În legătură cu acest aspect, vă voi relata câteva întâmplări petrecute după moartea mamei mele, o femeie credincioasă, pe care Dumnezeu a luat-o la vârsta de 74 de ani, de ziua Înălţării Sfintei Cruci, când se îndrepta spre biserică. După ce am înmormântat-o creştineşte, conform tradiţiilor şi obiceiurilor locului, noi, cei cinci copii (un băiat şi patru fete), am rămas la casa părintească, pentru tămâierea mormântului şi pentru pregătirea praznicului de nouă zile. După împlinirea datinilor creştine, despărţindu-ne cu greu de tata, care rămânea singur şi neconsolat, ne-am urcat în maşină, îndreptându-ne pe înserate spre Târgu-Frumos. Chiar la ieşirea din sat, departe de orice zonă împădurită sau livadă, ne-a apărut în faţa maşinii o căprioară, care pur şi simplu s-a oprit în mijlocul drumului, implorându-ne parcă, cu o privire duioasă, să rămânem cu ea. Am oprit motorul şi, timp de câteva minute, ne-am privit reciproc, gândind cu toţii că în căprioară se întruchipa sufletul mamei, care ne ruga să n-o părăsim. Ne-am continuat drumul, tânguindu-ne de faptul că problemele profesionale şi de familie nu ne permiteau să îndeplinim ultimul "mesaj" al mamei.
La două zile după această întâmplare, m-am întors în sat, împreună cu soţia şi cu cele două fiice ale noastre, la care mama ţinea foarte mult, primul popas făcându-l la cimitir, pentru a aprinde câte o lumânare la mormânt. Imediat ce am aprins lumânările, una dintre fetiţe zăreşte lângă crucea de la căpătâiul mamei, în mijlocul unei tufe de stânjenei, "un ghem de iepuraş", care stătea ciucit şi privea curios la toate mişcările noastre. La insistenţa fetiţelor, l-am prins, fără a se opune în vreun fel, ele angajându-se să-l crească şi să aibă grijă de el. Pe loc, i-au pus şi un nume, care nu putea fi altul decât "Buni", aşa cum o strigau ele pe bunica. L-am luat la Târgu-Frumos şi, spre bucuria fetelor, s-a acomodat foarte repede la noile condiţii, făcând salturi de bucurie, ori de câte ori vedea cana de lapte şi seringa cu care era hrănit. Într-una din zile, "Buni" a devenit trist, refuzând să se mai joace şi chiar să mănânce, lucru pe care îl făcea cu atâta poftă până atunci. Uitându-ne pe calendar, ne-am dat seama că se împlineau exact 40 de zile de când mama ne părăsise. Atunci ne-am hotărât să mergem cu toţii şi să-l ducem pe iepuraş cu maşina la marginea unei tarlale a fostului IAS. Cu lacrimi în ochi, fetele şi-au luat rămas bun de la "Buni", sărutându-l şi strângându-l la piept, după care, cu strângere de inimă, l-au aşezat lângă maşină, crezând că vor putea urmări primele salturi în libertate ale acestuia. Dar "Buni" nu a schiţat niciun gest, ba mai mult, avea nişte priviri care ne implorau să-l luăm din nou în braţe. Pentru a depăşi momentul, l-am dus pe "Buni" la circa douăzeci şi cinci de metri distanţă, pe lucerna proaspăt cosită, şi m-am întors spre maşină. Odată cu mine, a ajuns însă la maşină şi "Buni", având aceeaşi privire rugătoare şi tristă, care ne implora, parcă, să nu-l părăsim. Emoţionaţi din cale-afară, ne-am gândit că totuşi ar fi cel mai bine să-l ducem pe "Buni" exact acolo de unde l-am luat. Ajuns din nou în tufa cu stânjenei de lângă mormântul mamei, "Buni" a devenit vesel şi jucăuş şi, prin salturi din ce în ce mai sigure, a dispărut în covorul de flori şi verdeaţă al cimitirului. Probabil, sufletul întruchipat în el ajunsese în Ceruri, de unde ne simţim şi astăzi supravegheaţi, mai ales în momentele de cumpănă ale vieţii.
Ing. IOAN STIFII - Târgu-Frumos, jud. Iaşi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
