), care interveneau cu pile şi făceau tot felul de presiuni, mi-a pierit cheful şi-am zis că mai bine o las baltă cu muzica. Mai ales că, sincer să fiu, mi se năzărise c-aş fi vrut să fac Teatru, ca tata. Aşa că m-am întors la Palatul Copiilor, doar că la cercul de teatru, şi trei ani m-am pregătit în ideea c-o să dau admitere la UNATC. Dar la începutul clasei a XII-a, m-am răsucit din nou şi am revenit la muzică. Ştii cum e când te îndepărtezi de-un lucru şi în timp tocmai lucrul ăla începe să-ţi placă mai mult ca orice? Plus că treaba cu teatrul începuse să scârţâie, nu eram realmente pasionat de actorie, motivat până la nivelul de a o practica toată viaţa. Pregătirile începuseră să devină greoaie, pe când, la capitolul muzică, făceam totul lejer, natural, din poignet. Evident că m-am îndreptat spre Conservator.
- A fost perioada în care te-ai înscris şi la emisiunea-concurs "Vocea României", de la Pro TV...
- Da. Unde am întors imediat toate cele patru scaune ale antrenorilor. De nici nu mi-a venit să cred! (râde)
Un pariu câştigat
Cu tata, lângă muzica mării
- Sunt unul dintre norocoşii pe care genul ăsta de concurs i-a ajutat foarte mult. Pentru mine, "Vocea României" chiar a fost un start pe piaţă, de bun augur. Datorită expunerii prin intermediul televiziunii, lucrurile chiar au început să se întâmple. Pe de altă parte, eu am avut şi noroc, pentru că, imediat după încheierea "Vocii", s-au legat lucrurile şi-am intrat într-un alt proiect al Pro TV-ului: "Pariu cu viaţa", primul serial muzical românesc. Prezenţa în el mi-a consolidat capitalul de imagine şi i-a crescut publicului încrederea în mine, în capacităţile mele artistice. Dar eu m-am şi construit temeinic ca artist, adică nu m-am rezumat doar la a cânta. Eu compun, îmi scriu singur versurile, cam 80% din aranjamentele muzicale sunt ale mele, mi-am făcut studioul meu, mă ocup şi de producţie... Pe piaţa de azi, în ecuaţia succesului, o voce bună te ajută doar în procent de 10%. E ca şi cum ai o vioară minunată, dar dacă nu ai ce să cânţi la ea, degeaba o ai.
Euforia de la miezul nopţii
Primii paşi pe scenă
- Bineînţeles că nu ţine, dar ca să dureze în timp, şi talentul, şi creativitatea trebuie şlefuite, doar prin şlefuire, prin multă muncă, poţi să ajungi la performanţă artistică. Din fericire, când te pasionează ceea ce faci, nu resimţi efortul, nu ţi se pare că e o corvoadă. De exemplu, ieri am stat în studio vreo 12 ore, dar nici n-am observat când a trecut timpul, iar după miezul nopţii, când am plecat spre casă, mă simţeam atât de fresh, atât de plin de energie, că parcă-mi venea să mă întorc şi să mai lucrez puţin! (râde)
- Faptul că, la 27 de ani, ai deja studioul tău, îl simţi ca pe o victorie profesională?
- Sigur! Însă cel mai important pentru mine e faptul că am locul meu, unde pot să mă exprim artistic în linişte, fără stres, să lucrez cu oameni cu care să rezonez... Dacă nu ai studioul tău, trebuie să te duci pe la alţii şi nu întotdeauna proprietarii de studiouri au dispoziţia sau bunăvoinţa să te primească, atmosfera nu e întotdeauna una care să-ţi priască... Mai bine e să ai propria ta plantaţie, pe care să fii liber să semeni ce vrei. (râde)
- Norocul! Sincer, mai presus de orice, eu cred că, pur şi simplu, am avut foarte mult noroc. Mai sunt mulţi alţi oameni şi talentaţi, şi corecţi, şi muncitori, de care fie nici n-ai auzit, fie ai auzit un pic, după care s-au pierdut, în vreme ce eu sunt deja de nişte ani în muzică, am succes, am concerte, slavă Domnului!... De ce eu am reuşit, iar ei, nu? Cred că ţine şi de destin.
Băiatul din dosul cortinei
Muzica, marea iubire
- Te poţi autodefini ca artist?
- Dincolo de succesul pe care, ca orice artist, îl visez, eu încerc să strecor în muzica mea şi un anume mesaj. Mă gândesc că dacă mă ascultă atâţia oameni, atunci, dincolo de a le oferi plăcerea, bucuria audiţiei, e de datoria mea să contribui măcar cu o fărâmă de bine, de pozitiv, la lumea în care trăiesc. Şi mă mai interesează ceva: să fiu autentic, să mă exprim pe mine însumi, exact aşa cum sunt.
- Privind în urmă, la seara când ţi-ai croit destinul în muzică, pe scena concursului "Vocea României" sau dincolo de ea, există vreo persoană căreia îi datorezi un "Mulţumesc!" special?
- Sunt mai mulţi oameni cărora le datorez un "Mulţumesc!", din tot sufletul, pentru că m-au ajutat. Cu amendamentul că nu întotdeauna, atunci când primeşti ajutorul, îl şi percepi ca pe un ajutor. Abia după ce trece timpul, realizezi ce mare sprijin a fost de fapt. Oricum, doresc să-i mulţumesc, de pildă, lui Marius Moga, un om care mi-a acordat încredere de la început şi mi-a oferit nişte şanse importante. Ne-am mai certat şi ne-am mai împăcat noi pe parcurs (râde), dar, trăgând linie, ajutorul lui a fost evident, mai ales în perioada în care eram o speranţă, un băiat talentat, şi atât, fără niciun mijloc. De asemenea, mă simt dator să-i mulţumesc fostului meu profesor de la cercul de teatru, domnul Virgil Constantin, un om extraordinar, de la care am învăţat enorm, nu doar în materie de actorie, ci şi la nivel uman. Relaţia mea cu domnul Constantin a intrat în categoria "ajutor neînţeles": dânsul mi-a oferit mult, dar eu, atunci, n-am prea ştiut să primesc. Din cauza lipsei de maturitate, percepeam ceea ce încerca dânsul să mă înveţe ca pe un bătut la cap... Mai târziu am înţeles cât de mult bine mi-a făcut domnul Constantin. Şi acum am momente când, lovindu-mă de o situaţie sau alta, îmi aduc aminte de ceea ce îmi explica dânsul şi-mi spun "Doamne, câtă dreptate avea!". Îi sunt profund recunoscător! De fapt, ştii ce a contat cel mai mult pentru mine? Au contat acele persoane şi forme de ajutor, care mi-au dat posibilitatea să descopăr în mine lucruri de care nu fusesem conştient până atunci, care au dat cortina într-o parte şi-au zis "Ia uite ce-i acolo!", iar eu, uitându-mă, am rămas uimit.
Cu iubita lui
- Eu încerc foarte mult să trăiesc în prezent, mă feresc de ţinte din astea, pe termen lung. Dar aşa, la modul general şi fără un termen anume, îmi doresc să lansez muzică şi în străinătate, îmi doresc să am concerte la un nivel şi mai înalt şi, cel mai mult, îmi doresc ca oamenii să înţeleagă mesajul din muzica mea şi să rezoneze cu el. Îmi doresc să las ceva pozitiv în urmă - la vârsta mea, poate că propoziţia asta sună ciudat, dar orice zi care a trecut e un "în urmă". În niciun caz n-am vise de genul "Fă-mă, Doamne, milionar". Mai ales că un milion de euro poţi să-l faci mai uşor în alte profesii, nu din muzică.
- Să coborâm de pe scenă şi să ieşim din studio: cum arată viaţa ta de dincolo de muzică?
- În anii din urmă, am descoperit meditaţia, care îmi e de foarte mare ajutor, şi am devenit extrem de interesat de domeniul spiritualităţii. Practic, cam toate cărţile pe care le citesc sunt din sfera asta. Sunt un om educat întru credinţă de bunicile mele, mai ales de aceea care locuia la ţară şi la care am avut norocul să stau o parte din copilărie. Între timp însă am înţeles că între credinţă şi religie e o diferenţă, că spiritualitatea înglobează şi credinţa şi că nu toţi oamenii religioşi sunt şi spirituali. Mulţi sunt motivaţi doar de frică, merg la biserică şi se roagă de frică - să nu se îmbolnăvească, să nu se abată asupra lor alte necazuri -, dar înţelegerea lor aici se opreşte. Toleranţa, compasiunea, iubirea rămân nişte simple cuvinte, nu sunt lăsate să înflorească, să se exprime ca sentimente şi să se manifeste în atitudine şi în gesturi. Aşadar, pentru mine, ăsta a fost primul pas, şi de-acolo, drumul mi s-a dezvăluit ca fiind foarte larg. Încerc să fiu cât mai prezent în interiorul meu, pentru că atunci şi exteriorul va căpăta acelaşi "chip", căci el e doar manifestarea interiorului. Încerc să-mi călăuzesc gândurile şi gesturile astfel încât să nu mă lezez nici pe mine, nici pe cei din jur, încerc să fiu iubitor şi tolerant. În rest... sunt pasionat de călătorii. Am devenit un specialist în city-break-uri. (râde) Şi aproape întotdeauna aleg destinaţii cu încărcătură istorică, locuri unde există situri arheologice, castele, muzee... Îmi place mult să învăţ, să aflu...
- Printre destinaţii se numără şi iubirea?
Bucuria concertelor
- În finalul discuţiei noastre, te întreb cum priveşti către viitor? Cu...
- În momentul ăsta, privesc spre viitor cu seninătate. Credinţa mea este că, în viaţă, spre tine vin exact lucrurile de care ai nevoie. Iar eu le aştept cu seninătate. Chiar dacă poate unele dintre ele nu vor fi tocmai roz. Dar şi lucrurile negative cu care ne confruntăm sunt valoroase: ele te îndeamnă să-ţi sufleci mânecile şi să te apuci să repari ceea ce e de reparat. Important e să nu te laşi copleşit de experienţele negative, fiindcă atunci te vor copleşi ele pe tine.
Foto MEDIA PRO MUSIC (2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
