În plin comunism, anii '60-'70 ai secolului trecut, în cultura şi arta din România începuse să bată un vânt bun, de schimbare şi liberalizare. În mod cu totul paradoxal, în anii aceia s-a afirmat o generaţie excepţională de scriitori, regizori, muzicieni, artişti şi pictori, căreia, pe bună dreptate, i se spune, astăzi, "de aur". Au fost anii dinaintea îngheţului din 1977, care au transformat România în gulag. Perioada premergătoare cunoscuse, însă, o adevărată renaştere. În acei ani, la fel ca Bucureştiul, Clujul şi Iaşiul, oraşele fanion ale artei, aflate mai aproape geografic de ea, Timişoara trăia într-o atmosferă culturală şi o euforie extraordinare. Cu populaţia ei cosmopolită şi cu influenţele vestice, oraşul de pe Bega întrunea toate condiţiile pentru a fi în fruntea avangardei artistice. Au fost anii formaţiei Phoenix, care îşi electriza fanii din toată ţara, dar şi anii unui reviriment al picturii timişorene, mai puţin sonor decât al phoenicşilor, dar la fel de prestigios. Entuziasmul era molipsitor. Toate minţile luminate ale oraşului, cuprinse de o febră a cunoaşterii fără precedent, toţi, de la pictori şi matematicieni, până la muzicologi şi medici de elită, precum celebrul psihiatru Edouard Pamfil, participau în Timişoara, la experimente de unificare a artelor şi ştiinţelor. Erau toţi interesaţi de cibernetică şi bionică (imitarea naturii în folosul omului), se implicaseră în cercetări care erau de avangardă chiar şi în Apus. Timişoara devenise unul dintre cele mai dinamice centre ale artei româneşti, iar asta s-a datorat şi unor tineri pictori veniţi aici, care visau cu ochii deschişi să revoluţioneze arta modernă şi care se numărau printre "clasicii" noştri de azi: Constantin Flondor şi Ştefan Bertalan (colegi la Liceul de Artă din Timişoara), Roman Cotoşman (emigrat în SUA) şi Doru Tulcan, invitatul de astăzi al paginilor noastre de interviu. Închegaţi în primul grup artistic experimental din România, ei şi-au spus "111", şi foarte repede, în 1969, au obţinut un succes uriaş la Bienala de pictură de la Nürnberg, din Germania. Grupului "111" i-a urmat SIGMA, care avea să lase urme adânci în arta românească contemporană, devenind vârful de lance al avangardei plastice româneşti...
A trecut o jumătate de secol de-atunci şi iată-mă, astăzi, în faţa picturilor lui Doru Tulcan, adunate într-o expoziţie organizată la Galeria Romană din Bucureşti, pe care a numit-o Mundus: redescoperirea naturii, când cerul, pământul şi apa devin elemente ale unui Univers transpus cu rafinament în fotografii, desen şi pictură. O expoziţie "puternică" şi inovatoare, care m-a determinat să îi cer pictorului un interviu. Doru Tulcan are un palmares impresionant. Născut pe 21 aprilie 1943, la Cladova, în judeţul Arad, absolvent al Liceului de Artă din Timişoara şi al Institutului de Arte Plastice din Cluj, lucrările sale se află în colecţii particulare din ţară şi din străinătate, în muzee din România, Franţa, Germania, Italia, Grecia şi Canada. "Muşchetarul" de ieri este astăzi unul dintre patriarhii artei timişorene. Un artist de o modestie uriaşă, în comparaţie cu opera lui.
"Nivelul era atât de înalt, încât la început am rămas buimac"
Portret la tinereţe
- Cercul de bionică înfiinţat în acei ani pe lângă Clinica de psihiatrie din Timişoara a fost un fel de refugiu intelectual pentru toţi. Condus de strălucitul doctor Edouard Pamfil, pentru noi a fost un noroc că a existat exact în anii afirmării noastre. La Cercul de bionică nu se făcea niciun fel de politică, studiile şi discuţiile de acolo implicau vaste deschideri culturale: de la muzică clasică la ştiinţe exacte, pictură şi aşa mai departe. Edouard Pamfil iniţiase acest cerc, era una dintre minţile sclipitoare ale Timişoarei şi ale României.
- Eraţi, pe atunci, un adolescent. Cum v-aţi integrat în atmosfera aceea efervescentă dar şi savantă?
- Eu eram unul dintre cei mai tineri artişti care aderaseră la grupul Sigma, aşa că m-am trezit, dintr-odată, într-o lume pe care cu greu puteam s-o înţeleg. Nivelul discuţiilor era atât de înalt, încât la început am rămas buimac. Treptat, am început, însă, să mă obişnuiesc, eram coleg la Liceul de Artă cu Flondor şi Bertalan, şi puteam purta cu ei discuţii lămuritoare. Faţă de mine, Bertalan era mai în vârstă, îmi fusese, de altfel, şi profesor la Liceul de Artă. O şcoală de excepţie, la care m-am întors şi eu, după ce am terminat, la Cluj, Institutul Ion Andreescu. Studenţia la Cluj a durat şase ani şi mi se rupsese filmul de Timişoara. La Cluj trăisem într-o altă lume. Am terminat acolo sculptura şi făcusem studii de nud şi modelaj, totul numai în spiritul şi litera artei clasice, adică figurativă. Când am revenit la Timişoara, Flondor şi Bertalan tocmai făcuseră un cerc de metodica predării desenului şi îl studiau pe nonconformistul Paul Klee. Într-o zi, Ştefan Bertalan a venit la mine în atelier. Eu începusem să fac o sculptură influenţată de Henry Moore, care tocmai făcuse o vizită în România, la Bucureşti, şi Berci (numele de alint al lui Bertalan) m-a întrebat: "Ce faci aici? Numai sculptorii de Neanderthal mai lucrează aşa. Vino la noi, să vezi ce se face".
- "Caietele" lui Paul Klee au fost un fel de biblie a grupului?
- Bertalan începuse să traducă volumul lui Klee, din germană. Erau nişte texte extraordinare. Flondor avea volumul original, cu reproduceri de imagini pe fiecare text. Pentru noi a fost o învăţătură extraordinară. Care ne-a ţinut loc şi de... viaţă, ca să putem trece prin marasmele care ceva mai târziu nu ne-au ocolit nici pe noi.
Liceul lui Maliţa
Grupul Sigma (de la stânga): Ştefan Bertlan, Elisei Rusu, Lucan Codreanu, Ion Gaiţă, Doru Tulcan, Constantin Flondor)
- Da. Dar nici nu a mai fost atunci vreo altă mişcare experimentală la noi.
- Era şi frumuseţea libertăţii din Timişoara. Poate că în creuzetul acela special au răsărit şi Phoenix, şi grupul dvs. de pictori dezlănţuiţi.
- Bineînţeles! Nicu Covaci a fost şi el plastician şi coleg cu mine. Era cu un an sau doi mai mic, tot la Liceul de Artă. Un copil minunat şi cu multă forţă.
- În pofida artei experimentale pe care o practicaţi, aţi luat multe premii...
- Am luat premiul dat de Uniunea Artiştilor Plastici pentru artă experimentală. Atunci a scris şi Andrei Pleşu un articol extrem de frumos despre grup. Pe urmă, am avut o întrevedere cu Mircea Maliţa, pe atunci era ministrul Învăţământului şi prieten bun cu dr. Edouard Pamfil. În urma ei, Liceului de Artă din Timişoara i s-a permis să facă o expoziţie de mare anvergură, în parcul Herăstrău din Bucureşti. Mircea Maliţa şi-a adunat toţi funcţionarii din minister şi i-a adus la expoziţia noastră. A fost un succes de răsunet! Aşa ceva nu se făcea în ţară! Era în plin comunism. Pentru noi, a urmat o perioadă extraordinară. După această expoziţie, Maliţa ne-a decretat "liceu experimental". Singurul din ţară! Timp de vreo cinci ani, ni s-a permis să ne facem noi programele de studiu, studiul formelor, design, cine a mai făcut aşa ceva în ţară?
La vernisaj - mai 2019
- Evoluţia mea a pornit tot de la grupul Sigma. În timp ce eram în acest grup, noi aveam obiceiul să ieşim mult în natură, şi atunci am început să facem şi desene după copaci. Drumurile noastre ne purtau într-o natură curată, în care aveam de toate: apă, nisip şi copaci. Acesta era râul Timiş. Şi cu ieşirile astea pe malul Timişului, eu am ajuns să fac nişte tuburi. Erau de fapt nişte exerciţii după natură, căci începusem să modelez nisip jilav. Şi ieşeau nişte forme incredibile, mai ales când soarele cădea înspre seară mai oblic, cu lumini şi umbre spectaculoase.
- Eraţi foarte liberi, în Timişoara, ca artişti...
- Eram destul de liberi. Am avut şi necazuri. La un moment dat, de exemplu, ambasada şi biblioteca americană făcuseră o expoziţie imensă, la Timişoara, şi pe noi, cei din grupul Sigma, ne-au invitat la un restaurant. Şi cum eram înconjuraţi de "băieţi", ni s-a pus în vedere să o rărim cu schimburile culturale.
- Cum aţi evoluat după ce grupul Sigma şi-a mai rărit apariţiile?
- De fapt, noi ne-am mai reunit periodic. Nu mai departe decât acum doi ani, în 2017, când am făcut toţi o expoziţie la Muzeul de Artă Contemporană din Viena. Ne-am prezentat foarte bine şi ne-a fost cumpărată toată expoziţia. Întorcându-mă înapoi, în anii '70-'80 ai secolului trecut, după Sigma, a apărut în viaţa noastră Paul Gherasim, care ne-a cooptat în grupul Prolog. Şi a mai fost şi Coriolan Babeţi, care în acei ani lucra la Comitetul de Cultură Timişoara, şi îşi permitea anume libertăţi. El a venit cu ideea să regenereze spaţiul satului Teremia Mare, care începea să se depopuleze de nemţii care tocmai plecau. Babeţi a propus să facem acolo tabere de artă. Şi a adunat astfel, an de an, aproape toţi artiştii din această minunată ţară, la Teremia Mare. Într-una din tabere, a venit şi Nichita Stănescu, iar eu, care am avut totdeauna o pasiune pentru film, am filmat tot. A fost ultima filmare a lui Nichita.
"Ca puii care se iau după cloşcă, aşa m-am luat şi eu după tata"
Imagine din expoziţie
- Sensibilitatea o am de la mama, iar talentul de la tata. El a fost pictor bisericesc şi preot. Când m-am născut eu, la Cladova, lângă Lipova, într-o casă la ţară am deschis ochii pe pereţii tapetaţi cu pictură de tata. Lucrare lângă lucrare, numai picturi. Ca puii care se iau după cloşcă, aşa m-am luat şi eu după tata. Am şi lucrat cu tata la câteva biserici din Banat, ba chiar şi la biserica din Padova, din Italia.
- Care e cea mai frumoasă amintire a devenirii dvs. ca artist?
- În clasa a şaptea m-am mutat la Liceul româno-german din Lipova, şi am terminat şapte clase acolo. Eram în echipa de gimnastică a liceului. Eram singurul băiat din clasa a şaptea, şi profesoara mea de sport zice: "Tulcane, du-te la Timişoara şi fă liceul sportiv". Am ajuns în Timişoara cu mama. Aveam acolo un unchi, şi el dă imediat telefon unui prieten de-al lui, dar nu de la Liceul de sport, ci de la Liceul de muzică şi arte plastice. Am ajuns toamna, că fusesem corigent la purtare, de cuminte ce eram. Şi unchiul a spus aşa: "Uite, eu am un nepot venit de la ţară, aş putea să-l înscriu la liceul vostru?". A doua zi, am dat probele de admitere: compoziţie şi natură statică. Am aşteptat două săptămâni ca să vedem rezultatele. Când le-am primit, mama, care avea o voce de operă, a strigat după mine peste dealuri, să vin acasă. Şi vin acasă şi zice: "Ai reuşit, golanule!".
Paradisul de la Brebu
"Mundus 4"
"Mundus 9"
- După '89, în viaţa dvs. s-a produs o schimbare de peisaj. Aţi descoperit satul Brebu, în care v-aţi mutat şi domiciliul, şi profesia, chiar şi visele...
- Când am descoperit satul Brebu, nemţii tocmai plecau din el, în masă, în Germania. Îşi vindeau casele, veneau timişoreni, veneau reşiţeni şi cumpărau. Am plecat şi eu, chiar în ziua de Paşti. Am găsit o casă puţin prea mare pentru familia noastră, era a celor mai bogaţi oameni din sat. Moşul, d-l Braun, stătea pe geam, şi noi am întrebat: "Aveţi casa de vânzare?". Şi moşul a zis: "Avem". Am intrat în curte. Omul avea încă boi, avea toate acareturile, dar casa era într-o stare destul de jalnică, toate podelele erau putrezite şi geamurile rupte. Dar am cumpărat-o.
- La Brebu nu doar pictaţi, ci şi organizaţi manifestări culturale.
- Da. Mai am o colegă, Edith, profesoară de matematică. Împreună cu soţul ei, au fost primii care i-au invitat pe cei de la Prolog la Brebu. Au făcut tabere, după care am făcut şi noi o tabără sau două cu pictori importanţi: Mihai Sârbulescu, Ion Grigorescu şi Horia Paştina. Pe urmă am invitat şi pictori de la Cluj.
"Desprindere"
- Lucraţi intens la vârsta senioratului...
- Da, am 76 de ani, Flondor are 83. Arta te ţine în priză permanent. Am atelier în Timişoara, iar la Brebu lucrez vara, în fânar, îmi fac şasiurile, acolo am şi un mic atelier de tâmplărie.
- Cum vă apăraţi de nebunia şi prostia în creştere a lumii de azi, d-le Tulcan?
- Singurul medicament care are efect este să stau în atelier şi să ascult muzică clasică. Uit de toate în momentul când sunt în faţa unei suprafeţe de pânză albă şi Dumnezeu îmi pune mâna în cap şi-mi dă un moment de inspiraţie ca să pot iar picta. De fapt, eu cred că noi, pictorii, suntem un fel de paratrăznet al lui Dumnezeu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
