Un bărbat înalt şi frumos
Am fost patru fete. Patru surori, două născute în România, două în Germania. Despre surorile din Germania am aflat abia în anul 1989, după celebrele evenimente din decembrie. Am aflat numai eu, pentru că, din păcate, sora mea de aici deja nu mai era. A făcut o depresie severă, după moartea mamei şi un mariaj nefericit, şi a murit într-un accident. Noi două, cele din România, nu ne-am cunoscut tatăl decât din fotografii. Vedeam un bărbat tânăr, frumos, îmbrăcat militar, care ne ţinea în braţe. Mama vorbea rar despre el, iar noi, deşi curioase, nu insistam, pentru că simţeam tristeţea ei. Deci cine era tata, bărbatul misterios din fotografie? Nu am aflat cu adevărat decât după anul 1989.
Tata s-a născut în oraşul Tulcea, pe malurile Dunării. Aici a învăţat, terminând liceul cu diplomă de merit. Elev eminent, a fost racolat de Moruzov, creatorul serviciului de spionaj din ţara noastră şi trimis să studieze dreptul la Universitatea din Iaşi. Aici a cunoscut-o pe mama, a treia fiică a unei familii sosite din zona Muscelului, de unde erau bunicii materni. S-au căsătorit în august 1940, iar în luna august a anului următor, m-am născut eu, prima lor fiică, iar după doi ani, cea de a doua. Anca şi Dana sau Danca, cum ne mai striga bunica atunci când o înfuriam prea tare. Tata avea 30 de ani şi era angajat ca funcţionar la Ministerul Apărării Naţionale. Am puţine informaţii despre tinereţea părinţilor mei, pentru că au dispărut din viaţa mea când eu eram prea copil pentru a mi se povesti lucruri pe care nu le puteam înţelege.
Duba neagră
Când soarta ţării noastre a fost decisă şi a intrat în zona de influenţă a U.R.S.S., pentru tata, ca şi pentru mulţi alţii, nu mai era cale de întoarcere în ţară. De-a lungul vieţii, punând cap la cap ce am reuşit să mai aflu, am înţeles că între mama şi tata a fost o mare iubire, iar eu am fost concepută în primul an al căsătoriei lor. Locuiau în Basarabia, pe atunci provincie a ţării noastre. Tata era deja ofiţer de contrainformaţii şi lucra pe frontul de est. La puţin timp după naşterea surorii mele, tata ne-a dus împreună cu mama în satul din Muscel, la casa bunicii. Pe atunci, bunica avea o moşie frumoasă, de cca 50 ha de teren arabil, livezi, păşuni şi peste 10 ha de pădure. Urma să rămânem acolo până la terminarea războiului. Dar omul propune şi Dumnezeu dispune. Aveam trei ani când mama a primit o înştiinţare oficială de la Ministerul de Interne, că trebuie să completeze un formular de cerere pentru stabilirea drepturilor de pensie a urmaşilor ofiţerilor dispăruţi pe front. O semnătură şi o ştampilă ne-au schimbat viaţa. După patru ani de căsătorie, poate cinci, de când se cunoşteau - şi aceştia întrerupţi de misiunile tatei - o femeie, mama mea, rămâne singură. De abia când am devenit şi eu femeie am simţit drama despărţirii bruşte şi neaşteptate de un bărbat pe care îl iubeşti şi cu care ţi-ai început viaţa. Cu alte cuvinte, mama era ca şi văduvă, iar noi, orfane de tată.
Ni s-au stabilit drepturile de pensie, iar de la tata ne-au rămas numai nişte fotografii cu un bărbat tânăr care ne ţinea în braţe. Am rămas toate trei în casa bunicii. Am învăţat primele opt clase la şcoala din sat. Vremurile se schimbaseră. Se instalase regimul comunist. Cu paşi repezi, configuraţia satului se modifica, se instaura o nouă ordine socială. Au fost arestaţi foştii primari şi alţi "duşmani ai poporului", iar familiile lor, ca să li se piardă urma, s-au răspândit pe la rude, în alte localităţi. Le-au fost sechestrate casele, case vechi, de oameni gospodari. Şi acum îmi amintesc cum bunica şi mama ne luau pe amândouă, când se lăsa seara, prin grădina casei, ne duceam în pădure să dormim la o femeie care locuia acolo. Ne întorceam dimineaţa. Atunci se afla cine a mai fost arestat şi cine a scăpat. Noi, copiii, nu pricepeam mare lucru, dar simţeam tensiunea şi îngrijorarea din familie. În curând aveam să simţim şi noi nenorocirea pe pielea noastră. Ofiţerii care luptaseră pe frontul de est au fost declaraţi duşmani ai poporului şi au început să fie arestaţi. Se bănuia că tata totuşi trăieşte undeva în vest şi că are o activitate ostilă noului regim. Singura persoană care ar fi putut deţine informaţii era soţia lui, mama mea. Aşa că, într-o zi, ne-am trezit la poarta casei cu o dubă neagră, care a luat-o. Cred că aveam în jur de opt, nouă ani. Când, după câteva zile s-a întors acasă, arăta ca după o boală grea, era sleită. Calvarul s-a repetat de câteva ori. La scurt timp, s-a îmbolnăvit de cancer mamar, a suferit două intervenţii chirurgicale şi apoi chimioterapia. O vedeam din ce în ce mai rar. Sufeream şi eram speriate amândouă, iar când revenea acasă, era teribil de slabă şi palidă. Când ne era tare dor de ea, ne băgam în şifonerul în care era îmbrăcămintea ei şi stăteam acolo pentru a-i simţi mirosul. Eram amândouă eleve, eu eram deja în ultima clasă a şcolii elementare din sat şi urma să plec la liceu. Dacă mama nu s-ar fi îmbolnăvit, aş fi venit la Bucureşti, la surorile mamei, care locuiau aici. Cum ea avea nevoie de tratament şi ele nu aveau decât o singură cameră, nici nu s-a mai pus problema. Cea mai bună variantă a fost aceea de a mă duce la bunicii din partea tatălui, care locuiau în Tulcea. Acolo era şi fratele mai mare al tatei, care nu avea copii şi ne iubea foarte mult. Spre Tulcea a fost ultimul drum pe care l-am făcut împreună cu mama.
Până la urmă s-a produs inevitabilul. Mi-am schimbat serviciul de la o întreprindere de interes local într-un minister, instituţie centrală a statului, neştiind că acolo se fac verificări politice serioase. Lucram de aproape zece ani, când la directorul meu a venit un căpitan de securitate, care a cerut să vorbească cu mine. Am intrat în biroul cunoscut, dar am simţit tensiunea şi stânjeneala directorului meu, cu care aveam o colaborare bună. Mi-a fost prezentat ofiţerul şi am fost lăsaţi singuri. Acesta mi-a spus că vrea să vorbim despre tatăl meu. M-au trecut fiorii, intuiam că voi trece prin momente grele şi că trebuie să-mi adun toate puterile să pot face faţă situaţiei. M-a întrebat apăsat ce mai ştiu despre el. Am înţeles imediat că pentru asta a venit, dar nu înţelegeam de ce scormonesc din nou acest subiect. I-am explicat că aşa cum ştiu eu de la mama, care acum era decedată, tata a fost declarat dispărut pe front şi din acel moment nu s-a mai ştiut nimic despre el. Noi, fetele, am avut pensie de urmaş până la majorat. Mi-a spus că din informaţiile lor, tatăl meu trăieşte, este în Germania şi desfăşoară o activitate ostilă ţării noastre. Îl interesau mai ales amănunte din perioada când erau căsătoriţi, unde lucra, unde au locuit. L-am enervat când i-am spus că nu cunosc astfel de amănunte, pentru că eram prea copil ca mama să-mi povestească astfel de lucruri. Aveam 12 ani când mama s-a îmbolnăvit şi 15 când a murit. A insistat s-o întreb pe sora mea mai mică, care fusese de curând la mătuşa noastră de la Braşov, pe care ei o suspectau că ar putea avea informaţii despre tata, de la românii de origine germană cu rude în Germania. Când i-am spus că nu mai pot să o întreb nimic pe sora mea pentru că, din nefericire, decedase de ceva timp, am simţit că deja era iritat. Mi-a cerut să iau legătura cu fraţii şi surorile tatei, cu orice altă persoană din familie, pentru a-i răspunde la un adevărat chestionar până a doua zi dimineaţă. Am alertat toată familia pentru că, de fapt, eu chiar nu aveam nici un fel de informaţii că tata trăieşte. Simţeam în casă un fel de speranţă, doar atât, nimic clar. A doua zi, m-am prezentat în clădirea securităţii, în biroul indicat, unde i-am predat securistului chestionarul cerut. Copia o am şi astăzi în arhiva mea. Când i-am spus soţului meu numele respectivului, şi-a dat seama că era securistul din institutul în care lucra. Făcea o ultimă verificare, înainte de aprobarea unei deplasări a lui în străinătate, care, evident, nu a mai avut loc. Era o perioadă tulbure după fuga în străinătate a generalului Pacepa, când o serie de dosare au fost reactivate. După această întâmplare, nu am avut complicaţii deosebite, poate şi datorită directorului meu, om de treabă, care mă aprecia. Era în anul 1985. După patru ani, ne-am... "eliberat".
Fotografia înviată
Era septembrie 1990, când am reuşit să îndeplinim toate formalităţile pentru a pleca să ne cunoaştem familia din Germania. Fata mea avea 18 ani, iar băiatul 12. Ştiam deja că acolo am trei fraţi, două fete şi un băiat, şi că tata suferise un atac cerebral care, din fericire, nu-i fusese fatal. Dar rămăsese cu o pareză. Până atunci nu călătorisem niciodată cu avionul, nu ştiam limba germană, dar plecam cu doi copii după mine, încrezându-mă în ajutorul divin. M-a aşteptat la aeroport sora mai mică. Parcă o văd şi acum, stătea cu soţul ei şi privea grupul de oameni care se scurgea spre ieşire. Ne-am îndreptat fără ezitare una către cealaltă, ştiind că nu greşim. Câteva zile am stat la ea, pentru a-i lăsa timp tatei să se obişnuiască cu ideea că am ajuns şi ne vom vedea curând. În acest timp, am vorbit la telefon, l-am asigurat că totul este bine. A venit şi ziua cea mare, în care urma să-mi văd tatăl. Cel pe care îl ştiam eu din fotografii ca un bărbat tânăr, în plină putere. Aşteptam cu nerăbdare să-l văd cum arată cu adevărat. Ne-a deschis uşa chiar el. Sora mea l-a cuprins imediat cu braţele, parcă pentru a-l proteja de emoţia prea puternică, iar el, peste umărul ei, mă privea, mă privea... nu îşi mai lua ochii de la mine. De abia după un timp m-a îmbrăţişat şi şi-a sărutat nepoţii. Este greu să redau în cuvinte tensiunea şi starea de spirit ce exista acolo în acele momente. A fost o seară de neuitat, cu toată familia lui de acolo, cu soţia lui, cu fratele vitreg, cu copiii mei. Primul lucru pe care ni l-a arătat a fost albumul lor de familie, care începea cu fotografiile mamei mele, cu noi două, fetele lui din România, fotografii pe care le purtase cu el permanent în timpul războiului şi după aceea. Ştia aproape tot despre noi, despre situaţia din ţară. Era preşedintele Asociaţiei Românilor Liberi din Germania, cu legături puternice în diaspora românească, cu postul de radio Europa Liberă. Nu degeaba, în ţară, era considerat o persoană ostilă regimului comunist, iar noi, ţinute sub presiune.
Drumul spre adevăr
Cred că nu este greu de înţeles ce a însemnat pentru mine să stau de vorbă cu tata. Să stăm de vorbă, să ne privim unul pe celălalt. SĂ EXISTE şi să-mi povestească... Să-mi povestească de ce a trebuit să părăsească ţara şi că a încercat să ne ia şi pe noi, că şi-a trimis şoferul după noi, că l-a aşteptat până în ultimul moment în care mai putea trece graniţa, dar acesta nu a mai apărut şi nu a aflat niciodată ce s-a întâmplat. M-a întrebat pe mine dacă ştiu ceva. Din păcate, nu auzisem nimic în casă despre această tentativă. Mi-a mai spus că el ştie că am fost mult timp supărată pe el, dar trebuie să înţeleg că între el şi mama a fost o înţelegere, chiar de la început, că dacă el dispare mai mult de zece ani, să se considere liberă să-şi vadă de viaţa ei. Din motive independente de dorinţa lui, nu se va mai putea întoarce şi nici să-i dea de veste nu va putea, pentru a nu ne pune în pericol. Dar, deşi comunicarea cu mama era interzisă, el era la curent cu tot ce se întâmpla în viaţa noastră. M-a surprins total când, la un moment dat, m-a întrebat ce înseamnă meseria de merceolog, pentru că ştia că eu, nefiind admisă la facultate din cauza dosarului politic, am urmat o şcoală tehnică de comerţ, de unde am obţinut calificarea în meseria respectivă. Era la curent cu evenimentele importante din viaţa noastră. Căsătoriile, cu cine suntem măritate, avea fotografii de la nunţile noastre şi ale copiilor noştri. Pentru mine, ce trăiam era incredibil. Pentru copiii mei era mai puţin tulburător. Ei trăiau alte emoţii, legate de peisajul unui oraş vestic, de aspectul oamenilor, al mijloacelor de transport etc. Contrariată, l-am întrebat cum reuşise să aibă ştiri despre noi. Aşa am aflat lucruri de care nu ştiam nimic. Noi, sora mea şi cu mine, după moartea mamei, am locuit împreună cu cele două surori ale sale, toate patru într-o mică garsonieră din Bucureşti. Ca urmare, unele lucruri pe care mi le povestea acum ar fi trebuit să le ştiu. Mi-am dat seama că mătuşile mele au luptat cât au putut să ne ferească pe noi două de orice întâmplare ce ne-ar fi putut tulbura viaţa şi poate chiar ne-ar fi putut pune în pericol. Adolescente fiind, fiecare cu prieteniile ei, oricând am fi putut scăpa ceva care ar fi stricat fragilul echilibru din viaţa noastră. Printr-o rudă a soţiei lui, care venise în România, încercase să ne trimită bani şi diferite obiecte, să afle veşti despre noi. Ea venise la noi, se prezentase la mătuşile mele, dar acestea, speriate, nu numai că nu au vrut să primească nimic, dar au îndepărtat-o cât au putut de repede. Culmea este că acea persoană a fost tot timpul urmărită, iar în momentul când a vrut să se urce în tren, a fost arestată. A fost ţinută trei zile şi eliberată, la presiunea ambasadei Germaniei. Nu-mi venea să cred, pentru că, de fapt, mereu am crezut că mătuşile mele exagerează în măsurile lor de protecţie a noastră. Eram singura din grupul meu de colegi şi prieteni pe care familia mă verifica în ce case mă duc, cu cine mă întâlnesc, cine le sunt părinţii etc. Atunci, grija lor mi se părea exagerată şi puţin paranoică. Acum, deşi nu mai sunt printre noi, ar trebui să le mulţumesc şi să le cer iertare. A doua poveste despre care nu ştiam nimic a fost legată de tentativa tatei de a mijloci înfierea noastră de un cuplu din Turcia, cu care era prieten. În felul acesta, ne-ar fi scos din ţară şi ajungeam la el. Pentru întocmirea actelor de adopţie, a trimis un avocat împuternicit la mătuşa mea, care ne era tutore. Mătuşa a refuzat categoric să accepte adopţia noastră de persoane necunoscute, iar nouă nu ne-a spus nimic. De fapt, în acele vremuri şi acele circumstanţe, nu cred că se putea face altfel.
Noua familie a tatălui meu
Cât despre surorile din Germania, şi ele tot două. Una creolă, cu influenţe de româncă în trăsături, cealaltă blondă, mai mult nemţoaică, dar cu fire de româncă. Când ne-am văzut prima oară, eram femei mature, fiecare cu vieţile noastre. Este atât de adevărat ce spun românii că "sângele apă nu se face". Ne-am acceptat şi ne-am apropiat fără efort. Ne-am studiat una pe alta cu mare curiozitate şi ne-am spus, cu emoţie, istoria vieţilor noastre.
Noi, cei din România, nu ştiam nimic de soarta tatei, dar ei aveau permanent veşti despre noi. Nici viaţa lor, a surorilor noastre, nu a fost uşoară. Cu un tată implicat permanent în acţiuni politice, legate de România, preşedinte al Asociaţiei Românilor Liberi din Germania, cu un cerc larg de români care militau pentru aceeaşi cauză, nu le era uşor. Acum ştim că a fost permanent supravegheat de "minunata noastră securitate" şi că a fost ademenit să se întâlnească cu diferiţi români binevoitori. Acum ştim de ce accidente puteau avea parte românii indezirabili sau copiii lor. Pentru ele a fost un adevărat chin să nu aibă libertatea celorlalţi tineri şi să fie mereu sub supravegherea atentă a mamei.
Norocul lor a fost că, în Germania, tineretul era emancipat şi îşi cam urma drumul propriu, cu sau fără acordul părinţilor. La optsprezece ani, erai un adult care ştia ce vrea. Firi voluntare, fete deştepte, până la urmă şi-au ales singure drumul în viaţă. Şi l-au ales bine, în funcţie de aptitudinile fiecăreia. Cea mică iubeşte caii şi acum trăieşte aproape de cai şi pentru cai. A studiat belle-arte la Paris şi pictează. Sora mai mare are talent la sculptură dar, pentru că iubeşte oamenii, şi-a luat calificarea necesară şi încearcă să-i ajute să treacă peste problemele lor de viaţă, prin terapii alternative ale medicinei tradiţionale.
Libertatea aceasta a lor, care nouă ne-a fost interzisă, mi s-a părut fascinantă. Poate altul ar fi fost cursul vieţii noastre, al fetelor din România, dacă am fi avut această şansă şi noi.
Trei surori
Acum am rămas trei şi suntem foarte bucuroase că ne-am regăsit. Avem personalităţi diferite, am trăit în medii diferite, dar ne leagă ceva mult mai puternic decât felul în care ne-am format. Suntem fetele tatei şi îl onorăm fiind şi prietene, nu numai surori. Am fost împreună la Tulcea şi am vizitat casa în care au locuit bunicii noştri şi s-a născut tata, liceul în care am învăţat, şi el, şi eu. Ne-a făcut plăcere să stăm câteva zile împreună, în satul în care am trăit noi, fetele din România, după cum ne-a făcut plăcere să le vizităm pe ele, în gospodăriile lor. Copiii şi nepoţii noştri le adoră şi sunt foarte bucuroşi când suntem împreună. Destinul nostru s-a împlinit.
ANCA NICOLAE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
