Întotdeauna am iubit animalele și plantele. Nu întâmplător am absolvit un liceu de stiințele naturii și o facultate care studiază interacțiunea dintre mediul înconjurător și influența, câteodată fastă, alteori nefastă, a substanțelor chimice asupra acestuia. Nici nu-mi pot imagina viața fără plante și animale. Ele sunt sufletul și prietenii mei de nădejde. Cu toate astea, îmi încep trista povestioară cu... "A fost odată".
...A fost odată un cățeluș pechinez imperial, pe numele lui Mugurel, un mugurel de toamnă-iarnă... L-am primit într-o zi sfântă - 30 noiembrie 2004 - ziua Sfântului Andrei. Era la un an și jumătate de la pierderea neașteptată a iubitului meu soț, Cristian, și elevii mei, o clasă de copii buni, mărinimoși și mari iubitori de animale (cred că am sădit și eu o mică "sămânță" în acest sens), mi l-au făcut cadou pe Mugurel. Era un puiuț de pechinez imperial, aproape alb, cu doi ochișori micuți, lăptoși, de un albastru ireal. Avea doar șase săptămâni și-mi încăpea în căușul palmei. A devenit imediat "vedeta" liceului unde profesam. Trecea din mână în mână, speriat de frenezia cu care colegii mei profesori se minunau de frumusețea și fragilitatea lui. L-am dus acasă, vârât în sân, și i-am simțit inimioara bătând alături de inima mea. Toți ai mei l-au întâmpinat cu bucurie și uimire. Tata - puțin nedumerit și depășit de situație, mama - panicată de noua ei preocupare "suplimentară" de bunică. Eu - eram în culmea fericirii... Era un puiuț delicat, cu ușoare probleme de imunitate, pe care le-am rezolvat cu suplimente alimentare, cu mâncărică de cea mai bună calitate și, mai ales, cu multă, cu foarte multă dragoste și grijă. Era cel mai iubit membru al familiei, răsfățat, îmbrăcat, plimbat (de trei ori pe zi) și chiar l-am luat cu noi în vacanțe la munte, la Azuga. Se făcuse un cățel frumos, afectuos, deosebit de inteligent. Era mândria noastră.
În februarie 2011 s-a simțit rău. L-am dus imediat la doctor, la Facultatea de Medicină veterinară. Niciunul nu a reușit să-i pună, însă, un diagnostic corect. Am ajuns la alt doctor, care l-a îndopat cu hidrocortizon până l-a adus în insuficiență cardiacă, hepatică și renală. Era atâta suferință și durere în ochii lui, cât și în ochii și sufletele noastre, încât lumea întreagă se prăbușise lângă noi. Plângeam toți în casă și nu ne împăcam niciun minut cu ideea că s-ar putea să-l pierdem pe Mugurel.
În ziua de 27 noiembrie 2011 (la aproape șapte ani de când îl primisem de la elevii mei), Mugurel s-a ridicat ușor pe lăbuțe, a dat ocol întregii case, adulmecând cu nesaț aerul atât de bine cunoscut și s-a prăbușit la picioarele noastre, într-un scâncet sfâșietor. Inimioara lui mică și totuși mare, de ființă iubitoare și loială, încetase să mai bată. Puiuțul meu pufos se transformase într-o steluță. O steluță a cărei traiectorie se intersectase inevitabil cu drumul soțului meu. Știu că amândoi ne veghează de sus, din înaltul văzduhului, și mai știu că la sfârșit ne vom întâlni și vom trăi împreună, poate mai fericiți decât aici.
Cu bine, dragul meu cățeluș pufos! Cu bine, suflețel nevinovat, cu bine îngerașul meu necuvântător, Mugurel.
Mugurașul meu ofilit mult prea devreme...
Prof. MAIOR CRISTINA - București
P.S. Dragi cititori, dragi oameni cu suflet bun, iubiți animalele și plantele. Adoptați animalele nimănui. Sunt prietenii cei mai devotați. Acum, în prag de iarnă, aveți grijă de ei... un castronaș cu mâncare, un bol cu apă, un acoperiș cald și primitor și foarte multă dragoste... Atât de puțin cer aceste animale nevinovate, nu treceți nepăsători, construiți punți sufletești...