Seducţie orientală: MIRODENIILE - Dulci, picante, dar mai ales foarte sănătoase

- Ghimbirul calmează durerile, curcuma ne ajută când avem guturai, piperul activează microcirculaţia - de mii de ani, mirodeniile sunt întrebuinţate ca medicamente în medicina ayurvedică. Şi în Occident, studiile realizate în ultimul timp le confirmă eficienţa -

Scorţişoara

Există două feluri de scorţişoară: cea numită Ceylon şi scoţişoara Cassia, originară din China, care este mai dulce, mai aromată şi mai ieftină. Mai ales aceasta din urmă s-a răspândit în Europa şi SUA, fiind folosită preponderent în bucătărie. Şi cercetătorii au utilizat-o, în majo­ritatea studiilor referitoare la acţiu­nea te­rapeutică a scorţi­şoa­rei. S-a constatat că ea stimulează apetitul şi activitatea intestinului, prevenind balonările şi senzaţia de prea-plin, aşadar, face mâncă­ru­rile mai uşor de digerat. Cu ajutorul extractelor de scorţişoară pot fi com­bătute anumite ciu­perci şi bacterii. Expe­rien­ţele efectuate în la­borator au evidenţiat faptul că scorţişoara are, de ase­me­nea, ca­lita­tea de a reduce gli­cemia, deter­minând pan­creasul să secrete mai multă insu­lină şi sporind capa­ci­tatea celulelor de a pre­lua glu­coza. Stu­diile cu su­biecţi umani au arătat că administrarea a minimum un gram de scorţişoară pe o perioadă mai îndelun­gată îmbunătăţeşte recep­tivitatea la insulină şi arderea grăsi­milor. Există totuşi şi un efect se­cundar: scorţişoara conţine can­tităţi importante de cumarină, o substanţă toxică pen­tru ficat. De aceea, se recomandă limitarea con­sumului la maxi­mum o linguriţă pe zi.


Schinduful

Seminţele galbene de schinduf au reputaţia de remediu miraculos. În In­dia şi în ţările arabe, ele sunt între­buin­ţate de secole ca afrodiziac, şi li se atribuie puterea de a vindeca o su­me­denie de su­ferinţe fizice. Astfel, se crede că schinduful ajută con­tra afec­ţiunilor respiratorii, alină durerile ab­do­minale, ameliorează bolile de ficat şi poate chiar preveni cancerul de colon. Femeile apelează la el în speranţa că le va regla ciclul menstrual, iar bărbaţii contează pe o îmbogăţire a podoabei capi­lare. Din păcate, cercetările n-au confir­mat până acum niciuna din aceste aşteptări. În orice caz, stu­diile arată că seminţele de schinduf reduc coles­te­rolul şi glicemia. De­oa­rece combat rezistenţa la insulină, ele pot contribui la preve­nirea diabetului de tip 2. Ca mirodenie, planta se foloseşte în com­binaţiile de curry şi la prepararea unor dul­ciuri, cum ar fi halvaua persană. Seminţele sunt uşor de prelucrat, o puteţi face şi dvs., în bucătăria per­sonală. Se usucă prin prăjire şi se râşnesc ori se zdro­besc în mojar, împreună cu alte ingrediente, pentru a condimenta pastele. Important: schin­duful conţine diosgenină, o substanţă între­buinţată în contracepţie. Deci, femeile însărcinate ar trebui să-l evite, întrucât le poate provoca un avort.


Ghimbirul

Fie proaspăt, fie sub formă de capsule ori pică­turi, ghimbirul trebuie să facă parte neapărat din trusa dvs. medicală de călătorie, fiindcă este un remediu cu efi­cienţă dovedită împotriva senza­ţiilor de greaţă şi vomă: e în­deobşte cunoscut că le poate fi de ajutor persoanelor cărora li se face rău în ma­şină, avion sau tren. Dar, cu toate că mulţi mari­nari obişnuiesc să mestece bu­că­ţele din ră­dăcina de ghim­bir cură­ţată de coa­jă, având în­cre­dere depli­nă în acest remediu, stu­diile ştiin­ţi­fice nu i-au ates­tat ferm efectul cal­mant asupra răului de mare. În schimb, planta acţio­nează cu bune re­zultate contra greţurilor din pri­ma perioa­dă de sar­cină, de după o inter­ven­ţie chi­rurgicală sau din timpul chimio­te­ra­piei. Rămâne de necon­testat faptul că substan­ţele ac­tive prezente în ghimbir blochează în­mul­ţirea bacteriilor şi a vi­ruşilor, stimu­lează di­gestia şi irigarea cu sânge a ţesu­turilor. De ase­menea, el are pro­prie­tatea de a reduce durerile. În urma unei meta­ana­lize efec­tuate în 2015, specialiştii da­nezi au ajuns la convingerea că durerile artrozice se pot ameliora prin adminis­trarea de preparate pe bază de ghimbir. Este evident că planta acţionează în mod similar unui analgezic uşor, cum ar fi aspirina. Capsulele cu pul­bere ob­ţinută din rădăcina uscată şi mă­cinată s-au dovedit de folos şi pentru pacienţii cu migrene. În medicina tradiţională asiatică, ghimbirul este recomandat pen­tru alinarea su­fe­rin­ţelor reu­matice şi a durerilor musculare. Iar când sunteţi răciţi, e o idee bună să vă preparaţi din el un ceai: va fluidiza şi eli­mina se­creţiile de pe căile respiratorii.


Curcuma

Pulberea de curcuma se regăseşte în aproa­pe toate combinaţiile de curry, cărora le dă nuanţa gal­benă caracteristică. În medicina tradiţională indiană ayurveda, curcuma este utilizată pentru tratarea gu­turaiului, sinuzitei, reumatismului şi pen­tru reducerea febrei. Ea stimulează pro­ducerea de secreţie bilia­ră, facilitând în conse­cinţă digerarea mâncă­rurilor grase, ceea ce pre­vine balonările şi sen­zaţia de prea-plin. Din câteva studii reiese şi faptul că această pulbere aurie scade valorile co­les­­terolului şi poate influ­en­ţa pozitiv metaboli­za­rea zahărului la pacienţii cu diabet de tip 2. În schimb, cei ce au calculi în vezica biliară ar trebui să renunţe la mirodenia respectivă, deoarece ea le poate agrava neplăcerile.
Rădăcina de curcuma, foarte asemă­nătoare cu rizomul de ghimbir, se bucură de un interes maxim din partea cerce­tăto­rilor. Numai în cursul anului trecut au apă­rut în publicaţiile de specialitate peste 1.300 de articole despre însemnătatea curcu­mei pentru sănătate şi efectele tera­peutice ale princi­palului ei principiu ac­tiv, curcuminul. Acesta inhibă inflamaţiile, restrânge distrugătoarele procese de oxi­dare ce au loc în interiorul celulelor şi poate reduce demineralizarea oaselor, pro­vocată de anumite boli. Mai ales în cazurile de artroză şi artrită s-au remarcat ameliorări datorate curcu­minului. Cu pri­lejul unui studiu, pentru realizarea căruia au fost ţinuţi sub observaţie în jur de 100 de suferinzi cu artroză avansată, medicii au recunoscut că administrarea zilnică a două grame de ex­tract de curcumin pe o peri­oadă de şase săptămâni a avut o eficienţă egală cu aceea a unui analgezic obiş­nuit, cumpărat de la far­ma­cie.
Totodată, curcuminul se află în centrul atenţiei şi ca posibil remediu anticancer. Deja cu mai mult de zece ani în urmă, oamenii de ştiin­ţă americani au făcut cunoscut faptul că polipii intestinali, care se pot malig­niza, dând naştere cancerului de colon, intră vizibil în remisie sub influenţa curcu­mei. În experienţele de laborator, s-a evi­denţiat clar acţiunea anticarcinogenă a curcuminului, afirmă specialiştii ame­ricani, care studiază substanţa respectivă de mulţi ani.


Piperul negru

Zona lui geografică de origine este cea din vecinătatea coastei Ma­la­bar, situată în partea de sud a Indiei. Tot de acolo continuă să ne vină şi astăzi boabele de calitate pre­mium. Şi Roma antică se aprovizio­na cu mirodenii din această regiune. În Evul mediu, piperul era plătit câteo­dată cu greu­tatea lui în aur. Preţiosul condiment a reprezentat unul dintre principalele motive ce l-au îndemnat pe Cristofor Columb să pornească în căutarea unei rute marine cât mai scurte spre India.
Din punctul de vedere al cererii de pe piaţă şi al preţului, piperul este de departe cea mai impor­tantă mirodenie - şi nu numai pe continentul euro­pean. Necesarul depăşeşte de ani de zile produc­ţia, ceea ce permite preţurilor să crească neîncetat. Ţările cu cele mai mari suprafeţe cultivate sunt Vietnam, Indonezia, Brazilia, India şi China. Peste 400.000 de tone se recoltează anual pe glob. Plan­ta căţără­toare de piper are o tulpină lemnoasă care, în cul­turi, se ridică până la 4 metri (iar în ţinuturile tro­picale îşi dublează înălţimea). Ea dezvoltă bu­cheţele de flori albe, mărunte, care se transformă apoi în fructe: valoroasele boabe. Piperul verde pro­vine din fructele cu gradul cel mai redus de coacere. Ele se ţin pentru scurt timp în apă fier­binte, după care sunt conservate în saramură sau în oţet de cocos. Pentru piperul negru se recoltea­ză fructe nici prea crude, nici prea coapte, căci aroma lor va fi perfectă abia atunci când se vor colora în verde deschis sau gălbui. Sunt lăsate să se usuce la soare, până devin negricioase şi tari. După aceea, se sortează manual, în funcţie de mărime şi calitate. Din fructele roşii, ajunse la ma­turitate deplină, se obţine printr-o procedură com­plicată piperul alb. Imediat după ce au fost culese, fructele sunt puse într-un sac şi lăsate să stea câteva zile în apă de izvor. Pieliţa roşie se înmoaie şi este îndepărtată mecanic. Urmează un scurt tratament cu aburi, iar apoi faza finală de uscare a boabelor albe, curăţate de coajă. Piperul roşu se găseşte rareori în comerţ, fiind dificil de conser­vat, deoarece se alterează repede. De regulă, magazinele îl vând fie uscat, fie păstrat în sara­mură. Pentru a se asigura că nu-şi va pierde culoa­rea roşie în timpul procesului de uscare, produ­cătorii îl tratează cu sulf.
Piperul negru oferă mult mai mult decât un de­liciu gustativ. Medicii indieni, care duc mai de­parte tradiţia ayurveda, îl prescriu la fel ca acum două milenii, drept leac împotriva constipaţiei, diareei, înţepăturilor de insecte, bolilor de inimă şi plă­mâni, a durerilor de încheieturi, precum şi la cariile dentare. El conţine uleiuri eterice, piperină (un alcaloid care îi conferă gustul iute) şi încă numeroşi alţi compuşi, a căror acţiune tera­peutică este con­firmată inclusiv de către medicina alopată. S-a dovedit, de exemplu, că piperul dis­truge o serie de germeni patogeni şi reechilibrea­ză tulburările di­gestive. De asemenea, creează o senzaţie de căldură şi sporeşte irigaţia sangvină. În cadrul unor expe­rimente de laborator, cercetă­torii americani au ob­servat că administrarea unui extract de piper negru a dus la stoparea vizibilă a proliferării celulelor maligne în cazul cance­rului de colon. Specialiştii au conchis că un con­sum regulat de piper în can­tităţi mici ar putea să împiedice apariţia cancerului de colon.
Atenţie: piperul poate diminua sau accentua acţiunea unor medicamente. De aceea, înainte de a vă condimenta mai des mâncărurile cu el, con­sultaţi prospectele preparatelor farmaceutice pe care urmează să le luaţi.


Chimenul

Deja de multe veacuri, şi în special în Eu­ropa, fructele usca­te de chimen şi-au dove­dit utilitatea ca reme­diu împotriva balonă­rilor, a senzaţiei de prea-plin, a crampelor gastrice şi a stoma­cu­lui iritabil. Arheologii au descoperit seminţe de chimen în situri cu locuinţe lacustre con­struite cu 3.000 de ani îna­inte de naşterea lui Hristos. Principalele substan­ţe active din compoziţia lor chi­mică sunt carvonul şi limo­nenul, conţinute în uleiul eteric de chimen şi responsabile pentru aroma lui deosebită. Cer­ce­­tările din domeniul medical au atestat prin nu­me­roase studii efi­cienţa acestui condiment în tulburările digestive. Chimenul măreşte secreţia de acid gastric, stimulând astfel apetitul şi di­ges­tia. Ule­iurile lui eterice relaxează în acelaşi timp muscu­la­tura tractului digestiv, combătând spasmele. Dato­rită proprietăţilor lor antibac­teriene, mes­te­carea seminţelor de chimen poate elimina mirosul neplăcut al cavităţii bucale. Magazinele naturiste ne pun adesea la dispoziţie un ceai ce constă dintr-un amestec de anason, fenicul şi chimen. Cele trei plante medicinale au însuşiri asemănătoare şi îşi potenţează reciproc acţiunea.
Important: fructele de chimen ar trebui culese de pe pajişti numai de către persoane care cunosc bine ierburile. Căci planta seamănă mult cu cucuta mare şi poate fi uşor confundată cu ea. Iar aceasta este extrem de toxică.


Anasonul stelat

Poate fi considerat una dintre vedetele bucă­tăriei asiatice. Fructele dure, cu aspect lemnos, poartă fiecare câte o sămânţă de mărimea unui bob de ma­zăre şi provin de la un copac originar din China, cu frunzişul permanent verde şi tul­pina înaltă până la 20 de metri. Condimentul este inclus în multe re­ţete, nu numai în ţara sa de ori­gine, ci şi în Vietnam, Malaysia, Thailanda şi India. Seminţele şi păstaia maronie, în formă de stea, sunt uneori fierte întregi, împreună cu cele­lalte ingrediente ce compun un anumit fel de mâncare, iar alteori se foloseşte pulbe­rea obţi­nută prin măcinarea lor. Anasonul stelat nu tre­buie confundat însă cu anasonul euro­pean, care este o plantă medicinală.
Faptul că această mirodenie este atât de răs­pândită se datorează nu doar aromei sale dulce­ge, amintind cumva de lemnul-dulce, ci şi acţiu­nii ei terapeutice efective asupra indispo­ziţiilor minore ce pot interveni pe parcursul unei zile. Uleiurile ete­rice îi con­feră proprietăţi ex­pectorante şi anti­spas­tice, în virtutea cărora este un reme­diu mereu pre­zent în formulele combinate de ceai contra răce­lii, dar în acelaşi timp, poate ameliora şi unele neplăceri di­gestive curente, cum sunt senzaţia de prea-plin, balonările şi crampele abdominale. Mes­tecarea fructelor alungă mirosul neplăcut al gurii, iar despre uleiul de anason stelat se spune că ar ali­na durerile de dinţi.