"Ţării mele pe care am iubit-o şi pentru care m-am jertfit îi urez viitor de aur"

Un învăţător din Gorj, Emilian I. Bâldea, a fost grav rănit în Războiul de Reîntregire (1916-1918).

Rămas infirm, a refuzat pensia de invalid de război, motivând că statul a ieşit slăbit din luptele de doi ani, iar el are pământ şi pădure care să-i asigure existenţa. Un eroism rar întâlnit în vremurile de azi. Re­gina Maria l-ar fi îmbrăţişat ca o ma­mă, dacă l-ar fi cunoscut. În jurnalele ei de­plângea bărbăteşte starea armatei care în­vinsese la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti: "Soldaţii noştri, prost hrăniţi, înarmaţi insuficient, rareori lăudaţi, veş­nic obosiţi, au rămas credincioşi regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foştilor lor aliaţi (ruşii). Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar şi în tranşee, i-am văzut înfometaţi, scheletici, re­năs­când la viaţă, redevenind fiinţe sănătoase şi puternice. Juraseră să reziste ca un zid, pentru a apăra ultima păr­ticică de pământ românesc, care era încă al nos­tru". După cum relatează Ion Ţîrlea din Târgu-Jiu, în povestirea "Crâmpeie de istorie şi parfum de epocă", eroul Bâldea a ajuns în vremea tragică a in­vaziei bol­şevice, din anii 50, intrând în atenţia orga­nelor co­muniste, care l-au acuzat de poziţia sa antiso­vietică. Fiind unul dintre făptuitorii României Mari, dascălul din Gorj se alăturase eroilor de pe front, prin lupta că­rora ţara rezistase invaziei germano-ungureşti. În mod firesc, poziţia patrioţilor a rămas anti-comu­nistă şi după al doilea război mondial. Ares­tarea lor a fost iminentă, teroarea bolşevicilor instalaţi la condu­cerea ţării neiertând nici un român adevărat. În noaptea de 25-26 mai 1947, ştiind că va fi arestat, dascălul şi-a scris Testamentul - un document de mare valoare morală, care îşi dezvăluie importanţa la 100 de ani de când autorul său a fost rănit în luptă. "În urma pregă­tirilor ce simt că se fac, ca să fiu arestat din cauza cre­dinţelor şi sim­ţămintelor mele româneşti, de către oa­meni care afi­şează pe la toate răspântiile că reprezintă democraţia nouă, m-am hotărât să las pe această cale câteva re­co­mandări şi dispoziţiuni soţiei mele şi co­piilor mei. În primul rând, le reamintesc să nu uite că sunt ro­mâni, şi această recomandaţiune să treacă mai de­parte din tată în fiu, atâta timp cât va dura neamul meu. Să nu uite că cinstea şi omenia sunt podoabe cu care s-au mândrit înaintaşii mei, şi la fel să rămână şi celor care vor veni după mine. Să fie iubitori ai bise­ricii şi gliei strămoşeşti. (...) Să lucreze în viaţa lor mai mult pentru binele public decât pentru al lor per­sonal. Să fie oameni ai datoriei în orice direcţie ar activa în viaţa lor pe care o doresc plină de fapte bune. Să nu considere puţinul ce le ramâne de pe urma mea ca o încurajare la trândăvie, ci să fie sârguincioşi şi chib­zuiţi... Tuturor, o caldă îmbrăţişare de soţ şi pă­rinte, în clipa când voi fi despărţit de viaţă, iar ţării me­le pe care am iubit-o şi pentru care m-am jertfit îi urez viitor de aur". Sărmanul şi modestul luptător pen­tru reîntregirea ţării a fost închis la închisoarea Văcă­reşti. După eliberare, a trăit până la 23 martie 1970. Astăzi, când România pare că a ajuns la viitorul dorit de el, cinstind un veac de la faptele de vitejie ale înain­taşilor eroi, amintirea lui Emilian I. Bâldea e vie încă. Fie ca în respect pentru faptele sale şi ale altor români ca el, să se afle, cu prilejul Unirii, în miezul veşnicei cinstiri!