Şcoala magilor

- Puţini sunt cei care ştiu că magia albă şi neagră e scrisă în cărţi. Puterea solomonarilor, a şamanilor şi a alchimiştilor se află închisă în biblioteci, în grimoare, ale căror file ascund secretul marilor taine ale vieţii. Pline de descântece şi blesteme, de incantaţii şi reţete misterioase, aceste veritabile manuale ale magiei constituie un tezaur păgân, care coboară până în vremurile de aur ale regelui biblic, Solomon. Istoria ne spune, de altfel, că de pe timpul celor mai vechi civilizaţii terestre, magii şi preoţii şi-au consemnat cunoştinţele ezoterice în scris. Transmise din mână în mână, din generaţie în generaţie, aceste scrieri reprezintă esenţa experienţei spirituale a umanităţii de dinainte de creştinism -

În perioada antichităţii, se considera că ma­nua­lele de magie conţi­neau o mare înţelepciune, care tre­buia să rămână apa­najul elitelor preoţeşti. Odată cu creştinismul, scrierile ezoterice au intrat în opoziţie cu Biblia, dobândind o reputaţie malefică, la fel cu cei care le practicau. În Europa, apogeul interzicerii lor a avut loc în Evul Mediu şi apoi în Renaştere. Intransigenţi şi zeloşi, prelaţii occidentali încurajau arderea cărţilor de magie împreună cu cei care le consultau, uitând că per­so­najele din prim-planul Ve­chiului Testament, începând cu regele Solomon, fuseseră figuri eminente ale prac­ti­cilor "vrăjitoreşti". Dar, în ciu­da ameninţărilor şi a perse­cu­ţiilor, grimoarele vechi s-au păs­trat de-a lungul seco­lelor, bine dosite, în compar­ti­mentele secrete ale biblio­tecilor.
În mod paradoxal, numeroşi membri ai clerului păs­­trau ei înşişi, în mod clandestin, cărţi de magie. Se pare, de altfel, că foarte mulţi dintre magii medievali au fost clerici. Iar dacă unii papi au promulgat edicte împotriva vrăjitoriei, alţii, precum Urban al VIII-lea, au dat dovadă de indul­gen­ţă, ba chiar şi de o anumită curiozitate vizavi de ocultism. Atracţia pentru magia neagră, dezvăluită de aceste cărţi interzise, era aşa de puternică, încât foarte mulţi oameni civilizaţi au ajuns până acolo încât şi-au pus viaţa în pericol, refuzând să recunoască faptul că îndelet­ni­cirile lor oculte erau malefice.
Replicile erau pe măsură. Distrugerea unei cărţi lua de multe ori aspectul unui exorcism, a unei exe­cu­ţii capi­tale, ca şi cum paginile ar fi ascuns vreun de­mon. Ce-i drept, scrierile medievale vorbesc despre cărţi care au înne­grit cerul sau au scos strigăte as­cu­ţite, atunci când au fost aruncate pe rug.

Invocarea spiritelor

Aşa cum noi acceptăm în prezent faptul că suntem legaţi de pământ prin forţele gravitaţiei, strămoşii noştri credeau că aerul care îi înconjura era populat de spiri­te invizibile. Grimoarele medievale descriu ri­tualurile com­plexe prin care aceste spirite puteau fi invocate şi făcute vizibile, pentru a fi obligate apoi să execute do­rin­ţele in­vo­catorului. Opoziţia sistematică a catoli­cis­mului e cu atât mai de înţeles, cu cât se ştie că cele mai negre dintre manualele de magie pro­pu­neau instrucţiuni detaliate pentru purificările rituale. Ele recomandau practican­tu­lui să folosească nume de sfinţi şi simboluri religioase pen­tru a se proteja şi a stă­pâni entităţile pe care le in­voca. Or, Biserica a afir­mat totdeauna că toate spiritele invocate de vrăji­tori sunt doar demoni, iar în­cer­carea de a-i stăpâni prin intermediul numelor sacre este o blas­femie cumplită. Replica magicienilor, a alchimiştilor şi a descân­tă­torilor, că îndeletnicirile lor nu au legătură cu diavolul, ci cu credinţa, şi că ezoterismul este o cer­cetare a pu­te­rilor lăuntrice ale omului, n-a fost luată în seamă şi încăpăţânaţii au murit arşi pe rug, în braţe cu gri­moa­rele lor.
În prezent, cea mai cunoscută dintre cărţile de magie este, cu siguranţă, "Necronomiconul". Subin­ti­tulată "Car­tea Numelor Moarte", ea are reputaţia de a fi unul din­tre cele mai "periculoase" grimoare, da­to­rită faptului că cei care îi citesc revelaţiile înne­bunesc. Un zvon între­ţi­nut în mod savant îi atri­buie paternitatea acestei scrieri "arabului de­ment" Abdul al Hazred, care a murit, con­form le­gendei, la Damasc, în anul 728, sfâşiat de nişte draci invizibili. Opera lui demonică i-a su­pra­vieţuit, sub forma unor traduceri rare.

Un potenţial sinistru

În secolul 20, primul care a pus în circulaţie "Ne­cronomiconul", pe care l-a inclus într-o lu­crare fantastică, a fost scriitorul american H.P. Lovecraft. Doi alţi ame­ricani, Daniel Harms şi John Wisdom Gonce, au dise­cat din abundenţă documentele ezoterice în cartea lor "The Ne­cronomicon Files", prezentând şi analizând di­fe­ri­tele versiuni disponibile în întreaga lume. După opinia lor, "Necronomiconul" este un veritabil text ocult, şi nu o mistificare sau o simplă curiozitate literară. Ba şi mai mult, autorii declară că au simţit unele efecte stranii în urma citirii unor reţete magice: "Era ca şi cum o anumită parte din sufletul meu şi din corpul meu murise. Mă te­meam că anumite părţi ne­gative ale fiinţei mele, care începeau să se acomodeze cu vibraţiile simţite în urma lecturii, vor deveni aşa de puternice, încât vor pune stă­pânire pe mine". Un alt efect apărut în urma lecturii a luat forma unui coş­mar repetat, în timpul căruia ceva enorm şi puternic se lovea de uşile casei.
Dacă unii pun la îndoială faptul că textul, pe care îl con­sideră drept o simplă închipuire, ar putea avea in­fluenţă asupra sufletelor sensibile, ocultiştii afirmă că for­mulele din "Necronomicon" funcţionează, chiar dacă dife­ritele traduceri sub care circulă în lume s-au abătut (ca şi în cazul "Bibliei") de la original.

Grimoarele

În Evul Mediu, deţinerea unui grimoar "eretic" con­sti­tuia un delict pedepsit cu moartea. În zilele noas­­tre, mulţi specialişti văd în cărţile de magie lu­crări imagi­na­tive, care, da­că sunt citite cu mare aten­ţie, pot avea un im­pact profund asupra cititorului. În esenţă, la baza căr­ţilor de magie se află funda­men­tele culturale ale astro­lo­giei arabe, ale misticismului evreu, ale învăţămintelor bi­blice vulgarizate, ale des­cântecelor clasice, precum şi alte câteva surse ale tra­diţiei populare. Lectura lor per­mi­te înfăptuirea unor rituri şi a unor invocaţii elaborate care pot fi utilizate în scopuri specifice.
În "100 de reţete de magie prac­tică", francezul Jacques Coutela explică, de exemplu, cum putem să con­­fec­ţionăm o lumânare pentru alungarea bles­te­mului, să realizăm un pentaclu, să îndulcim cafeaua şi ceaiul fără zahăr, să facem tutunul să fie mai slab. Utilizarea pira­mi­delor, a rebusurilor magice sau a apelor magnetizate se supune unor reguli precise, care pot face din dvs. un stăpân al dragostei sau... al dis­cor­diei.

Spiritul regelui Solomon

Nu există o contradicţie mai pu­ternică decât cea din­tre învă­ţătura biblică şi cărţile de magie. Faptele apos­to­lilor subliniază cu o satisfacţie evidentă faptul că cei care se convertesc la creş­ti­nism trebuie să ardă textele de magie cu care vin în con­tact, iar Le­viticul preconizează ca adep­ţii vrăjitoriei să fie executaţi. Pe de altă parte, unul din­tre personajele cele mai semnificative ale Ve­chiu­lui Tes­tament, Solomon, regele evreu, ce­le­bru pentru înţelepciunea sa, practica vrăjitoria. Cât despre cel mai impor­tant grimoar dintre toate, "Cheile regelui Solomon", el este şi unul dintre cele mai vechi. După părerea multor cercetători, el constituie baza multor texte magice ulterioare, care recunosc, de altfel, că au folosit "întreaga înţelepciune a suveranului biblic".

Reţetele iadului

Reţetele magice descrise în grimoare sunt lungi şi com­plexe. La fel ca în arta bucă­tăriei, cu toate că există nu­meroase in­gre­di­ente, unele se re­pe­tă. Cărţile po­menesc, de exemplu, nume de de­moni, împreună cu des­crierea lor, şi rolul pe care îl joacă: obţi­ne­rea dragostei unei femei, gă­­­­si­rea unei comori pier­­­dute etc. Căr­ţile îi sfătuiesc pe vrăjitori să fie foarte grijulii când in­vocă un de­mon. Prepararea ne­­cesară acestei ceremonii poate dura mai multe săp­tămâni, ba chiar luni de zile, şi este necesară însuşirea perfectă a ritualului, orice "bâlbă" putând fi fatală pen­tru practicant.

Crowley şi cosmosul

Dacă e să îi dăm crezare ce­lebrului satanist al secolului XX, Aleister Crowley, riturile şi ritualurile din căr­ţile de ma­gie sunt des­ti­nate in­tră­rii în con­tact cu rea­litatea supra­na­turală care ne înconjoară. În introducerea la "Cheile regelui Solo­mon", scrisă de el în 1904, in­sistă asu­pra faptului că rezul­ta­tele ma­gice descrise nu sunt "mi­ra­cu­loase", ci "raţionale". Crowley sus­ţine că postul în­de­lungat, con­­centrarea asupra anumitor sune­te, rostirea rituală a unor des­cân­tece sunt nişte exerciţii care reac­tivează nişte facultăţi mentale ascunse, pe care oa­menii din vechime le utilizau în mod curent, pentru a intra în legătură cu lumea spi­ritelor de dincolo. El iden­tifică magia cu o tehnică stră­veche, care permitea utili­zatorului său să se elibereze de demonii şi îngerii din spi­ritul său, pentru a intra în con­tact cu cosmosul, putând să modifice lucrurile după propria voinţă.

Istoria Necronomiconului

Titlul original al "Necronomiconului" era "Al-Azif", Azif fiind termenul utilizat de către arabi pen­tru a de­sem­na zgomotul nocturn (pro­dus de insecte), despre care se pre­su­punea că este mur­murul de­mo­­nilor. Au­to­rul scrierii es­te Abdul al Haz­red, un poet ne­bun din Sanaa (Ye­men), care a tră­it pe vremea califilor Ome­iazi, pe la anul 700. El a vi­zitat rui­nele Ba­bi­lo­nului şi sub­te­ra­nele secrete din Mem­fis şi a pe­trecut zece ani în singurătatea ma­relui deşert din sudul Ara­biei, Roba el-Kaliyeh. Se spune că acest deşert este locuit de către spirite care pro­te­jează răul şi de către mon­ştri ai mor­ţii. Cei care au fost acolo spun că se petrec lucruri stranii, supra­na­turale. În ulti­mii ani ai vieţii, al Haz­red a trăit la Da­masc, unde a scris "Ne­cro­nomi­conul" şi unde a murit în cir­cum­stanţe suspecte.
Cel care i-a scris biografia în seco­lul al XII-lea, Ibn-Kallikan, povesteşte că al-Hazred a fost devorat în plină zi de un monstru oribil, în faţa unui mare număr de oameni, împietriţi de frică. Cât a trăit, poetul nebun po­ves­tea că a văzut faimosul Irem, oraşul coloa­nelor, şi că a găsit sub ruinele unui alt oraş din deşert ana­lele şi se­cretele unei rase mai vechi decât uma­nitatea.
În anul 950, "Al Azif", care a circulat în secret printre filozofii epocii, a fost tradus în gre­ceşte de către Theodorus Philaetas din Cons­tan­tinopol, sub titlul de "Necronomicon".Timp de un secol, pe baza lui s-au făcut experienţe teribile, astfel încât cartea a fost inter­zisă şi arsă din ordinul papei. După aceasta, nu s-a mai vorbit decât rar despre carte, până în 1228, când Olaus Worminus a tra­dus-o în latină şi apoi a fost impri­mată de două ori, prima dată în secolul al XV-lea, în Germania, şi apoi în secolul XVII, în Spania. Atât în ver­siu­nea greacă, cât şi în cea latină, scrierea a fost interzisă de către Papa Gregorie al IX-lea, la 1332. Versiunea gre­cească, impri­mată în Italia între 1500-1550, s-a pier­dut în urma in­cen­­diului bibliotecii în care se afla. Dintre textele latineşti care au mai rămas, unul (din sec. XV) este păstrat la Bri­tish Museum, iar celălalt (din secolul XVII) la Biblioteca Naţională din Paris. O nouă ediţie din seco­lul al XVII-lea se află, de asemenea, la Muzeul Widener din Harvard şi o alta la Biblioteca Universităţii Miska­to­nic din Arkham. De asemenea, mai există una la Univer­sitatea din Bue­nos Aires, în afara a numeroase alte copii secrete care cir­culă xeroxate în toată lumea. Lucrarea este interzisă cu severitate de către Biserică. Se spune că lectura sa atrage după sine consecinţe dezastruoase.

NEGRU SAU ALB

Distincţia între magia albă şi magia neagră îi interesează mai mult pe adepţi decât pe ad­ver­sari. Aceştia din urmă sunt convinşi că toată magia de­vine la un mo­ment dat nea­gră, ape­­lând la forţe male­fice. Spe­cia­liştii ocul­­tismului operează to­tuşi dis­tincţii clare între di­ver­sele tipuri de magie, pornind de la dife­ren­ţa pe care vechii greci o făceau între goetia, ma­gia joa­să, şi theurgia, magia înal­­tă. Pri­ma era barbară şi car­nală, în vreme ce a doua era sa­cră, folosind atributele divi­nu­lui şi având exclusiv un final po­zi­tiv. O distincţie simi­lară exis­ta şi în timpul Evului Mediu, când ma­jo­ri­ta­tea ma­gilor afir­mau că practică o magie na­tu­ra­lă, o cercetare a tainelor univer­sului şi ale sacru­lui. La polul opus se afla ma­gia demo­niacă, care se fă­cea cu aju­to­rul spi­ritelor malefice, în interes per­so­nal: bani, răz­bunare, îmbogăţire etc. Această formă de magie era cunoscută şi sub numele de "necro­manţie" (un ter­men care se referă la invocarea spi­ritelor mor­ţi­lor). Inutil de adăugat că Biserica nu-şi dădea oste­neala să-i întrebe pe vrăjitori de la ce tip de religie se reclamă. Toţi erau condamnaţi la moar­te cu aceeaşi severitate.