Locul unde cerul s-a coborât pe pământ

FORMULA AS în Munţii Aninei - Caraş-Severin

Au adus cerul pe pământ şi l-au făcut acasă. A fost simplu. A fost nevoie doar de credinţă şi de smerenie. Doar aşa, pământul tău se ridică deasupra lumii, neatins, atunci când alţi oameni, urgiile naturii sau duhurile rele încearcă să te înfrângă. Ei au rămas aici, dintot­deauna, acasă. Au trăit sub stăpâ­nirea unor imperii, otoman şi habsburgic, au fost rupţi de glie, de balaurul cu fabrici şi uzine comuniste, au cunoscut pustiirea ce a urmat după prăbuşirea balau­rului. Au rezistat potopurilor şi viiturilor, dar au ştiut să se fe­rească şi de duhurile vechi şi ne­văzute ale munţilor ăstora ciudaţi. Şi-au numit munţii - înaltul sau tăria. La fel ca pe cer. Munţii aceştia ai Aninei, de o frumuseţe nepământeană, brăz­daţi de râurile sălbatice ale Ca­ra­şului şi Nerei, cu stânci uriaşe, albite de soare, cu chei tăinuite şi peşteri adânci, cu păduri bătrâne şi vegetaţie aiuritoare, aproape meditera­nea­nă, cu poieni întinse şi culmi do­moale, munţii aceştia în care am ajuns şi noi acum, în toamnă, ca să ne minunăm, să ne deschidem sufletul şi să înţelegem ce în­seam­nă acasă.

Fumuri spre cer

Acasă sunt fumurile care se înalţă spre cer ca o rugăciune, dincolo de câm­pia cu căpiţe de fân. Acolo încep pă­durile şi munţii. Acolo ar trebui să fie şi oameni. De la Bozovici spre Şopotul Nou, lumea nu pare să se fi schimbat vreodată. Până şi asfaltul pare o relicvă din vremuri imemoriale, gata să fie înghiţit de ploi şi vegetaţie. Se merge greu de-a lungul Nerei, spre locul unde râul pără­seşte câmpia şi îşi face loc printre stâncile stră­vechi ale Munţilor Locvei, pe de o parte, şi Ani­nei, pe cealaltă. Locul unde puterea marilor im­perii de odinioară n-a mai putut pătrunde, locul unde neştiutul devine totuna cu vraja. Un tărâm ascuns, pe care civilizaţia şi hărţile nu l-au putut haşura niciodată pe deplin. Aici, la marginea lumii, se află ultimele sate ştiute. Nera dispare pe sub un pod de piatră chiar la intrarea din sat. Ce rămâne este tihna unui sat bănăţean aflat departe de zgomot şi furie. Case alungite, te­mei­nic construite, cu porţi înalte şi curţi ascun­se, din care doar câinii se mai fac auziţi. Un sat aşezat, în care încă se mai simte vechea trăini­cie austriacă. E linişte, nu putea fi altfel. Dru­mul judeţean, însă, acea rămăşiţă antică şi plină de gropi, se preschimbă ca prin farmec. În Şopotul Nou, asfaltul ca un covor e prima dova­dă, şi cea mai bună, că locul ăsta e gospodărit cum trebuie. Doar că de aici, mai e de mers. Fumurile sunt tot acolo, deasupra pădurii, pe culmi, un abur tremurat şi subţire care se pierde în albastrul nesfârşit al cerului de toamnă. E cel mai bun semn că trebuie să ajung aco­lo, pentru că nu­mai de acolo, de sus, lumea ţi se arată în toată splendoarea ei, ca s-o poţi privi ca pe o palmă deschisă. As­faltul urcă în serpen­tine strânse, spre un loc găsit de Dumne­zeu şi lăsat în grija oamenilor: satul Stăn­cilova. Ajungi în vârf şi te opreşti ca să res­piri. Altimetrul îţi arată că abia ai depăşit 600 de me­tri. Însă în munţii aceştia ciudaţi ai Banatului, cul­mile nu trebuie să atingă mari inălţimi ca să ajungă la cer. Pentru că aici, cerul e mai aproape de pământ, iar oamenii l-au tras cumva spre ei şi l-au făcut acasă. Ţara Almăjului se întinde cât vezi cu ochii, la picioarele tale. Respiri păduri nesfârşite, un aer vechi, sălbatic, îmblânzit doar de livezi şi de păşuni îngălbenite de toamnă. Sunt case ici şi colo şi fumuri pe fâneţele cosite, fumurile acelea care te-au călăuzit de jos, din câmpie, până aici, în inima tăriei şi a înaltului, în palma aceasta des-chisă a lui Dumnezeu. Un soare blând dezmiardă culmile şi face păsările să cânte. Nu te-ai mai da dus. Dumnezeu a făcut lumea, iar lumea s-a nu­mit blândeţe. Iar blândeţea era simplă, iar simpli­tatea era vrajă. O iei înspre oameni să le asculţi poveştile, treci de o biserică nouă, simplă şi ea, te întâlneşti cu o femeie, stai de o vorbă, îţi spune că o cheamă Mărioara Brebu, că n-ar pleca de aici niciodată, că nu contează că alţi tineri ca ea "s-or dus peste mări şi ţări, io de aicea mi-s, aici mi-s casa, familia, copiii, rostul, acu' avem şi biserică, de muncă îi, numa' uitaţi câtă fâneaţă şi livezi îs, apăi credeţi că nu ne-om descurca pe lume?!, drag să-ţi fie să lucri, că de nimic n-oi duce lipsa, ce oraş, ce ţări străine?, uite aşa nişte pământ şi animale şi grădini să ai, că n-om fi noi bogaţi, da' tot bogat te simţi." Lumea aici, sus, în Stăn­cilova, nu se schimbă, va rămâne simplă, atâta vreme cât oamenii vor simţi că simplitatea e darul lui Dumnezeu. "Apăi, eu v-aş trimite la Velcotă Busuioc, să vă povestească mai multe, că-i trecut bine de 80 de ani şi îi tot verde. Numa' vă spun cum să ajungeţi". Îmi spune, tot mergi, "aici stân­ga, aici dreapta, şi baş că o să-l găsiţi pe om aca­să". Îl căutăm pe om acasă. Acasă, la el, în Stăn­cilova, unde cerul a coborât până la pământ, sau pământul a urcat până la cer. Nici nu mai con­tează.

Acasă la om

Mai înainte de om, vin câinii lui. Câini buni, câini bătrâni, care încearcă să te alunge din curtea stăpânului. Apare şi omul. Se uită mirat la tine, ca şi cum n-ar mai fi văzut strain în faţa casei de 80 de ani şi mai bine. Îi spun cine sunt, cum mă cheamă şi de ce am venit la el. Îmi spune "Doamne ajută!" şi "ziua bună". "Apăi, ce să vă spun eu dumneavoastră, domnule dragă? Velcotă Busuioc e numele meu, Barbu îmi zice lumea, mno", şi continuă să se mire. Mirarea simplă, firească, sinceră a unui bătrân de 87 de ani, în faţa unui om venit tocmai de la Bucureşti ca să stea de vorbă cu el. "Parcă tot nu-mi vine a crede că aşa-i...". "Aşa-i", îi zic, "credeţi." "Păi, şi cum aşa, domnule dragă, că eu nici funcţii mari n-am avut, nici invenţii n-am făcut, nici vreo minune de să se ducă vestea în lume... Că eu aici, în Stăn­cilova m-am născut, şi aici sunt şi acuma, după cum mă vedeţi. Şi oi mai lucrat eu ici şi colo, da' cantor am fost toată viaţa me'! Apăi dumnea­voastră vreţi a-mi spune mie că aţi bătut atâta amar de drum, ca să staţi de vorbă cu un cantor din Stăncilova?!" Îi răspund că da, exact pentru asta am venit. "No, atuncea", zice, şi mirarea de pe faţă i se îmblânzeşte şi se preschimbă în curiozitate. Velcotă Busuioc, zis şi Barbu, a făcut şi el un foc în curte, un foc în care ard frunzele îngălbenite de toamnă, iar fumul se ridică spre cer, ca un duh bătrân care duce mirosul de pământ până în cel mai nesfârşit albastru. N-am cum să-i spun că asta m-a călăuzit până la el. Şi n-am cum să-i spun că, în timp ce povesteşte, privirea lui pătrunzătoare se limpezeşte cumva, întocmai ca un cer de toamnă care a coborât pe pământ. Ri­durile omului ăstuia sunt frumoase şi adânci şi le arată atunci când zâmbeşte. Zâmbeşte şi po­vesteşte Velcotă Busuioc:"Ţin minte şi acum. Era în iarna lui 1952, aveam 18 ani, când pe mine şi alt băiet din sat ne-o chemat cantorul bătrân să ne lase meseria. Că el de acu s-o duce, ne-o zis, şi îi nevoie de flăcăi buni, care să şcie să cânte glasurile, troparele şi antifoanele. Eu nu bag cântatul cu mine în pământ, aşa ne-o spus. Seara eram la el, să cântăm cântecele lui Dum­nezeu. Era zăpadă mare atuncea, se auzeau şi lupii in sat, da' mie nu-mi păsa. Tot la cantor eram, să învăţ. Şi-am învăţat, ştiam slujba ca pe apă. Şi numa' pot să închid ochii şi să văd Noaptea de Înviere din anul următor, cum ardeau lumânările în toată biserica, că n-aveam noi curent pe atunci, cum strălucea toată lumina aia, o simţeam aşa, în mine, înăuntru, şi parcă şi mai mult mă făcea să cânt. No, aia, domnul mea, să ştii de la mine, aia-i bucuria. Numai că a doua zi, mă trezesc că mă cheamă la raionul din Bozo­vici, la partid: «Stai pe scaun, tovarăşu' Velcotă. În noaptea de Paşti unde ai fost?». Că nu le convenea lor, în partidul lor, să ştie că tinerii duc mai departe credinţa noastră veche. Apăi, că nici n-am clipit: «La biserică», le-am zis. «Păi, şi de ce te-ai dus?», zic ei mai departe. «Păi, ară­taţi-mi unde scrie că n-am voie să merg la bise­ri­că», le-am zis. «Unde voiaţi să merg? La birt?!». N-aveau ce să-mi facă, n-aveam ser­viciu la ei, lu­cram acasă la pă­mânt, cu tată-meu, de acolo nu mă puteau da afară. Abia târziu, în 1970, când era tot mai greu cu pă­mân­­tul nost', m-am angajat paz­nic la Reşiţa, ca să am un salar. Da' şi acolo, să ştiţi, 15 ani, cât am lucrat, tot am găsit o biserică în care să pot cânta. Domnule dragă, la anul se fac 70 de ani de când sunt cantor pe pământul ăsta". A cântat la blo­curi, de Crăciun, şi ţine să-mi spună că a urcat cu liftul. Pentru un om născut şi crescut pe culmile munţilor, în Stăncilova, trebuie să fi fost un lucru mare. Apoi, în anii 80, s-a întors acasă. Tatăl lui nu mai era, mama îi era bătrână, casa se şubrezise şi stătea să cadă. A lăsat cămăruţa lui de paznic din Reşiţa, unde locuia cu soţia şi cele două fete, şi s-a întors acasă. A luat-o de la capăt, gospo­dăreşte. A refăcut casa, ograda, grajdurile anima­lelor şi le-a spus copiilor că aici au fost şi sunt toţi ai lui, că aici va rămâne şi el. "Ăsta-i cel mai frumos loc de pe pământ, să nu uitaţi asta!".

Sălaşele din munţi

Velcotă Busuioc tace, cât să mă uit la toate cele din jur. E cel mai frumos aici, în Stăncilova, pentru că aici e acasă. Pentru că acasă e simplu, iar simplitatea îmblânzeşte şi cei mai tăinuiţi munţi. Priviţi de sus, de acasă, Munţii Aninei arată ca un prunc cuibărit în somn. Nici n-ai zice că la începutul secolului XX, apele Nerei s-au revărsat din matcă, iar puhoiul lor a măturat casele de pe faţa pământului. Că oamenii, îngroziţi, s-au refu­giat aici, în munte, unde îşi aveau sălaşele, ca să ridice un alt sat, mai trainic, mai frumos, în care să-şi ducă mai departe viaţa. Atunci, la viitura aceea uriaşă, din vechiul sat a mai rămas doar biserica. Velcotă Busuioc ştie asta de la părinţii săi, iar asta e de ajuns ca să nu mai aibă nevoie de alte minuni. "Dumnezeu ne-o dat şi ne-o arătat tot ce trebuia să ştim. El îi sprijinul nostru, El îi doc­torul nos­tru. Ce-ţi mai trăbă când îl ai aproape?". As­ta le spune a­cum copiilor pe care îi învaţă să cânte. Să nu se teamă de nimic, pentru că în cântecul lor e lauda lui Dumnezeu. "Şi nu-i putere mai mare ca asta!" 12 înmor­mântări, 4 cununii şi 4 botezuri au fost în comună anul ăsta. Velcotă Busuioc a cântat la toate. Satul se împuţinează, dar oamenii care rămân duc lucrurile mai departe. "Or să se întoarcă cu vre­mea şi copiii. Ce, eu n-am plecat şi nu m-am întors?! Or să vină şi ei. Acasă îi aici, e un dor care nu te lasă, te cheamă înapoi. Nu poţi trăi altfel".
Ăsta a fost secretul, mereu. Secretul simplu al oamenilor de aici, chiar şi atunci când vremurile au fost grele, iar stăpânirile străine. Sunt sate puţine în inima Munţilor Aninei. Toate cele ştiute se află de jur împrejurul muntelui şi sunt legate de timpul în care comerţul austro-ungar era în floare. Doar că despre sălaşele din munţi nu vor­beşte nimeni. Sălaşele astea, pur româneşti, pe care nici o hartă şi nici o stăpânire nu le-a băgat în seamă. Istoria, însă, ar trebui să înceapă de la ele. Aici au trăit veacuri de-a rândul, ascunşi şi nesupuşi, oamenii pământurilor ăstora. Credinţa lor simplă şi smerită n-a putut fi înfrântă de nimic. Am fost deasupra, pe culmile din Stăn­cilova, acum e timpul să intru înăuntru munţilor, să trezesc pruncul acesta adormit din somn. Îi strâng mâna lui Velcotă Busuioc. Focul lui arde încet, mai departe, o ofrandă de frunze îngălbe­nite adusă cerului, ca o mărturie simplă a iubirii oamenilor pentru Dumnezeu.

Biserica nevăzută

Păşesc cu grijă pe covorul de frunze, ca să nu trezesc liniştea. Liniştea e un râu bătrân şi ador­mit care mă călăuzeşte spre oameni. Aşa mi s-a spus: să tot merg cu apa Nerei şi n-am cum să mă ră­tă­cesc. Am deschis o poartă de lemn şi am intrat înăuntrul mun­ţilor. Liniştea e o plu­tire, liniştea e tot ceea ce vezi cu ochii larg deschişi pe dinăun­tru. Un foşnet abia simţit de frunze, plutirea unui uliu, zvâcnetul peştilor în apă, licăririle ascunse ale unor grădini dez­mier­date de raze. Soa­rele care îşi odihneşte lumina pe culmile cu stânci. Lumina asta de o blândeţe nesfârşită, care se pogoară asupra lumii si o binecuvântează înainte de că­derea nopţii. Mă întorc în timp, spre timpuri fără timp, cu grijă să nu tulbur somnul unui prunc străvechi. Nu mă mai satur de linişte, aş putea merge aşa o veşnicie. Ajung la o punte şubredă care trece peste apă şi mă opresc. Fumul se ridică de pe hornul unei case, mă latră câini, am ajuns. Aşa trebuie să arate o casă din poveste, îmi spun, din inima tărâmului cu dragoste şi toamnă. Iar ei sunt oamenii: Sofia şi Nicolae Crăciun. Nu se putea să-i cheme altfel, mă gândesc, iar oamenii mă poftesc în casă, ca şi cum m-ar fi aşteptat de mult. Se bucură. Aici, atât de departe de sat, în inima singurătăţii îndumnezeite, în căuşul dintre munţi al Nerei, mai degrabă întâlneşti ciute şi mistreţi decât oameni. Şi totuşi Sofia şi Nicolae sunt aici de o viaţă. Ea, de la 15 ani neîmpliniţi, o copilă care tocmai devenise mireasă, el, dintot­deauna, "că doar aici or trăit şi tată-meu, şi bu­nicul şi străbunicul, fie-le ţărâna uşoară!". Aici, la colibă, cum îi zice lumea din sat locului. Ea are 73 de ani acum, el 78. Toţi munţii ăştia au fost presăraţi cu colibe şi sălaşe, dar acum, doar câte­va mai sunt locuite."Mai e una, în Poiana lui Trif, să tot fie o oră de mers de aici, îndărăt mai îs câteva, sus, pe culme, îs sălaşe, atâta dară că oamenii s-or dezvăţat să trăiască în pădure şi munte, ca noi". E secretul pe care Nicolae Cră­ciun, pădurar toată viaţa lui, mi-l spune ca pe ceva simplu, de la sine înţeles. Munţii Aninei au fost plini de viaţă. Viaţa ascunsă a unor oameni pe care nicio stăpânire nu i-a putut supune, din simplul motiv că au rămas nevăzuţi. Istoria pomeneşte de satele întemeiate de Imperiul Aus­tro-Ungar, de bătăliile crâncene cu Imperiul Oto­man. Oamenii aceştia au fost uitaţi de hărţi şi istorie, pentru că aşa şi-au dorit ei, aşa le-a fost mai bine. "Apăi, şi hărţile astea nu se gândesc să ne întrebe şi pe noi lucrurile...", zice Nicolae. "Aici, la noi, în Munţii Aninei, uite acolo, îi o poiană de-i zice Ţercoviţa. Şi acolo, lângă izvor, o fost demuuult o biserică de lemn, pietrele încă se mai văd. Asta o ştiu de la tată tătâne-meu, că şi el ştia de la străbunii lui, care i-or zis să-şi facă cruce ori de câte ori trece prin locurile alea. Şi n-o fost pădurar să nu ştie asta şi să nu se închine la biserica nevăzută. Şi apoi, biserică fără sat eu nu cred că se poate! Satu' tră să fie tot acolo, sub fâneaţă şi pădure. Şi nu-i peşteră din munte să n-aibă urmă de fum în ea, că doar Jucu, haiducu' nostru şi oamenii lui, un' să se ascundă şi ei de străini?! Aici, la noi, şi Necu­ratu' dacă te găseşte, tot n-are ce-ţi face! Chiar aşa: da' povestea de la Lacul Dracului o ştiţi?". Şi Nicolae se îndreaptă de spate şi mă priveşte în ochi, stăruitor şi curios ca un copil. "Nu, n-o ştiu", îi spun, "Apăi, atunci să v-o spun", zice iar.

Stâncile, surorile

"Pe vremuri, mi-or zis bătrânii mei, un păcu­rar d-al nostru, cioban, cum îi zice, o venit cu oile şi caprele la lac. L-o prins ploaie mare acolo şi frig şi o făcut omul focu'. Mno, când o aprins el focu', numa' ce apare din apă un omuleţ cu un peşte în mână. «Io te las aici, zice omuleţul, dacă tu îmi frigi peştele ăsta fără să se îndoaie». «Ba eu te las aici, dacă tu îmi frigi iedul fără să i se vadă dinţii!», o zis păcuraru' nostru. Şi-o tăiat un ied şi i l-o dat omuleţului. No, şi ăsta leagă cu nişte tei capul de ied, iar păcurarul vâră o ţepuşă prin gura peştelui până afar', la coadă, şi încep să învârtă fiecare peştele şi iedul acolo-n foc. Numa' că focu' arde teiu' cu care era legat iedul şi numa' dinţii iute ce apar! Peş­tele din ţepuşa păcurarului nici vorbă să se în­doaie. No, şi când vede omul nostru asta, îi zice la omuleţ, «No, acu, dis­pari, arătare, că io mi-s stăpân aici!». Şi numa' ce se face omu­leţu' drac şi sare urlând în lacul din faţă. Şi uite aşa or învins cio­banii noştri şi pe necuratu'! Şi apăi eu zic că povestea asta îi tare adevărată, că mulţi pădu­rari bătrâni mi-or jurat că l-or au­zit pe Sarsailă urlând din lac. Eu, unu', ce să zic, de când sunt am auzit urlând, dar am zis că or fi râşii când se luptă, că tare urât mai fac, chiar ca Satana!", zice Nicolae şi se uită spre opincile lui, tot ca un copil. "Ba chiar că Satana îi", zice şi Sofia, "că şi eu am auzit urlând şi ăla n-o fost nici un râs!" Îi întreb dacă nu le e teamă. "Cum să ne fie teamă?", îmi răspund amân­doi deodată. " Apăi, ciobanul nostru l-o învins pe drac, şi ăla din lacul lui nici că mai iese!", zice Nicolae. "Dumnezeu îi cu noi, să şciţi, că fără rugăciune nimic nu facem nimic la casă noastră! Şi dacă nici El nu ne are în pază, atunci cine!?". Sofia Crăciun a rostit răspicat cuvintele astea, cât s-o creadă o lume întreagă. E de o viaţă aici, singură, cu bărbatul ei, în mijlocul munţilor, şi nu s-a temut de nimic, niciodată. "No, haideţi să vă arăt ceva", îmi zice Nicolae şi mă cheamă să ieşim în bătătura casei. Întinde mâna spre stânci, îmi arată: "Acolo-i Cârşia cu Ţoale, vedeţi? Astă­laltă-i Cârşia Lungă. Mai în­colo-i Cleanţul Prihodului, da, da, acolo. Eee, şi acuma, ui­taţi-vă-n zare, că io mi-s bătrân şi nu mai văd bine, ar trebui să se vadă o cruce pe ailalta cârşie, La Toacă, îi zice. O vedeţi?" O văd. O cruce mare, în vârful unei stânci îndepărtate, care stră­juieşte toată lunca Nerei şi munţii. "Eu am pus-o", zice Nicolae, "ca să avem şi noi biserica noastră, când om fi prea bătrâni şi osteniţi să mai ajun­gem la a' din sat. Şi uite, acum o venit tim­pul ăla şi avem şi noi biserica noastră".
Simplu. Smerit. Au adus cerul pe pământ şi l-au facut acasă. Singuri, fără frică, în inima lui Dumnezeu şi a mun­ţilor. Povestea neîntreruptă şi neştiută a oamenilor de aici. Nicolae îmi po­vesteşte încet de pădurile pe care le-a avut în pază. De goruni şi jugaştri, de alunul turcesc şi tisa care cresc doar aici, în munţii ăştia. De fâsă, peştele străvechi pe care îl poţi întâlni numai în Nera, alături de clean şi mreană. De untura de viezure, cea care vindecă rănile, pe care încă o mai prepară Sofia. De vântul care şuieră cu totul altfel prin locurile astea, de urşii uriaşi pe care îi întâlneşti doar pe culmi, de picioroangele cu care oamenii trec vadul râului. De Nera, care îngheaţă iarna, de înserările în care lumina venea doar de la o lampă cu petrol, de nopţile acelea lungi de pădurar, în care bărbaţii se strângeau la foc, beau un păhăruţ de răchie şi cântau doinele vechi ale haiducului Jucu. De fetele lor, care acum sunt departe, una la Reşiţa, cealaltă tocmai în An­glia.Iar el cu Sofia, tot aici, unde cerul a a­juns pe pă­mânt şi a rămas aca­să, în Munţii Ani­nei. Sofia s-a oprit din trea­bă şi vine lângă noi. Se uită la munţi până departe şi şop­teşte, ca pen­­tru ea: "Eu când o să plec de aici pe ultimul drum, îs sigură că stân­cile astea or să plângă după mine. Surorile mele, dragele mele! Că tare le-am iubit pe toate şi nu-i una să nu-mi fi cu­noscut paşii. A­păi, dacă le-am iubit atât, şi ele trebuie să mă iubească înapoi. Nu credeţi asta, dom­nule?".
Cred. Şi mai cred că am ajuns într-un loc unde cerul s-a coborât pe pă­mânt şi a rămas. Un loc din Munţii Ani­­nei, pe care de acum înainte am să-l numesc acasă.