Pr. JOSEF MOES - Olanda - "Rostul vieţii este ortodoxia. Sunt fericit când cineva înţelege asta"

Multă vreme am fost tentat să spun că Occidentul este un teren virgin pentru ortodoxie.

De curând, însă, Dumnezeu a rânduit să-l întâlnesc pe părintele protopop Josef Moes, de la biserica "Sfântul Nectarie" din Eind­hoven, un bărbat cu chip de Pateric, cu zâmbet copilăresc şi o căldură sufletească, aşa cum nu cre­deam că există în ţara ceţurilor, a ploilor şi a saboţilor din lemn. În parohia părintelui Josef sunt mulţi români, pentru că Eind­hoven este plin de români deş­tepţi şi pricepuţi, care studiază la Universitate sau lucrează în puternica indus­trie locală. Dar parohia nu este românească, ci una multina­ţională, iar slujba se ţine în limba olandeză, pe care eno­riaşii, indiferent din ce colţ al lumii vin, o înţeleg. Părintele Josef Moes este un fost ateu convertit, sub înrâu­rirea scrie­rilor celebrului pă­rinte călugăr Serafim Rose, cel care este cinstit de mulţi ca un sfânt. Părintele Josef a acceptat să ne istorisească "aventura" conver­tirii sale şi să ne spună cum se simte un ortodox într-o ţară în care puţină lume mai crede în Dumnezeu.

"M-am convertit la 39 de ani, după îndelungi căutări"

- Părinte, ne aflăm într-o ţară care cândva a fost majoritar creştină, dar care acum este mai degrabă dezinteresată de viaţa religioasă. Ştiu că nici sfinţia voastră nu aţi fost creştin de la început. Sunteţi bun să ne spuneţi cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu?

- E o poveste lungă, pe care încerc să o rezum. M-am născut într-o familie nereligioasă. Părinţii mei nu mi-au vorbit niciodată despre Dumnezeu. Deşi mi-au dat o educaţie frumoasă, mi-au transmis o conştiinţă corectă, căci erau oameni cinstiţi şi buni, pe la 15 ani am simţit că-mi lipseşte ceva. Nu aveam răspuns la o întrebare esenţială: "De ce tră­iesc?". Aşa că, la 21 de ani, am început să călăto­resc, pentru că nu ştiam ce altceva să fac, pentru că nimic altceva nu avea sens. Am mers în SUA, mi-am făcut prieteni, dar m-am întors iar acasă, ca să-mi desăvârşesc studiile. După trei ani de facul­tate, eram tot nelămurit şi nemulţumit. Am plecat din nou în America. Şi-acolo am cunoscut un grup de creştini care m-au atras prin felul lor de a fi. Nu erau ortodocşi, însă ei au putut să-mi răspundă la toate întrebările. Şi nu doar că mi-au răspuns, dar ştiau dinainte care sunt frământările mele. Aşa că m-am alăturat grupului acesta, care număra cam trei mii de persoane, răspândite pe tot teritoriul SUA. Mai târziu, când liderul nostru a trecut la cele veşnice, am ales un alt conducător. Iar acesta a ajuns la concluzia că, deşi ne numeam creştini, nu ştiam cine este Hristos. Prin urmare, noul nostru director a început să caute. Şi a găsit cărţile Părin­telui Serafim Rose. S-a dus la Mânăstirea Platina, în Munţii Stâncoşi, unde se canonea Părintele Sera­fim. Însă Părintele trecuse la Domnul, cu două luni înainte. În locul lui era Părintele Herman Pod­mo­şenski, alături de care Părintele Serafim ridicase Platina şi care a vrut să ne cunoască. Apoi, cei doi s-au înţeles ca întregul grup să treacă la Ortodoxie. Părintele Herman l-a învăţat pe condu­cătorul nostru, cel care avea să devină Părintele Andrew, ce este de făcut pentru a ne putea boteza ortodocşi. Bineînţeles, a fost nevoie să ne convertim fiecare personal. Unii au înţe­les imediat că asta era calea şi s-au botezat, altora le-a luat mai mult timp. Pentru mine a fost un proces care a durat doi ani, din 1986 până în 1988, dar la capătul lui, îmi găsisem dru­mul. Mă liniştisem sufleteşte şi tot ce speram era să mă pot ţine pe cale. Doi ani mai târziu, în 1990, m-am căsătorit, şi eram foarte fericit că viaţa mea avea un rost. Totuşi, peste încă doi ani, parohia pe care o frec­ven­tam a considerat că sunt pre­gătit să iau preoţia. Am re­fuzat categoric, deşi pe atunci eram destul de timid şi nu prea ştiam să zic nu. Când mi s-a cerut să accept măcar diaconia, n-am mai avut îndrăzneala să spun nu. Întâi am fost diacon, iar părintele Siluan, îm­preună cu care slujeam, a decis pentru mine să pri­mesc şi preoţia, puţin mai târziu. Părintele Siluan era foarte bolnav, ştia că urmează să treacă la Dom­nul. A insistat să primesc preoţia, pentru a mă ocupa de această parohie. La în­ce­put am spus din nou "nu". Atunci s-a supărat, s-a ri­dicat în picioare şi, ţintin­du-mă cu degetul arătător, mi-a zis: "Părinte Josef, eu doresc, episcopul doreşte, parohia doreşte, înseamnă că Însuşi Dumnezeu do­reşte să fii preot". Şi n-am mai avut încotro (Râde)

- Ce meserie aţi avut până să fiţi hirotonit?

- Toată viaţa mea am fost tâmplar. Mi-a plăcut să lucrez lemnul. Iar când am prins puţin cheag, mi-am făcut o firmă de tâmplărie, care se ocupa şi de ample restaurări în lemn. Am lucrat şi după ce m-am hirotonit, pentru că la noi nimeni nu poate trăi din slujirea la altar. Am muncit până de curând, când am ieşit la pensie.

- Aveţi o parohie multinaţională aici, în care sunt amestecaţi olandezi, români, greci, bulgari, ruşi, ucraineni, sârbi, georgieni... Se contopesc tradiţii şi obiceiuri diferite. Există totuşi un spe­cific al acestei parohii în privinţa trăirii credinţei?

- Sunt diferenţe culturale care nu dispar, nu se nivelează în viaţa de parohie. De exemplu, sunt mulţi greci care sunt obişnuiţi să vorbească în tim­pul slujbei. Pentru ei e foarte normal, mergi la bise­rică şi vorbeşti. Specific grecesc. Am văzut şi în Grecia la fel. Tipic românesc este să amesteci cre­dinţa cu superstiţia sau, dacă vreţi, cu anumite cre­dinţe păgâne. Ruşii sunt întotdeauna interesaţi de ce au voie să mănânce în post. Le-am explicat şi o fac mereu: postul nu este neapărat de hrană, posteşti cu inima. Mâncarea puţină te ajută să poţi privi mai atent înăuntrul tău, să-ţi vezi păcatele şi sufletul suferind, dar nu te mântuiesc anumite alimente. Sco­pul postului este să câştigi smerenia, nu să slăbeşti. Ei, şi după câte un astfel de discurs, sunt întrebat abrupt: "Avem voie să consumăm ulei?". (Râde) Deci, deosebirile ţin de obiceiuri, nu sunt profunde. În general, creştinii intră într-o rânduială atunci când frecventează o anumită parohie. Şi n-aş vorbi despre un anume specific, ci despre trăirea obişnuită a credinţei noastre ortodoxe.

"Părintele Calciu era de o mare bunătate şi plin de umor"

- Aveţi mulţi români în parohie, prin mijlocirea unora dintre ei am ajuns şi eu să vă cunosc. Ştiu că aţi avut prilejul să întâlniţi şi preoţi români îm­bunătăţiţi şi că aveţi o părere bună despre spiri­tua­litatea românească. Nu mai departe de acum o săptămână, aţi difuzat în parohie un film despre viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, un martir al în­chisorilor comuniste din România, pe care l-aţi şi avut oaspete cândva. Cum aţi ajuns să-l cunoaş­teţi?

- L-am cunoscut în California. Eram în America încă şi l-am întâlnit într-un loc de retragere pentru ortodocşi, undeva în munţi, loc care avea şi o bise­rică mică. Părintele Gheorghe mergea în fiecare vară acolo, pentru câte o lună de zile. Ne-am îm­prietenit pe dată, fiindcă, după cum ştiţi, Părintele era de o mare bunătate şi plin de umor. L-am invitat să vină în Olanda să ţină două prelegeri, una în Amsterdam şi una în Haga, pentru că avea o cultură bogată şi un discurs convingător. Şi a venit, în 1992 sau 1993.

- Ce v-a impresionat cel mai mult la Părintele Calciu?

- La început, mi s-a părut un om foarte modest, care nu are nimic spectaculos în comportament. A stat la noi acasă două nopţi şi ne-am purtat cu el precum cu un om obişnuit, deşi ştiam despre jertfa lui din închisoare - 21 de ani de suferinţă continuă! Ulterior, uitându-mă înapoi, am realizat că probabil dormeam pe mine. (Râde) Adevărul este că Părin­tele făcea asta conştient, nu voia să deranjeze prin cine era - căci era o personalitate răvăşitoare, gân­ditor de înaltă elită, predicator iscusit şi cu o voinţă care impunea, atunci când o lăsa să se întrevadă. Părintele voia să câştige creştini prin asemănarea lui cu Hristos, prin bunătate, blândeţe, înţelep­ciune... Or, aceste virtuţi nu impresionează la prima vedere, fie pentru că ni se par normale, fie pentru că nu suntem în stare să le preţuim la adevărata valoare. Cred că am fost în stare să realizez cu cine am de-a face destul de târziu.

- Interesul dvs. pentru românii care au murit pentru credinţa creştină în închisorile comuniste i se datorează tot părintelui Calciu?

- Ce vă spun acum poate va şoca. Interesul meu pentru neomartirii români s-a iscat atunci când am înţeles câte asemănări sunt între blocul comunist de odinioară, care avea "centrala" la Moscova, în URSS, şi Uniunea Europeană de azi, cu centrul la Bruxelles. Pentru moment, UE este prietenoasă, dar natura ei nu este asta. Ar putea cu uşurinţă să întoarcă persecuţiile asupra creştinilor. Istoria nu este doar pentru a şti ce s-a întâmplat, ci mai ales pentru a învăţa din ce s-a petrecut. Dacă au existat prigoane contra creştinilor, a existat şi o rezistenţă creştină. Iar eu vreau să ştiu cum a fost posibilă aceasta din urmă, pentru ca, la o adică, să fim pre­gătiţi să o reactivăm. Nu cred că vom fi trimişi în închisoare neapărat, sau, în orice caz, nu atât de repede, dar vom fi împiedicaţi să ne creştem copiii potrivit credinţei noastre creştine. Şi dacă nu le vom putea oferi o cale de salvare sufletească, va fi vina noastră. Preţul pentru a face parte din UE este religia.

"Aici, în Olanda, societatea se secularizează rapid"

- Părinte, cum e să fii ortodox într-o ţară care este, în cea mai mare parte, indiferentă religios şi, în tot cazul, de o altă tradiţie?

- Societatea olandeză este puţin cam ameste­cată. În sensul că există încă o parte a ei care ţine de vechea tradiţie, dar şi una care nu are sentimente religioase. Prin tradiţie, Sudul este catolic, iar Nor­dul e protestant. Dar creştinismul lor dispare tot mai mult. Societatea se secularizează rapid. Din ce în ce mai mult simt opoziţie la ideile şi la felul nostru, creştinesc de a fi. Nu întotdeauna şi nu cu aceeaşi intensitate. Atitudinea oamenilor se schimbă încet, de la indiferenţă la opoziţie faţă de creştinism. Generaţiile mai tinere au crescut în indiferenţă faţă de credinţă şi faţă de Dum­nezeu, dar acum părăsesc tot mai mulţi această poziţie, pentru a se manifesta deschis împo­triva credinţei creştine şi a lui Dumnezeu. Unii trăiesc credinţa la modul personal, nu la nivel comunitar, într-o Biserică, dar şi aceştia sunt tot mai mult presaţi să dea piept cu ce se în­tâmplă "în afară" şi, până la urmă, să cedeze. Eu unul mi-am asumat condiţia de ortodox şi nici nu se poate altfel. Îi îndemn pe toţi or­todocşii să facă la fel, nu există altă cale.

- Sfinţia voastră îndrăzniţi să mergeţi îmbrăcat în reverendă pe stradă?

- Merg în reverendă de câte ori am de re­zol­vat o problemă a Bisericii, dar nu şi la cum­părături sau în alte împrejurări care nu o im­pun. Olandezii văd multe ciudăţenii în fiecare zi şi nu se mai miră de nimic, însă atunci când trec pe lângă un preot ortodox se opresc câţiva paşi mai departe şi se întorc brusc, ca şi cum ar zice: "Ce e asta?". Reacţia oamenilor de aici depinde de comportamentul creştinului pe care îl au în faţă. Dacă încerci să-i converteşti, iau distanţă, dar dacă le prezinţi credinţa ta ca pe o experienţă personală, atunci pot fi inte­resaţi. Dacă te-a împlinit ceva anume, pentru ei echivalează cu un succes. Sunt, până la urmă, în căutarea unui sens al existenţei, cum eram şi eu, numai că încă nu au devenit conştienţi de asta şi nici nu ştiu unde l-ar putea găsi. Rostul vieţii este orto­doxia şi sunt fericit de fiecare dată când cineva în­ţelege asta.

"Spune-ţi povestea! Nu năvăli cu sfaturi"

- În opinia sfinţiei voastre, ce e de făcut pentru a ne opune acestei disoluţii spirituale, pentru a nu ni-l scoate pe Hristos din inimă?

- Să-ţi trăieşti viaţa creştineşte. Oamenii din jurul tău vor observa o diferenţă care-i va pune pe gânduri şi care ar putea însemna începutul vieţii lor în Hristos. În Olanda asta e calea cea mai bună. Iar pentru a-i trezi pe alţii, lasă-te îmbiat să-ţi spui po­vestea, nu năvăli cu sfaturi peste ei. De exemplu, cândva am fost la cineva acasă să discutăm cât va costa o mare renovare în lemn, pe care trebuia să o fac cu firma mea. Deci aveam mult de vorbit. M-au chemat mai întâi duminica şi le-am spus că nu pot veni, pentru că merg la biserică. Lucru care în Olan­da nu e normal. Am mers în altă zi, pe la 19.30. Când am ajuns la ei, m-au întrebat imediat la ce biserică merg. Le-am spus că la una ortodoxă şi că, de fapt, sunt preotul ei. Şi-atunci s-au mirat: sunteţi preot? Mai departe, am vorbit numai despre orto­doxie, la îndemnul lor şi provocat de întrebările lor. Trecuse de ora 21.00, când le-am spus că ar trebui să discutăm despre lucrare, asupra căreia ne-am înţeles rapid, ca nişte buni prieteni. Trebuie să-i laşi pe oameni liberi. E foarte important ca ei să poată alege liberi un drum sau al­tul. Mai departe, e voia lui Dum­nezeu.

"Pe Muntele Athos am trăit amintirea raiului"

- Părinte, am aflat de la prietenii mei români de aici, că obişnuiţi să organizaţi pe­lerinaje în locurile mai cu­noscute din ortodoxie, pen­tru a vă încărca duhovni­ceşte cu toţii. Ce astfel de loc este cel mai aproape de ini­ma sfinţiei voastre?

- Muntele Athos, unde am fost de cinci ori. Aco­lo am trăit parcă amintirea raiului. Dar, de aseme­nea, îmi sunt dragi câteva mânăstiri din America, unde am cunoscut mai mulţi călugări îmbunătăţiţi. Iar la Mânăstirea Platina, din California, am trăit acelaşi sentiment ca la Athos. E un loc foarte diferit, nu aşa de spectaculos, mânăstirea e foarte sobră, dar pot sta acolo în biserică toată ziua, într-o stare de beatitudine. Am fost plăcut impresionat şi de Ro­mânia. Am fost însă pentru prea puţin timp, doar în Bucureşti, undeva la munte şi la Mânăstirea Petru Vodă din Neamţ. Am avut acolo o întâlnire memo­rabilă cu părintele Iustin Pârvu, un alt martir al închisorilor comuniste. Mi-ar plăcea să ajung când­va şi la mânăstirile din nordul Moldovei, despre care mi s-a povestit... Am câţiva enoriaşi care s-au întors în ţară şi locuiesc în Moldova, la Putna şi la Oituz. Îi voi vizita, cu prima ocazie.

- Când veţi reveni în România, mi-ar plăcea să vă fiu ghid. Sunt convins că veţi pune la mare cinste în inima sfinţiei voastre, alături de Platina şi Athos, cel puţin încă o mânăstire ortodoxă, de această dată româneas­că.

- Primesc cu bucurie!