Au adus cerul pe pământ și l-au făcut acasă. A fost simplu. A fost nevoie doar de credință și de smerenie. Doar așa, pământul tău se ridică deasupra lumii, neatins, atunci când alți oameni, urgiile naturii sau duhurile rele încearcă să te înfrângă. Ei au rămas aici, dintotdeauna, acasă. Au trăit sub stăpânirea unor imperii, otoman și habsburgic, au fost rupți de glie, de balaurul cu fabrici și uzine comuniste, au cunoscut pustiirea ce a urmat după prăbușirea balaurului. Au rezistat potopurilor și viiturilor, dar au știut să se ferească și de duhurile vechi și nevăzute ale munților ăstora ciudați. Și-au numit munții - înaltul sau tăria. La fel ca pe cer. Munții aceștia ai Aninei, de o frumusețe nepământeană, brăzdați de râurile sălbatice ale Carașului și Nerei, cu stânci uriașe, albite de soare, cu chei tăinuite și peșteri adânci, cu păduri bătrâne și vegetație aiuritoare, aproape mediteraneană, cu poieni întinse și culmi domoale, munții aceștia în care am ajuns și noi acum, în toamnă, ca să ne minunăm, să ne deschidem sufletul și să înțelegem ce înseamnă acasă.
Fumuri spre cer
Acasă sunt fumurile care se înalță spre cer ca o rugăciune, dincolo de câmpia cu căpițe de fân. Acolo încep pădurile și munții. Acolo ar trebui să fie și oameni. De la Bozovici spre Șopotul Nou, lumea nu pare să se fi schimbat vreodată. Până și asfaltul pare o relicvă din vremuri imemoriale, gata să fie înghițit de ploi și vegetație. Se merge greu de-a lungul Nerei, spre locul unde râul părăsește câmpia și își face loc printre stâncile străvechi ale Munților Locvei, pe de o parte, și Aninei, pe cealaltă. Locul unde puterea marilor imperii de odinioară n-a mai putut pătrunde, locul unde neștiutul devine totuna cu vraja. Un tărâm ascuns, pe care civilizația și hărțile nu l-au putut hașura niciodată pe deplin. Aici, la marginea lumii, se află ultimele sate știute. Nera dispare pe sub un pod de piatră chiar la intrarea din sat. Ce rămâne este tihna unui sat bănățean aflat departe de zgomot și furie. Case alungite, temeinic construite, cu porți înalte și curți ascunse, din care doar câinii se mai fac auziți. Un sat așezat, în care încă se mai simte vechea trăinicie austriacă. E liniște, nu putea fi altfel. Drumul județean, însă, acea rămășiță antică și plină de gropi, se preschimbă ca prin farmec. În Șopotul Nou, asfaltul ca un covor e prima dovadă, și cea mai bună, că locul ăsta e gospodărit cum trebuie. Doar că de aici, mai e de mers. Fumurile sunt tot acolo, deasupra pădurii, pe culmi, un abur tremurat și subțire care se pierde în albastrul nesfârșit al cerului de toamnă. E cel mai bun semn că trebuie să ajung acolo, pentru că numai de acolo, de sus, lumea ți se arată în toată splendoarea ei, ca s-o poți privi ca pe o palmă deschisă. Asfaltul urcă în serpentine strânse, spre un loc găsit de Dumnezeu și lăsat în grija oamenilor: satul Stăncilova. Ajungi în vârf și te oprești ca să respiri. Altimetrul îți arată că abia ai depășit 600 de metri. Însă în munții aceștia ciudați ai Banatului, culmile nu trebuie să atingă mari inălțimi ca să ajungă la cer. Pentru că aici, cerul e mai aproape de pământ, iar oamenii l-au tras cumva spre ei și l-au făcut acasă. Țara Almăjului se întinde cât vezi cu ochii, la picioarele tale. Respiri păduri nesfârșite, un aer vechi, sălbatic, îmblânzit doar de livezi și de pășuni îngălbenite de toamnă. Sunt case ici și colo și fumuri pe fânețele cosite, fumurile acelea care te-au călăuzit de jos, din câmpie, până aici, în inima tăriei și a înaltului, în palma aceasta des-chisă a lui Dumnezeu. Un soare blând dezmiardă culmile și face păsările să cânte. Nu te-ai mai da dus. Dumnezeu a făcut lumea, iar lumea s-a numit blândețe. Iar blândețea era simplă, iar simplitatea era vrajă. O iei înspre oameni să le asculți poveștile, treci de o biserică nouă, simplă și ea, te întâlnești cu o femeie, stai de o vorbă, îți spune că o cheamă Mărioara Brebu, că n-ar pleca de aici niciodată, că nu contează că alți tineri ca ea "s-or dus peste mări și țări, io de aicea mi-s, aici mi-s casa, familia, copiii, rostul, acu' avem și biserică, de muncă îi, numa' uitați câtă fâneață și livezi îs, apăi credeți că nu ne-om descurca pe lume?!, drag să-ți fie să lucri, că de nimic n-oi duce lipsa, ce oraș, ce țări străine?, uite așa niște pământ și animale și grădini să ai, că n-om fi noi bogați, da' tot bogat te simți." Lumea aici, sus, în Stăncilova, nu se schimbă, va rămâne simplă, atâta vreme cât oamenii vor simți că simplitatea e darul lui Dumnezeu. "Apăi, eu v-aș trimite la Velcotă Busuioc, să vă povestească mai multe, că-i trecut bine de 80 de ani și îi tot verde. Numa' vă spun cum să ajungeți". Îmi spune, tot mergi, "aici stânga, aici dreapta, și baș că o să-l găsiți pe om acasă". Îl căutăm pe om acasă. Acasă, la el, în Stăncilova, unde cerul a coborât până la pământ, sau pământul a urcat până la cer. Nici nu mai contează.
Acasă la om
Mai înainte de om, vin câinii lui. Câini buni, câini bătrâni, care încearcă să te alunge din curtea stăpânului. Apare și omul. Se uită mirat la tine, ca și cum n-ar mai fi văzut strain în fața casei de 80 de ani și mai bine. Îi spun cine sunt, cum mă cheamă și de ce am venit la el. Îmi spune "Doamne ajută!" și "ziua bună". "Apăi, ce să vă spun eu dumneavoastră, domnule dragă? Velcotă Busuioc e numele meu, Barbu îmi zice lumea, mno", și continuă să se mire. Mirarea simplă, firească, sinceră a unui bătrân de 87 de ani, în fața unui om venit tocmai de la București ca să stea de vorbă cu el. "Parcă tot nu-mi vine a crede că așa-i...". "Așa-i", îi zic, "credeți." "Păi, și cum așa, domnule dragă, că eu nici funcții mari n-am avut, nici invenții n-am făcut, nici vreo minune de să se ducă vestea în lume... Că eu aici, în Stăncilova m-am născut, și aici sunt și acuma, după cum mă vedeți. Și oi mai lucrat eu ici și colo, da' cantor am fost toată viața me'! Apăi dumneavoastră vreți a-mi spune mie că ați bătut atâta amar de drum, ca să stați de vorbă cu un cantor din Stăncilova?!" Îi răspund că da, exact pentru asta am venit. "No, atuncea", zice, și mirarea de pe față i se îmblânzește și se preschimbă în curiozitate. Velcotă Busuioc, zis și Barbu, a făcut și el un foc în curte, un foc în care ard frunzele îngălbenite de toamnă, iar fumul se ridică spre cer, ca un duh bătrân care duce mirosul de pământ până în cel mai nesfârșit albastru. N-am cum să-i spun că asta m-a călăuzit până la el. Și n-am cum să-i spun că, în timp ce povestește, privirea lui pătrunzătoare se limpezește cumva, întocmai ca un cer de toamnă care a coborât pe pământ. Ridurile omului ăstuia sunt frumoase și adânci și le arată atunci când zâmbește. Zâmbește și povestește Velcotă Busuioc: "Țin minte și acum. Era în iarna lui 1952, aveam 18 ani, când pe mine și alt băiet din sat ne-o chemat cantorul bătrân să ne lase meseria. Că el de acu s-o duce, ne-o zis, și îi nevoie de flăcăi buni, care să șcie să cânte glasurile, troparele și antifoanele. Eu nu bag cântatul cu mine în pământ, așa ne-o spus. Seara eram la el, să cântăm cântecele lui Dumnezeu. Era zăpadă mare atuncea, se auzeau și lupii in sat, da' mie nu-mi păsa. Tot la cantor eram, să învăț. Și-am învățat, știam slujba ca pe apă. Și numa' pot să închid ochii și să văd Noaptea de Înviere din anul următor, cum ardeau lumânările în toată biserica, că n-aveam noi curent pe atunci, cum strălucea toată lumina aia, o simțeam așa, în mine, înăuntru, și parcă și mai mult mă făcea să cânt. No, aia, domnul mea, să știi de la mine, aia-i bucuria. Numai că a doua zi, mă trezesc că mă cheamă la raionul din Bozovici, la partid: «Stai pe scaun, tovarășu' Velcotă. În noaptea de Paști unde ai fost?». Că nu le convenea lor, în partidul lor, să știe că tinerii duc mai departe credința noastră veche. Apăi, că nici n-am clipit: «La biserică», le-am zis. «Păi, și de ce te-ai dus?», zic ei mai departe. «Păi, arătați-mi unde scrie că n-am voie să merg la biserică», le-am zis. «Unde voiați să merg? La birt?!». N-aveau ce să-mi facă, n-aveam serviciu la ei, lucram acasă la pământ, cu tată-meu, de acolo nu mă puteau da afară. Abia târziu, în 1970, când era tot mai greu cu pământul nost', m-am angajat paznic la Reșița, ca să am un salar. Da' și acolo, să știți, 15 ani, cât am lucrat, tot am găsit o biserică în care să pot cânta. Domnule dragă, la anul se fac 70 de ani de când sunt cantor pe pământul ăsta". A cântat la blocuri, de Crăciun, și ține să-mi spună că a urcat cu liftul. Pentru un om născut și crescut pe culmile munților, în Stăncilova, trebuie să fi fost un lucru mare. Apoi, în anii 80, s-a întors acasă. Tatăl lui nu mai era, mama îi era bătrână, casa se șubrezise și stătea să cadă. A lăsat cămăruța lui de paznic din Reșița, unde locuia cu soția și cele două fete, și s-a întors acasă. A luat-o de la capăt, gospodărește. A refăcut casa, ograda, grajdurile animalelor și le-a spus copiilor că aici au fost și sunt toți ai lui, că aici va rămâne și el. "Ăsta-i cel mai frumos loc de pe pământ, să nu uitați asta!".
Sălașele din munți
Velcotă Busuioc tace, cât să mă uit la toate cele din jur. E cel mai frumos aici, în Stăncilova, pentru că aici e acasă. Pentru că acasă e simplu, iar simplitatea îmblânzește și cei mai tăinuiți munți. Priviți de sus, de acasă, Munții Aninei arată ca un prunc cuibărit în somn. Nici n-ai zice că la începutul secolului XX, apele Nerei s-au revărsat din matcă, iar puhoiul lor a măturat casele de pe fața pământului. Că oamenii, îngroziți, s-au refugiat aici, în munte, unde își aveau sălașele, ca să ridice un alt sat, mai trainic, mai frumos, în care să-și ducă mai departe viața. Atunci, la viitura aceea uriașă, din vechiul sat a mai rămas doar biserica. Velcotă Busuioc știe asta de la părinții săi, iar asta e de ajuns ca să nu mai aibă nevoie de alte minuni. "Dumnezeu ne-o dat și ne-o arătat tot ce trebuia să știm. El îi sprijinul nostru, El îi doctorul nostru. Ce-ți mai trăbă când îl ai aproape?". Asta le spune acum copiilor pe care îi învață să cânte. Să nu se teamă de nimic, pentru că în cântecul lor e lauda lui Dumnezeu. "Și nu-i putere mai mare ca asta!" 12 înmormântări, 4 cununii și 4 botezuri au fost în comună anul ăsta. Velcotă Busuioc a cântat la toate. Satul se împuținează, dar oamenii care rămân duc lucrurile mai departe. "Or să se întoarcă cu vremea și copiii. Ce, eu n-am plecat și nu m-am întors?! Or să vină și ei. Acasă îi aici, e un dor care nu te lasă, te cheamă înapoi. Nu poți trăi altfel".
Ăsta a fost secretul, mereu. Secretul simplu al oamenilor de aici, chiar și atunci când vremurile au fost grele, iar stăpânirile străine. Sunt sate puține în inima Munților Aninei. Toate cele știute se află de jur împrejurul muntelui și sunt legate de timpul în care comerțul austro-ungar era în floare. Doar că despre sălașele din munți nu vorbește nimeni. Sălașele astea, pur românești, pe care nici o hartă și nici o stăpânire nu le-a băgat în seamă. Istoria, însă, ar trebui să înceapă de la ele. Aici au trăit veacuri de-a rândul, ascunși și nesupuși, oamenii pământurilor ăstora. Credința lor simplă și smerită n-a putut fi înfrântă de nimic. Am fost deasupra, pe culmile din Stăncilova, acum e timpul să intru înăuntru munților, să trezesc pruncul acesta adormit din somn. Îi strâng mâna lui Velcotă Busuioc. Focul lui arde încet, mai departe, o ofrandă de frunze îngălbenite adusă cerului, ca o mărturie simplă a iubirii oamenilor pentru Dumnezeu.
Biserica nevăzută
Pășesc cu grijă pe covorul de frunze, ca să nu trezesc liniștea. Liniștea e un râu bătrân și adormit care mă călăuzește spre oameni. Așa mi s-a spus: să tot merg cu apa Nerei și n-am cum să mă rătăcesc. Am deschis o poartă de lemn și am intrat înăuntrul munților. Liniștea e o plutire, liniștea e tot ceea ce vezi cu ochii larg deschiși pe dinăuntru. Un foșnet abia simțit de frunze, plutirea unui uliu, zvâcnetul peștilor în apă, licăririle ascunse ale unor grădini dezmierdate de raze. Soarele care își odihnește lumina pe culmile cu stânci. Lumina asta de o blândețe nesfârșită, care se pogoară asupra lumii si o binecuvântează înainte de căderea nopții. Mă întorc în timp, spre timpuri fără timp, cu grijă să nu tulbur somnul unui prunc străvechi. Nu mă mai satur de liniște, aș putea merge așa o veșnicie. Ajung la o punte șubredă care trece peste apă și mă opresc. Fumul se ridică de pe hornul unei case, mă latră câini, am ajuns. Așa trebuie să arate o casă din poveste, îmi spun, din inima tărâmului cu dragoste și toamnă. Iar ei sunt oamenii: Sofia și Nicolae Crăciun. Nu se putea să-i cheme altfel, mă gândesc, iar oamenii mă poftesc în casă, ca și cum m-ar fi așteptat de mult. Se bucură. Aici, atât de departe de sat, în inima singurătății îndumnezeite, în căușul dintre munți al Nerei, mai degrabă întâlnești ciute și mistreți decât oameni. Și totuși Sofia și Nicolae sunt aici de o viață. Ea, de la 15 ani neîmpliniți, o copilă care tocmai devenise mireasă, el, dintotdeauna, "că doar aici or trăit și tată-meu, și bunicul și străbunicul, fie-le țărâna ușoară!". Aici, la colibă, cum îi zice lumea din sat locului. Ea are 73 de ani acum, el 78. Toți munții ăștia au fost presărați cu colibe și sălașe, dar acum, doar câteva mai sunt locuite. "Mai e una, în Poiana lui Trif, să tot fie o oră de mers de aici, îndărăt mai îs câteva, sus, pe culme, îs sălașe, atâta dară că oamenii s-or dezvățat să trăiască în pădure și munte, ca noi". E secretul pe care Nicolae Crăciun, pădurar toată viața lui, mi-l spune ca pe ceva simplu, de la sine înțeles. Munții Aninei au fost plini de viață. Viața ascunsă a unor oameni pe care nicio stăpânire nu i-a putut supune, din simplul motiv că au rămas nevăzuți. Istoria pomenește de satele întemeiate de Imperiul Austro-Ungar, de bătăliile crâncene cu Imperiul Otoman. Oamenii aceștia au fost uitați de hărți și istorie, pentru că așa și-au dorit ei, așa le-a fost mai bine. "Apăi, și hărțile astea nu se gândesc să ne întrebe și pe noi lucrurile...", zice Nicolae. "Aici, la noi, în Munții Aninei, uite acolo, îi o poiană de-i zice Țercovița. Și acolo, lângă izvor, o fost demuuult o biserică de lemn, pietrele încă se mai văd. Asta o știu de la tată tătâne-meu, că și el știa de la străbunii lui, care i-or zis să-și facă cruce ori de câte ori trece prin locurile alea. Și n-o fost pădurar să nu știe asta și să nu se închine la biserica nevăzută. Și apoi, biserică fără sat eu nu cred că se poate! Satu' tră să fie tot acolo, sub fâneață și pădure. Și nu-i peșteră din munte să n-aibă urmă de fum în ea, că doar Jucu, haiducu' nostru și oamenii lui, un' să se ascundă și ei de străini?! Aici, la noi, și Necuratu' dacă te găsește, tot n-are ce-ți face! Chiar așa: da' povestea de la Lacul Dracului o știți?". Și Nicolae se îndreaptă de spate și mă privește în ochi, stăruitor și curios ca un copil. "Nu, n-o știu", îi spun, "Apăi, atunci să v-o spun", zice iar.
Stâncile, surorile
"Pe vremuri, mi-or zis bătrânii mei, un păcurar d-al nostru, cioban, cum îi zice, o venit cu oile și caprele la lac. L-o prins ploaie mare acolo și frig și o făcut omul focu'. Mno, când o aprins el focu', numa' ce apare din apă un omuleț cu un pește în mână. «Io te las aici, zice omulețul, dacă tu îmi frigi peștele ăsta fără să se îndoaie». «Ba eu te las aici, dacă tu îmi frigi iedul fără să i se vadă dinții!», o zis păcuraru' nostru. Și-o tăiat un ied și i l-o dat omulețului. No, și ăsta leagă cu niște tei capul de ied, iar păcurarul vâră o țepușă prin gura peștelui până afar', la coadă, și încep să învârtă fiecare peștele și iedul acolo-n foc. Numa' că focu' arde teiu' cu care era legat iedul și numa' dinții iute ce apar! Peștele din țepușa păcurarului nici vorbă să se îndoaie. No, și când vede omul nostru asta, îi zice la omuleț, «No, acu, dispari, arătare, că io mi-s stăpân aici!». Și numa' ce se face omulețu' drac și sare urlând în lacul din față. Și uite așa or învins ciobanii noștri și pe necuratu'! Și apăi eu zic că povestea asta îi tare adevărată, că mulți pădurari bătrâni mi-or jurat că l-or auzit pe Sarsailă urlând din lac. Eu, unu', ce să zic, de când sunt am auzit urlând, dar am zis că or fi râșii când se luptă, că tare urât mai fac, chiar ca Satana!", zice Nicolae și se uită spre opincile lui, tot ca un copil. "Ba chiar că Satana îi", zice și Sofia, "că și eu am auzit urlând și ăla n-o fost nici un râs!" Îi întreb dacă nu le e teamă. "Cum să ne fie teamă?", îmi răspund amândoi deodată. " Apăi, ciobanul nostru l-o învins pe drac, și ăla din lacul lui nici că mai iese!", zice Nicolae. "Dumnezeu îi cu noi, să șciți, că fără rugăciune nimic nu facem nimic la casă noastră! Și dacă nici El nu ne are în pază, atunci cine!?". Sofia Crăciun a rostit răspicat cuvintele astea, cât s-o creadă o lume întreagă. E de o viață aici, singură, cu bărbatul ei, în mijlocul munților, și nu s-a temut de nimic, niciodată. "No, haideți să vă arăt ceva", îmi zice Nicolae și mă cheamă să ieșim în bătătura casei. Întinde mâna spre stânci, îmi arată: "Acolo-i Cârșia cu Țoale, vedeți? Astălaltă-i Cârșia Lungă. Mai încolo-i Cleanțul Prihodului, da, da, acolo. Eee, și acuma, uitați-vă-n zare, că io mi-s bătrân și nu mai văd bine, ar trebui să se vadă o cruce pe ailalta cârșie, La Toacă, îi zice. O vedeți?" O văd. O cruce mare, în vârful unei stânci îndepărtate, care străjuiește toată lunca Nerei și munții. "Eu am pus-o", zice Nicolae, "ca să avem și noi biserica noastră, când om fi prea bătrâni și osteniți să mai ajungem la a' din sat. Și uite, acum o venit timpul ăla și avem și noi biserica noastră".
Simplu. Smerit. Au adus cerul pe pământ și l-au facut acasă. Singuri, fără frică, în inima lui Dumnezeu și a munților. Povestea neîntreruptă și neștiută a oamenilor de aici. Nicolae îmi povestește încet de pădurile pe care le-a avut în pază. De goruni și jugaștri, de alunul turcesc și tisa care cresc doar aici, în munții ăștia. De fâsă, peștele străvechi pe care îl poți întâlni numai în Nera, alături de clean și mreană. De untura de viezure, cea care vindecă rănile, pe care încă o mai prepară Sofia. De vântul care șuieră cu totul altfel prin locurile astea, de urșii uriași pe care îi întâlnești doar pe culmi, de picioroangele cu care oamenii trec vadul râului. De Nera, care îngheață iarna, de înserările în care lumina venea doar de la o lampă cu petrol, de nopțile acelea lungi de pădurar, în care bărbații se strângeau la foc, beau un păhăruț de răchie și cântau doinele vechi ale haiducului Jucu. De fetele lor, care acum sunt departe, una la Reșița, cealaltă tocmai în Anglia. Iar el cu Sofia, tot aici, unde cerul a ajuns pe pământ și a rămas acasă, în Munții Aninei. Sofia s-a oprit din treabă și vine lângă noi. Se uită la munți până departe și șoptește, ca pentru ea: "Eu când o să plec de aici pe ultimul drum, îs sigură că stâncile astea or să plângă după mine. Surorile mele, dragele mele! Că tare le-am iubit pe toate și nu-i una să nu-mi fi cunoscut pașii. Apăi, dacă le-am iubit atât, și ele trebuie să mă iubească înapoi. Nu credeți asta, domnule?".
Cred. Și mai cred că am ajuns într-un loc unde cerul s-a coborât pe pământ și a rămas. Un loc din Munții Aninei, pe care de acum înainte am să-l numesc acasă.