"Clasa politică românească va rămâne în istorie drept aceea care a ratat Centenarul"
- Suntem la sfârşitul anului care marchează Centenarul Marii Uniri. E un moment al bilanţului. În opinia dvs., am reuşit să sărbătorim acest Centenar, astfel încât să ne demonstrăm unitatea naţională, cât şi aprecierea pentru un moment istoric special?
- Aici sunt două chestiuni de atins: prima se referă la cum au abordat politicienii Centenarul, iar a doua - la cum arată România la o sută de ani de la evenimentul care a fost ora ei astrală, cel puţin pentru veacul trecut. În ceea ce-i priveşte pe politicieni, am mai spus-o şi o repet, clasa politică actuală va rămâne în istorie drept aceea care a ratat Centenarul. Ce s-a întâmplat în 2018, din acest punct de vedere, este o ruşine. Dacă n-ar fi fost campaniile de presă, comerciale - să recunoaştem -, sau micile dezbateri culturale pe marginea Centenarului, am fi trecut peste acest an cu totul nepăsători, ca societate. Clasa politică nu a fost în stare să-şi asume şi să ducă la îndeplinire niciun proiect major în onoarea Centenarului. Unica realizare semnificativă a fost sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului, la 25 noiembrie a.c. Incapacitatea politicienilor face ca, la o sută de ani de la Marea Unire, provinciile statului român să fie aproape la fel de puţin legate între ele ca la 1918. Politicienii puteau să-şi propună să întărească unitatea etno-identitară a românilor prin proiecte de infrastructură care să uşureze circulaţia între regiuni şi să faciliteze dezvoltarea în armonie a tuturor. În lipsa unor măsuri coerente şi eficiente în acest sens, există pericolul unei destrămări a ţării, pe seama tot mai puternicelor mişcări separatiste la care asistăm. Totuşi (şi aici ajungem la a doua chestiune), România a reuşit să rămână o sută de ani un stat unitar, ceea ce nu e întâmplător, ci se bazează pe un puternic sentiment naţional. Acest fapt arată, o dată în plus, legitimitatea Marii Uniri de la 1918. Inclusiv relaţia bilaterală specială pe care o are România cu Republica Moldova se întemeiază pe legitimitatea gestului de la 1918. Şi aici mă grăbesc să subliniez că, deşi între timp am suferit drama despărţirii Basarabiei şi a Nordului Bucovinei de ţară, momentul 1918 îşi probează până azi îndreptăţirea istorică şi consistenţa etno-identitară, inclusiv prin cum arată România în alcătuirea ei esenţială, la Centenar.
"Ungaria joacă cartea unui naţionalism de stil imperial, fără să fi fost vreodată un imperiu"
- Politicienii noştri ar putea lua exemplul Ungariei, în privinţa cultivării şi apărării identităţii naţionale a maghiarilor care trăiesc între graniţele altor state?
- Şi da, şi nu. Dar, în primul rând, aş observa că este jignitor pentru România că a ajuns în situaţia de a se compara cu Ungaria, chiar şi din acest punct de vedere. România este o ţară mai mare, cu o populaţie mai numeroasă, cu resurse mai importante decât Ungaria, şi o poziţie strategică unică în Europa centrală şi de est. Dar ne-am obişnuit - nu doar să fim comparaţi cu ungurii, ci să fim şi văzuţi în subordinea lor pe anumite dosare europene, ba chiar să primim, fără reacţie, câte un afront din partea Budapestei. Aşa cum se întâmplă acum, când Budapesta a anunţat că nu va trimite niciun diplomat la sărbătoarea naţională a Centenarului. În opinia mea, Ungaria nu este un exemplu de urmat în privinţa politicii externe, cel puţin. Ea joacă cartea unui naţionalism de stil imperial, fără să fi fost vreodată un imperiu. A fost o anexă a imperiului habsburgic, care s-a bucurat de anumite privilegii, dar nu a avut niciodată un conţinut care să-i dea dreptul la această inflamare naţionalistă - care o aseamănă cu o broască ce se tot umflă până în pragul imploziei. Aşa încât spectacolul pe care îl oferă e caraghios, dar nu mai puţin primejdios atât pentru ea, cât şi pentru partenerii ei europeni. Politica maghiară se reduce la ideea "maghiarii în primul rând", fără să mai ţină cont de alte chestiuni de ordin strategic, de parteneriate şi vecinătăţi, de diplomaţie... Şi astfel, pentru Orban contează numai cei care îl ascultă orbeşte. De aceea, de pildă, el nu are parteneri în Transilvania decât pe liderii maghiarilor care îi sunt loiali. Aşa a devenit UDMR o filială a FIDESZ. Aşa încearcă Budapesta să alcătuiască, prin partide locale subordonate, o centură de autonomii etnice în jurul Ungariei, prin care să aibă control politic asupra statelor în care trăiesc maghiari. Politica externă a Ungariei se reduce la o instrumentalizare în beneficiul propriu a tuturor partenerilor, indiferent că se cheamă România, UE, NATO, Rusia sau chiar SUA. Însă nu-i poţi păcăli pe toţi şi tot timpul. SUA, bunăoară, nu vor tolera la nesfârşit tovărăşia Ungariei cu Rusia. De aceea, nu cred că Ungaria poate fi un exemplu. Pe de altă parte, Ungaria poate fi un exemplu în privinţa funcţionării instituţiilor şi a patriotismului de care dau dovadă oamenii ei din diferite structuri interne sau internaţionale. Aşa se face că Ungaria îşi permite să dea burse în bani cash etnicilor maghiari din Ucraina la început de an şcolar, pe când României i-a luat ani de zile până a pus în funcţiune un sistem de sprijin al educaţiei în limba maternă a românilor din Ucraina. Deci, dacă am avea ceva de învăţat de la Ungaria, asta ar fi: să punem preocuparea pentru românii de pretutindeni în proiecte ample, bine articulate şi eficiente.
"Habar nu avem ce să facem cu românii din jurul României şi nici cu cei din diaspora"
- Asta presupune o viziune asupra a ceea ce înseamnă românitatea din jurul României şi o politică în conformitate cu aceasta. Au politicienii noştri aşa ceva?
- Nu. Nimeni dintre conducătorii actuali n-are habar ce vrea de la românii din afara graniţelor României, indiferent că aceştia locuiesc în teritorii care au aparţinut statului român sau nu. De altfel, nu ştim ce să facem nici cu diaspora, mai veche sau mai recentă. La începutul anilor 1990, premierul maghiar din acel moment a spus-o limpede: "Sunt prim-ministru a 15 milioane de maghiari". Nu sunt ungurii 15 milioane nici dacă îi numeri ca pe steagurile lui Pristanda, dar premierul ungar a dat un mesaj de unitate pentru maghiarii de pretutindeni. Or, până am dat şi noi un semnal către românii din jurul României a durat enorm.
Ungaria finanţează eficient şcolarizarea maghiarilor din afara Ungariei, familiile maghiare din afara Ungariei, ca să facă mai mulţi copii, şi proiecte economice din afara Ungariei, bazate pe impunerea limbii maghiare - ceea ce reprezintă o încălcare a multor legi şi înţelegeri europene, inclusiv a tratatului bilateral cu România. România nu ştie ce vrea. De ce România nu a dat un Tom Lantos din 1990 până acum?! De ce nu am fost în stare să susţinem un român-american pentru accesul în Congresul sau în Senatul SUA? Ăsta ar fi fost un proiect inteligent: constituirea unei reţele de români cu poziţii politice importante în diferite state. Statul român ar fi fost mai eficient în relaţiile cu acele ţări, iar interesele comunităţilor de români din statele respective ar fi fost servite mai bine.
"Strategia politicienilor noştri este să nu aibă nicio reacţie la provocările sau manipulările pe care le comite Ungaria"
- Nu ştim ce vrem cu românii din jurul României, dar măcar avem un răspuns la ce face Ungaria cu maghiarii din România?
- Nici vorbă. Strategia politicienilor noştri este să nu aibă nicio reacţie la provocările, afronturile, abuzurile sau manipulările pe care le comite Ungaria. În ideea că, dacă nu vom răspunde, Ungaria se va potoli. În opinia mea, este o abordare greşită. În mod normal, când Ungaria îşi întinde mâna spre România, ar trebui să o lovim peste degete, ca să şi le retragă. Dar noi nu facem asta, ci acceptăm ca Ungaria să-şi înfigă, unul câte unul, degetele în România: în economie, în politică, în educaţie, în zona cultural-identitară... Concesiile făcute prin tăcere de statul român se contabilizează, deja, ca realităţi de neschimbat în favoarea maghiarilor. Altfel spus, va fi foarte greu să le iei înapoi anumite "drepturi" pe care le-au câştigat prin şantaj, prin îndrăzneală nepedepsită, prin slăbiciunea statului nostru. Deja prezenţa Ungariei în Transilvania este pregnantă. Şi dacă vreodată Ungaria va face ceva cu totul inadmisibil, statul român nu se va putea limita la a-i da peste unghii, ci va trebui să-i smulgă mâna înfiptă până la cot în România. Va fi mult mai greu, ba s-ar putea isca şi un conflict major. Cum s-a întâmplat în urma unei politici împăciuitoriste asemănătoare, făcute de Anglia cu Germania lui Hitler. Anglia a crezut că dacă îi dă lui Hitler tot ce vrea, acesta se va opri, iar el a vrut tot mai mult. Ungaria controlează în Transilvania bună parte din mediul de afaceri, din sistemul administrativ-politic, din instituţii culturale şi de educaţie, din liderii de opinie, din presă... Ea va putea activa toate acestea pentru a provoca un eveniment major, cum ar fi de exemplu un referendum. Ce va mai putea face atunci România? Cum va smulge ancorele maghiare de pe teren? Cum va putea combate o eventuală campanie antiromânească internaţională? Astăzi, Ungaria nu vrea să rupă Transilvania de România, că ştie că nu poate. Dar va dori un statut special pentru această regiune. La fel ca Rusia, în Transnistria şi în Dombas. Consecinţa slăbiciunii statului român va duce la decuplarea Transilvaniei de Bucureşti şi la manifestarea ei autonomă, eventual în siajul Budapestei nu ca supusă, dar sub o influenţă maghiară. În Transilvania este cultivată de ani de zile o stare de spirit favorabilă unui astfel de scenariu, pe fondul neputinţei clasei noastre politice. Putem asista, deci, la o federalizare de facto a României. Nu e nevoie ca Ungaria să ceară modificarea frontierelor, pe care nimeni nu o va aproba.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
