Întotdeauna am iubit animalele şi plantele. Nu întâmplător am absolvit un liceu de stiinţele naturii şi o facultate care studiază interacţiunea dintre mediul înconjurător şi influenţa, câteodată fastă, alteori nefastă, a substanţelor chimice asupra acestuia. Nici nu-mi pot imagina viaţa fără plante şi animale. Ele sunt sufletul şi prietenii mei de nădejde. Cu toate astea, îmi încep trista povestioară cu... "A fost odată".
...A fost odată un căţeluş pechinez imperial, pe numele lui Mugurel, un mugurel de toamnă-iarnă... L-am primit într-o zi sfântă - 30 noiembrie 2004 - ziua Sfântului Andrei. Era la un an şi jumătate de la pierderea neaşteptată a iubitului meu soţ, Cristian, şi elevii mei, o clasă de copii buni, mărinimoşi şi mari iubitori de animale (cred că am sădit şi eu o mică "sămânţă" în acest sens), mi l-au făcut cadou pe Mugurel. Era un puiuţ de pechinez imperial, aproape alb, cu doi ochişori micuţi, lăptoşi, de un albastru ireal. Avea doar şase săptămâni şi-mi încăpea în căuşul palmei. A devenit imediat "vedeta" liceului unde profesam. Trecea din mână în mână, speriat de frenezia cu care colegii mei profesori se minunau de frumuseţea şi fragilitatea lui. L-am dus acasă, vârât în sân, şi i-am simţit inimioara bătând alături de inima mea. Toţi ai mei l-au întâmpinat cu bucurie şi uimire. Tata - puţin nedumerit şi depăşit de situaţie, mama - panicată de noua ei preocupare "suplimentară" de bunică. Eu - eram în culmea fericirii... Era un puiuţ delicat, cu uşoare probleme de imunitate, pe care le-am rezolvat cu suplimente alimentare, cu mâncărică de cea mai bună calitate şi, mai ales, cu multă, cu foarte multă dragoste şi grijă. Era cel mai iubit membru al familiei, răsfăţat, îmbrăcat, plimbat (de trei ori pe zi) şi chiar l-am luat cu noi în vacanţe la munte, la Azuga. Se făcuse un căţel frumos, afectuos, deosebit de inteligent. Era mândria noastră.
În februarie 2011 s-a simţit rău. L-am dus imediat la doctor, la Facultatea de Medicină veterinară. Niciunul nu a reuşit să-i pună, însă, un diagnostic corect. Am ajuns la alt doctor, care l-a îndopat cu hidrocortizon până l-a adus în insuficienţă cardiacă, hepatică şi renală. Era atâta suferinţă şi durere în ochii lui, cât şi în ochii şi sufletele noastre, încât lumea întreagă se prăbuşise lângă noi. Plângeam toţi în casă şi nu ne împăcam niciun minut cu ideea că s-ar putea să-l pierdem pe Mugurel.
În ziua de 27 noiembrie 2011 (la aproape şapte ani de când îl primisem de la elevii mei), Mugurel s-a ridicat uşor pe lăbuţe, a dat ocol întregii case, adulmecând cu nesaţ aerul atât de bine cunoscut şi s-a prăbuşit la picioarele noastre, într-un scâncet sfâşietor. Inimioara lui mică şi totuşi mare, de fiinţă iubitoare şi loială, încetase să mai bată. Puiuţul meu pufos se transformase într-o steluţă. O steluţă a cărei traiectorie se intersectase inevitabil cu drumul soţului meu. Ştiu că amândoi ne veghează de sus, din înaltul văzduhului, şi mai ştiu că la sfârşit ne vom întâlni şi vom trăi împreună, poate mai fericiţi decât aici.
Cu bine, dragul meu căţeluş pufos! Cu bine, sufleţel nevinovat, cu bine îngeraşul meu necuvântător, Mugurel.
Muguraşul meu ofilit mult prea devreme...
Prof. MAIOR CRISTINA - Bucureşti
P.S. Dragi cititori, dragi oameni cu suflet bun, iubiţi animalele şi plantele. Adoptaţi animalele nimănui. Sunt prietenii cei mai devotaţi. Acum, în prag de iarnă, aveţi grijă de ei... un castronaş cu mâncare, un bol cu apă, un acoperiş cald şi primitor şi foarte multă dragoste... Atât de puţin cer aceste animale nevinovate, nu treceţi nepăsători, construiţi punţi sufleteşti...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
