- Ești unul dintre cei mai cunoscuți cântăreți ai momentului. Când ți-ai descoperit dragostea pentru muzică? Povestea asta a felului în care talentul încolțește într-un om ca firul de iarbă, este extrem de interesantă.
- În orice caz, pasiunea mea pentru muzică nu a început în familie, fiindcă toți ai mei sunt cântăreți doar "de baie". (râde) În schimb, tata e actor la Teatrul "Nottara", și cred că de la el am căpătat pasiunea pentru artă, în general. Cu muzica am început mai curând împins de la spate: la un moment dat, în clasa I, învățătoarea le-a spus alor mei că am ureche muzicală și că ar fi păcat să nu iau niște ore de canto. Așa că, deși eu nu prea dădeam năvală, m-am lăsat dus de părinți la Palatul Copiilor, unde am trecut "cu felicitări" de toate testele și am intrat în cercul de muzică. Am rămas acolo vreo șase ani, dar tot așa, fără prea mult apetit. Apoi, când aveam 14 ani, am ajuns la TVR, la emisiunea "Numai cu acordul minorilor", produsă de Titus Munteanu, și abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, muzica îmi place chiar foarte mult. Era o altă atmosferă acolo, plină de entuziasm, iar "sub bagheta" domnului Titus Munteanu, am făcut trecerea de la teorie (de care avusesem parte din plin), la practică, iar practica m-a sedus într-o clipă. Cu toate astea, după o vreme, din pricina orgoliilor nemăsurate ale părinților puștilor implicați în emisiune ("Copilul meu e cel mai bun!" "Ba nu, al meu e cel mai bun!"), care interveneau cu pile și făceau tot felul de presiuni, mi-a pierit cheful și-am zis că mai bine o las baltă cu muzica. Mai ales că, sincer să fiu, mi se năzărise c-aș fi vrut să fac Teatru, ca tata. Așa că m-am întors la Palatul Copiilor, doar că la cercul de teatru, și trei ani m-am pregătit în ideea c-o să dau admitere la UNATC. Dar la începutul clasei a XII-a, m-am răsucit din nou și am revenit la muzică. Știi cum e când te îndepărtezi de-un lucru și în timp tocmai lucrul ăla începe să-ți placă mai mult ca orice? Plus că treaba cu teatrul începuse să scârțâie, nu eram realmente pasionat de actorie, motivat până la nivelul de a o practica toată viața. Pregătirile începuseră să devină greoaie, pe când, la capitolul muzică, făceam totul lejer, natural, din poignet. Evident că m-am îndreptat spre Conservator.
- A fost perioada în care te-ai înscris și la emisiunea-concurs "Vocea României", de la Pro TV...
- Da. Unde am întors imediat toate cele patru scaune ale antrenorilor. De nici nu mi-a venit să cred! (râde)
Un pariu câștigat
- A trecut ceva timp de atunci. Ți-au fost de folos concursul și vizibilitatea pe care ai dobândit-o?
- Sunt unul dintre norocoșii pe care genul ăsta de concurs i-a ajutat foarte mult. Pentru mine, "Vocea României" chiar a fost un start pe piață, de bun augur. Datorită expunerii prin intermediul televiziunii, lucrurile chiar au început să se întâmple. Pe de altă parte, eu am avut și noroc, pentru că, imediat după încheierea "Vocii", s-au legat lucrurile și-am intrat într-un alt proiect al Pro TV-ului: "Pariu cu viața", primul serial muzical românesc. Prezența în el mi-a consolidat capitalul de imagine și i-a crescut publicului încrederea în mine, în capacitățile mele artistice. Dar eu m-am și construit temeinic ca artist, adică nu m-am rezumat doar la a cânta. Eu compun, îmi scriu singur versurile, cam 80% din aranjamentele muzicale sunt ale mele, mi-am făcut studioul meu, mă ocup și de producție... Pe piața de azi, în ecuația succesului, o voce bună te ajută doar în procent de 10%. E ca și cum ai o vioară minunată, dar dacă nu ai ce să cânți la ea, degeaba o ai.
Euforia de la miezul nopții
- Perseverența ține loc de talent?
- Bineînțeles că nu ține, dar ca să dureze în timp, și talentul, și creativitatea trebuie șlefuite, doar prin șlefuire, prin multă muncă, poți să ajungi la performanță artistică. Din fericire, când te pasionează ceea ce faci, nu resimți efortul, nu ți se pare că e o corvoadă. De exemplu, ieri am stat în studio vreo 12 ore, dar nici n-am observat când a trecut timpul, iar după miezul nopții, când am plecat spre casă, mă simțeam atât de fresh, atât de plin de energie, că parcă-mi venea să mă întorc și să mai lucrez puțin! (râde)
- Faptul că, la 27 de ani, ai deja studioul tău, îl simți ca pe o victorie profesională?
- Sigur! Însă cel mai important pentru mine e faptul că am locul meu, unde pot să mă exprim artistic în liniște, fără stres, să lucrez cu oameni cu care să rezonez... Dacă nu ai studioul tău, trebuie să te duci pe la alții și nu întotdeauna proprietarii de studiouri au dispoziția sau bunăvoința să te primească, atmosfera nu e întotdeauna una care să-ți priască... Mai bine e să ai propria ta plantație, pe care să fii liber să semeni ce vrei. (râde)
- În afara profesionalismului tău muzical, mai există și alte ingrediente care te-au ajutat să te afirmi?
- Norocul! Sincer, mai presus de orice, eu cred că, pur și simplu, am avut foarte mult noroc. Mai sunt mulți alți oameni și talentați, și corecți, și muncitori, de care fie nici n-ai auzit, fie ai auzit un pic, după care s-au pierdut, în vreme ce eu sunt deja de niște ani în muzică, am succes, am concerte, slavă Domnului!... De ce eu am reușit, iar ei, nu? Cred că ține și de destin.
Băiatul din dosul cortinei
- Te poți autodefini ca artist?
- Dincolo de succesul pe care, ca orice artist, îl visez, eu încerc să strecor în muzica mea și un anume mesaj. Mă gândesc că dacă mă ascultă atâția oameni, atunci, dincolo de a le oferi plăcerea, bucuria audiției, e de datoria mea să contribui măcar cu o fărâmă de bine, de pozitiv, la lumea în care trăiesc. Și mă mai interesează ceva: să fiu autentic, să mă exprim pe mine însumi, exact așa cum sunt.
- Privind în urmă, la seara când ți-ai croit destinul în muzică, pe scena concursului "Vocea României" sau dincolo de ea, există vreo persoană căreia îi datorezi un "Mulțumesc!" special?
- Sunt mai mulți oameni cărora le datorez un "Mulțumesc!", din tot sufletul, pentru că m-au ajutat. Cu amendamentul că nu întotdeauna, atunci când primești ajutorul, îl și percepi ca pe un ajutor. Abia după ce trece timpul, realizezi ce mare sprijin a fost de fapt. Oricum, doresc să-i mulțumesc, de pildă, lui Marius Moga, un om care mi-a acordat încredere de la început și mi-a oferit niște șanse importante. Ne-am mai certat și ne-am mai împăcat noi pe parcurs (râde), dar, trăgând linie, ajutorul lui a fost evident, mai ales în perioada în care eram o speranță, un băiat talentat, și atât, fără niciun mijloc. De asemenea, mă simt dator să-i mulțumesc fostului meu profesor de la cercul de teatru, domnul Virgil Constantin, un om extraordinar, de la care am învățat enorm, nu doar în materie de actorie, ci și la nivel uman. Relația mea cu domnul Constantin a intrat în categoria "ajutor neînțeles": dânsul mi-a oferit mult, dar eu, atunci, n-am prea știut să primesc. Din cauza lipsei de maturitate, percepeam ceea ce încerca dânsul să mă învețe ca pe un bătut la cap... Mai târziu am înțeles cât de mult bine mi-a făcut domnul Constantin. Și acum am momente când, lovindu-mă de o situație sau alta, îmi aduc aminte de ceea ce îmi explica dânsul și-mi spun "Doamne, câtă dreptate avea!". Îi sunt profund recunoscător! De fapt, știi ce a contat cel mai mult pentru mine? Au contat acele persoane și forme de ajutor, care mi-au dat posibilitatea să descopăr în mine lucruri de care nu fusesem conștient până atunci, care au dat cortina într-o parte și-au zis "Ia uite ce-i acolo!", iar eu, uitându-mă, am rămas uimit.
- În cazul actorilor, cei mai mulți visează la Hollywood și la un Oscar. Tu, ca muzician, la ce visezi? Care e ținta ta cea mare?
- Eu încerc foarte mult să trăiesc în prezent, mă feresc de ținte din astea, pe termen lung. Dar așa, la modul general și fără un termen anume, îmi doresc să lansez muzică și în străinătate, îmi doresc să am concerte la un nivel și mai înalt și, cel mai mult, îmi doresc ca oamenii să înțeleagă mesajul din muzica mea și să rezoneze cu el. Îmi doresc să las ceva pozitiv în urmă - la vârsta mea, poate că propoziția asta sună ciudat, dar orice zi care a trecut e un "în urmă". În niciun caz n-am vise de genul "Fă-mă, Doamne, milionar". Mai ales că un milion de euro poți să-l faci mai ușor în alte profesii, nu din muzică.
- Să coborâm de pe scenă și să ieșim din studio: cum arată viața ta de dincolo de muzică?
- În anii din urmă, am descoperit meditația, care îmi e de foarte mare ajutor, și am devenit extrem de interesat de domeniul spiritualității. Practic, cam toate cărțile pe care le citesc sunt din sfera asta. Sunt un om educat întru credință de bunicile mele, mai ales de aceea care locuia la țară și la care am avut norocul să stau o parte din copilărie. Între timp însă am înțeles că între credință și religie e o diferență, că spiritualitatea înglobează și credința și că nu toți oamenii religioși sunt și spirituali. Mulți sunt motivați doar de frică, merg la biserică și se roagă de frică - să nu se îmbolnăvească, să nu se abată asupra lor alte necazuri -, dar înțelegerea lor aici se oprește. Toleranța, compasiunea, iubirea rămân niște simple cuvinte, nu sunt lăsate să înflorească, să se exprime ca sentimente și să se manifeste în atitudine și în gesturi. Așadar, pentru mine, ăsta a fost primul pas, și de-acolo, drumul mi s-a dezvăluit ca fiind foarte larg. Încerc să fiu cât mai prezent în interiorul meu, pentru că atunci și exteriorul va căpăta același "chip", căci el e doar manifestarea interiorului. Încerc să-mi călăuzesc gândurile și gesturile astfel încât să nu mă lezez nici pe mine, nici pe cei din jur, încerc să fiu iubitor și tolerant. În rest... sunt pasionat de călătorii. Am devenit un specialist în city-break-uri. (râde) Și aproape întotdeauna aleg destinații cu încărcătură istorică, locuri unde există situri arheologice, castele, muzee... Îmi place mult să învăț, să aflu...
- Printre destinații se numără și iubirea?
- Categoric! Iar în privința iubirii romantice sunt tot un tip asumat și onest. De altfel, cred că dacă îți spun că am o relație care durează de nouă ani, nu mai trebuie să adaug nimic. Decât că sunt fericit și că iubirea simt că mă împlinește!
- În finalul discuției noastre, te întreb cum privești către viitor? Cu...
- În momentul ăsta, privesc spre viitor cu seninătate. Credința mea este că, în viață, spre tine vin exact lucrurile de care ai nevoie. Iar eu le aștept cu seninătate. Chiar dacă poate unele dintre ele nu vor fi tocmai roz. Dar și lucrurile negative cu care ne confruntăm sunt valoroase: ele te îndeamnă să-ți sufleci mânecile și să te apuci să repari ceea ce e de reparat. Important e să nu te lași copleșit de experiențele negative, fiindcă atunci te vor copleși ele pe tine.
Foto MEDIA PRO MUSIC (2)