Un bărbat înalt și frumos
Am fost patru fete. Patru surori, două născute în România, două în Germania. Despre surorile din Germania am aflat abia în anul 1989, după celebrele evenimente din decembrie. Am aflat numai eu, pentru că, din păcate, sora mea de aici deja nu mai era. A făcut o depresie severă, după moartea mamei și un mariaj nefericit, și a murit într-un accident. Noi două, cele din România, nu ne-am cunoscut tatăl decât din fotografii. Vedeam un bărbat tânăr, frumos, îmbrăcat militar, care ne ținea în brațe. Mama vorbea rar despre el, iar noi, deși curioase, nu insistam, pentru că simțeam tristețea ei. Deci cine era tata, bărbatul misterios din fotografie? Nu am aflat cu adevărat decât după anul 1989.
Tata s-a născut în orașul Tulcea, pe malurile Dunării. Aici a învățat, terminând liceul cu diplomă de merit. Elev eminent, a fost racolat de Moruzov, creatorul serviciului de spionaj din țara noastră și trimis să studieze dreptul la Universitatea din Iași. Aici a cunoscut-o pe mama, a treia fiică a unei familii sosite din zona Muscelului, de unde erau bunicii materni. S-au căsătorit în august 1940, iar în luna august a anului următor, m-am născut eu, prima lor fiică, iar după doi ani, cea de a doua. Anca și Dana sau Danca, cum ne mai striga bunica atunci când o înfuriam prea tare. Tata avea 30 de ani și era angajat ca funcționar la Ministerul Apărării Naționale. Am puține informații despre tinerețea părinților mei, pentru că au dispărut din viața mea când eu eram prea copil pentru a mi se povesti lucruri pe care nu le puteam înțelege.
Duba neagră
Când soarta țării noastre a fost decisă și a intrat în zona de influență a U.R.S.S., pentru tata, ca și pentru mulți alții, nu mai era cale de întoarcere în țară. De-a lungul vieții, punând cap la cap ce am reușit să mai aflu, am înțeles că între mama și tata a fost o mare iubire, iar eu am fost concepută în primul an al căsătoriei lor. Locuiau în Basarabia, pe atunci provincie a țării noastre. Tata era deja ofițer de contrainformații și lucra pe frontul de est. La puțin timp după nașterea surorii mele, tata ne-a dus împreună cu mama în satul din Muscel, la casa bunicii. Pe atunci, bunica avea o moșie frumoasă, de cca 50 ha de teren arabil, livezi, pășuni și peste 10 ha de pădure. Urma să rămânem acolo până la terminarea războiului. Dar omul propune și Dumnezeu dispune. Aveam trei ani când mama a primit o înștiințare oficială de la Ministerul de Interne, că trebuie să completeze un formular de cerere pentru stabilirea drepturilor de pensie a urmașilor ofițerilor dispăruți pe front. O semnătură și o ștampilă ne-au schimbat viața. După patru ani de căsătorie, poate cinci, de când se cunoșteau - și aceștia întrerupți de misiunile tatei - o femeie, mama mea, rămâne singură. De abia când am devenit și eu femeie am simțit drama despărțirii bruște și neașteptate de un bărbat pe care îl iubești și cu care ți-ai început viața. Cu alte cuvinte, mama era ca și văduvă, iar noi, orfane de tată.
Ni s-au stabilit drepturile de pensie, iar de la tata ne-au rămas numai niște fotografii cu un bărbat tânăr care ne ținea în brațe. Am rămas toate trei în casa bunicii. Am învățat primele opt clase la școala din sat. Vremurile se schimbaseră. Se instalase regimul comunist. Cu pași repezi, configurația satului se modifica, se instaura o nouă ordine socială. Au fost arestați foștii primari și alți "dușmani ai poporului", iar familiile lor, ca să li se piardă urma, s-au răspândit pe la rude, în alte localități. Le-au fost sechestrate casele, case vechi, de oameni gospodari. Și acum îmi amintesc cum bunica și mama ne luau pe amândouă, când se lăsa seara, prin grădina casei, ne duceam în pădure să dormim la o femeie care locuia acolo. Ne întorceam dimineața. Atunci se afla cine a mai fost arestat și cine a scăpat. Noi, copiii, nu pricepeam mare lucru, dar simțeam tensiunea și îngrijorarea din familie. În curând aveam să simțim și noi nenorocirea pe pielea noastră. Ofițerii care luptaseră pe frontul de est au fost declarați dușmani ai poporului și au început să fie arestați. Se bănuia că tata totuși trăiește undeva în vest și că are o activitate ostilă noului regim. Singura persoană care ar fi putut deține informații era soția lui, mama mea. Așa că, într-o zi, ne-am trezit la poarta casei cu o dubă neagră, care a luat-o. Cred că aveam în jur de opt, nouă ani. Când, după câteva zile s-a întors acasă, arăta ca după o boală grea, era sleită. Calvarul s-a repetat de câteva ori. La scurt timp, s-a îmbolnăvit de cancer mamar, a suferit două intervenții chirurgicale și apoi chimioterapia. O vedeam din ce în ce mai rar. Sufeream și eram speriate amândouă, iar când revenea acasă, era teribil de slabă și palidă. Când ne era tare dor de ea, ne băgam în șifonerul în care era îmbrăcămintea ei și stăteam acolo pentru a-i simți mirosul. Eram amândouă eleve, eu eram deja în ultima clasă a școlii elementare din sat și urma să plec la liceu. Dacă mama nu s-ar fi îmbolnăvit, aș fi venit la București, la surorile mamei, care locuiau aici. Cum ea avea nevoie de tratament și ele nu aveau decât o singură cameră, nici nu s-a mai pus problema. Cea mai bună variantă a fost aceea de a mă duce la bunicii din partea tatălui, care locuiau în Tulcea. Acolo era și fratele mai mare al tatei, care nu avea copii și ne iubea foarte mult. Spre Tulcea a fost ultimul drum pe care l-am făcut împreună cu mama.
Noi, surorile din România, eram convinse că nu ne vom vedea niciodată tatăl. Știam că este ceva în neregulă cu situația lui, dar nu înțelegeam prea multe. Am devenit amândouă majore, ne-am căsătorit, am început să lucrăm. Prima încercare a fost când a trebuit să-mi scriu autobiografia la angajare. Trebuia să ocolesc cât mai convingător situația tatei și faptul că eram nepoată de chiabur. Așa că formula a fost: tata este dat dispărut pe front în anul 1944, iar eu am avut pensie de urmaș până la majorat. La rândul lor, soții noștri erau obligați să prezinte, în biografie, situația soțiilor. Se intensificau emoțiile atunci când eram propuși pentru promovare sau soții erau propuși pentru plecare în interes de serviciu în străinătate. Dacă erai căsătorit și te remarcai profesional, ți se propunea să intri în partid. Am ocolit asta cât am putut. Știam că se fac verificări. La un moment dat, pentru a nu trezi suspiciuni, a trebuit să accept, dar am trecut prin emoții care acum ar fi greu de înțeles.
Până la urmă s-a produs inevitabilul. Mi-am schimbat serviciul de la o întreprindere de interes local într-un minister, instituție centrală a statului, neștiind că acolo se fac verificări politice serioase. Lucram de aproape zece ani, când la directorul meu a venit un căpitan de securitate, care a cerut să vorbească cu mine. Am intrat în biroul cunoscut, dar am simțit tensiunea și stânjeneala directorului meu, cu care aveam o colaborare bună. Mi-a fost prezentat ofițerul și am fost lăsați singuri. Acesta mi-a spus că vrea să vorbim despre tatăl meu. M-au trecut fiorii, intuiam că voi trece prin momente grele și că trebuie să-mi adun toate puterile să pot face față situației. M-a întrebat apăsat ce mai știu despre el. Am înțeles imediat că pentru asta a venit, dar nu înțelegeam de ce scormonesc din nou acest subiect. I-am explicat că așa cum știu eu de la mama, care acum era decedată, tata a fost declarat dispărut pe front și din acel moment nu s-a mai știut nimic despre el. Noi, fetele, am avut pensie de urmaș până la majorat. Mi-a spus că din informațiile lor, tatăl meu trăiește, este în Germania și desfășoară o activitate ostilă țării noastre. Îl interesau mai ales amănunte din perioada când erau căsătoriți, unde lucra, unde au locuit. L-am enervat când i-am spus că nu cunosc astfel de amănunte, pentru că eram prea copil ca mama să-mi povestească astfel de lucruri. Aveam 12 ani când mama s-a îmbolnăvit și 15 când a murit. A insistat s-o întreb pe sora mea mai mică, care fusese de curând la mătușa noastră de la Brașov, pe care ei o suspectau că ar putea avea informații despre tata, de la românii de origine germană cu rude în Germania. Când i-am spus că nu mai pot să o întreb nimic pe sora mea pentru că, din nefericire, decedase de ceva timp, am simțit că deja era iritat. Mi-a cerut să iau legătura cu frații și surorile tatei, cu orice altă persoană din familie, pentru a-i răspunde la un adevărat chestionar până a doua zi dimineață. Am alertat toată familia pentru că, de fapt, eu chiar nu aveam nici un fel de informații că tata trăiește. Simțeam în casă un fel de speranță, doar atât, nimic clar. A doua zi, m-am prezentat în clădirea securității, în biroul indicat, unde i-am predat securistului chestionarul cerut. Copia o am și astăzi în arhiva mea. Când i-am spus soțului meu numele respectivului, și-a dat seama că era securistul din institutul în care lucra. Făcea o ultimă verificare, înainte de aprobarea unei deplasări a lui în străinătate, care, evident, nu a mai avut loc. Era o perioadă tulbure după fuga în străinătate a generalului Pacepa, când o serie de dosare au fost reactivate. După această întâmplare, nu am avut complicații deosebite, poate și datorită directorului meu, om de treabă, care mă aprecia. Era în anul 1985. După patru ani, ne-am... "eliberat".
Fotografia înviată
M-au cuprins un soi de neastâmpăr și o dorință de nestăvilit, de a afla adevărul despre tata. Trăiește? Dacă trăiește, unde trăiește și ce s-a întâmplat cu viața lui și cu viața noastră? Nu mai aveam în Tulcea decât pe fratele mai mare al tatălui meu, bunicii muriseră. Ceva mă îndemna să mă duc acolo. Spre regretul meu, pentru că țineam mult la ei, după ce m-am căsătorit, nu am mai ținut legătura, parcă într-un fel voiam să mi se piardă urma. Așa că l-am rugat pe soțul meu să ne facem concediul în deltă și, cu ocazia aceasta, să-l vizităm, poate știe ceva despre tata. Am plecat împreună cu copiii noștri. Mătușa mea, cum m-a văzut, m-a luat repede în bucătărie și mi-a pus în mână o scurtă scrisoare de la tata, o fotografie cu familia lui din Germania și un număr de telefon. Mi-a spus că lui îi este teamă încă pentru siguranța noastră și de aceea nu ne telefonează. Tatăl meu avea atunci 79 de ani, eu 48, iar sora mea mai mică nu mai era. Mătușa mi-a mai povestit că atunci când noi eram copii, ei au aflat că el trăiește. Ceva timp, primiseră mesaje de la tata, printr-un marinar care făcea curse pe Dunăre, dar nu a durat mult timp până când securitatea a aflat și bietul meu bunic, după ce primea scurte felicitări din Germania, mai ales de Crăciun și de Paște, era ținut câteva zile în arest. Așa că i-au transmis tatei să nu mai scrie.
Reveniți din vacanță, am decis să-i telefonez tatei. Nu-mi venea să cred că așa ceva se poate întâmpla cu adevărat. În acele zile în care tot românul avea acces la telefonul internațional, nu reușeam să prind legătura telefonică. Au fost zile de zbucium, cu întrebări de genul dacă acest om există cu adevărat, ce reprezint eu pentru el acum, când are acolo o familie și trei copii. Și așa nu eram eu prea voinică, dar am slăbit patru kilograme până când, într-o noapte, am prins legătura. Nu știu limba germană, așa că l-am rugat pe soțul meu să stea la telefon pentru prima prezentare. Din fericire, a răspuns tata, care după ce a înțeles cine este, l-a întrebat simplu: "Ce face fetița mea?". Eram gâtuită de emoție, mă străduiam să-mi recapăt vocea. Știam că avusese un atac cerebral în timp ce urmărea la televizor "revoluția din România" și trebuia să fac în așa fel încât totul să fie cât mai ușor de suportat. Sunt momente în viață, de mare bucurie sau de mare durere, pentru care oricât te-ai pregăti sufletește, tot nu ești pregătit suficient. Ne-a ajutat Dumnezeu să trecem amândoi cu bine momentul. M-a contrariat reacția lui când i-am spus că vreau să-l văd și aș putea veni cu copiii mei - nepoții lui, să-i cunoaștem pe toți de acolo. S-a arătat mirat și m-a întrebat dacă chiar vreau să-l văd. Pe moment am fost surprinsă, apoi mi-am adus aminte de accesele mele din adolescență, de furie față de el, pentru faptul că mama a avut atât de suferit și a fost atât de nefericită. Cred că până la urmă, cineva din familie i-a transmis supărarea mea. A fost reală.
Era septembrie 1990, când am reușit să îndeplinim toate formalitățile pentru a pleca să ne cunoaștem familia din Germania. Fata mea avea 18 ani, iar băiatul 12. Știam deja că acolo am trei frați, două fete și un băiat, și că tata suferise un atac cerebral care, din fericire, nu-i fusese fatal. Dar rămăsese cu o pareză. Până atunci nu călătorisem niciodată cu avionul, nu știam limba germană, dar plecam cu doi copii după mine, încrezându-mă în ajutorul divin. M-a așteptat la aeroport sora mai mică. Parcă o văd și acum, stătea cu soțul ei și privea grupul de oameni care se scurgea spre ieșire. Ne-am îndreptat fără ezitare una către cealaltă, știind că nu greșim. Câteva zile am stat la ea, pentru a-i lăsa timp tatei să se obișnuiască cu ideea că am ajuns și ne vom vedea curând. În acest timp, am vorbit la telefon, l-am asigurat că totul este bine. A venit și ziua cea mare, în care urma să-mi văd tatăl. Cel pe care îl știam eu din fotografii ca un bărbat tânăr, în plină putere. Așteptam cu nerăbdare să-l văd cum arată cu adevărat. Ne-a deschis ușa chiar el. Sora mea l-a cuprins imediat cu brațele, parcă pentru a-l proteja de emoția prea puternică, iar el, peste umărul ei, mă privea, mă privea... nu își mai lua ochii de la mine. De abia după un timp m-a îmbrățișat și și-a sărutat nepoții. Este greu să redau în cuvinte tensiunea și starea de spirit ce exista acolo în acele momente. A fost o seară de neuitat, cu toată familia lui de acolo, cu soția lui, cu fratele vitreg, cu copiii mei. Primul lucru pe care ni l-a arătat a fost albumul lor de familie, care începea cu fotografiile mamei mele, cu noi două, fetele lui din România, fotografii pe care le purtase cu el permanent în timpul războiului și după aceea. Știa aproape tot despre noi, despre situația din țară. Era președintele Asociației Românilor Liberi din Germania, cu legături puternice în diaspora românească, cu postul de radio Europa Liberă. Nu degeaba, în țară, era considerat o persoană ostilă regimului comunist, iar noi, ținute sub presiune.
Drumul spre adevăr
Cred că nu este greu de înțeles ce a însemnat pentru mine să stau de vorbă cu tata. Să stăm de vorbă, să ne privim unul pe celălalt. SĂ EXISTE și să-mi povestească... Să-mi povestească de ce a trebuit să părăsească țara și că a încercat să ne ia și pe noi, că și-a trimis șoferul după noi, că l-a așteptat până în ultimul moment în care mai putea trece granița, dar acesta nu a mai apărut și nu a aflat niciodată ce s-a întâmplat. M-a întrebat pe mine dacă știu ceva. Din păcate, nu auzisem nimic în casă despre această tentativă. Mi-a mai spus că el știe că am fost mult timp supărată pe el, dar trebuie să înțeleg că între el și mama a fost o înțelegere, chiar de la început, că dacă el dispare mai mult de zece ani, să se considere liberă să-și vadă de viața ei. Din motive independente de dorința lui, nu se va mai putea întoarce și nici să-i dea de veste nu va putea, pentru a nu ne pune în pericol. Dar, deși comunicarea cu mama era interzisă, el era la curent cu tot ce se întâmpla în viața noastră. M-a surprins total când, la un moment dat, m-a întrebat ce înseamnă meseria de merceolog, pentru că știa că eu, nefiind admisă la facultate din cauza dosarului politic, am urmat o școală tehnică de comerț, de unde am obținut calificarea în meseria respectivă. Era la curent cu evenimentele importante din viața noastră. Căsătoriile, cu cine suntem măritate, avea fotografii de la nunțile noastre și ale copiilor noștri. Pentru mine, ce trăiam era incredibil. Pentru copiii mei era mai puțin tulburător. Ei trăiau alte emoții, legate de peisajul unui oraș vestic, de aspectul oamenilor, al mijloacelor de transport etc. Contrariată, l-am întrebat cum reușise să aibă știri despre noi. Așa am aflat lucruri de care nu știam nimic. Noi, sora mea și cu mine, după moartea mamei, am locuit împreună cu cele două surori ale sale, toate patru într-o mică garsonieră din București. Ca urmare, unele lucruri pe care mi le povestea acum ar fi trebuit să le știu. Mi-am dat seama că mătușile mele au luptat cât au putut să ne ferească pe noi două de orice întâmplare ce ne-ar fi putut tulbura viața și poate chiar ne-ar fi putut pune în pericol. Adolescente fiind, fiecare cu prieteniile ei, oricând am fi putut scăpa ceva care ar fi stricat fragilul echilibru din viața noastră. Printr-o rudă a soției lui, care venise în România, încercase să ne trimită bani și diferite obiecte, să afle vești despre noi. Ea venise la noi, se prezentase la mătușile mele, dar acestea, speriate, nu numai că nu au vrut să primească nimic, dar au îndepărtat-o cât au putut de repede. Culmea este că acea persoană a fost tot timpul urmărită, iar în momentul când a vrut să se urce în tren, a fost arestată. A fost ținută trei zile și eliberată, la presiunea ambasadei Germaniei. Nu-mi venea să cred, pentru că, de fapt, mereu am crezut că mătușile mele exagerează în măsurile lor de protecție a noastră. Eram singura din grupul meu de colegi și prieteni pe care familia mă verifica în ce case mă duc, cu cine mă întâlnesc, cine le sunt părinții etc. Atunci, grija lor mi se părea exagerată și puțin paranoică. Acum, deși nu mai sunt printre noi, ar trebui să le mulțumesc și să le cer iertare. A doua poveste despre care nu știam nimic a fost legată de tentativa tatei de a mijloci înfierea noastră de un cuplu din Turcia, cu care era prieten. În felul acesta, ne-ar fi scos din țară și ajungeam la el. Pentru întocmirea actelor de adopție, a trimis un avocat împuternicit la mătușa mea, care ne era tutore. Mătușa a refuzat categoric să accepte adopția noastră de persoane necunoscute, iar nouă nu ne-a spus nimic. De fapt, în acele vremuri și acele circumstanțe, nu cred că se putea face altfel.
Noua familie a tatălui meu
Mulți români fugiți din țară s-au refugiat într-un lagăr aflat în regiunea Hessen, din zona americană a Germaniei. În principal, erau militari, dar și civili. Acolo se afla și familia viitoarei soții a tatei, de origine germană, dar care trăise un timp în Bucovina. Când au înțeles că terminarea războiului nu va însemna neapărat liniștea și pacea mult așteptate, s-au repatriat și, într-o primă etapă, au fost cazați în același loc în care se afla și tata. Acolo, el a cunoscut-o pe fata cu care, după un timp, s-a căsătorit. Au avut două fete și un băiat. Visul tatei a fost să aibă băieți. Poate de aceea eu, prima lui fată, când eram copil, mă purtam ca un băiețoi. Ajunsesem să le exasperez pe bunica și pe mama, cățărându-mă peste tot și luându-mă la întrecere cu băieții. Abia în liceu, am devenit domnișoară.
Cât despre surorile din Germania, și ele tot două. Una creolă, cu influențe de româncă în trăsături, cealaltă blondă, mai mult nemțoaică, dar cu fire de româncă. Când ne-am văzut prima oară, eram femei mature, fiecare cu viețile noastre. Este atât de adevărat ce spun românii că "sângele apă nu se face". Ne-am acceptat și ne-am apropiat fără efort. Ne-am studiat una pe alta cu mare curiozitate și ne-am spus, cu emoție, istoria vieților noastre.
Noi, cei din România, nu știam nimic de soarta tatei, dar ei aveau permanent vești despre noi. Nici viața lor, a surorilor noastre, nu a fost ușoară. Cu un tată implicat permanent în acțiuni politice, legate de România, președinte al Asociației Românilor Liberi din Germania, cu un cerc larg de români care militau pentru aceeași cauză, nu le era ușor. Acum știm că a fost permanent supravegheat de "minunata noastră securitate" și că a fost ademenit să se întâlnească cu diferiți români binevoitori. Acum știm de ce accidente puteau avea parte românii indezirabili sau copiii lor. Pentru ele a fost un adevărat chin să nu aibă libertatea celorlalți tineri și să fie mereu sub supravegherea atentă a mamei.
Norocul lor a fost că, în Germania, tineretul era emancipat și își cam urma drumul propriu, cu sau fără acordul părinților. La optsprezece ani, erai un adult care știa ce vrea. Firi voluntare, fete deștepte, până la urmă și-au ales singure drumul în viață. Și l-au ales bine, în funcție de aptitudinile fiecăreia. Cea mică iubește caii și acum trăiește aproape de cai și pentru cai. A studiat belle-arte la Paris și pictează. Sora mai mare are talent la sculptură dar, pentru că iubește oamenii, și-a luat calificarea necesară și încearcă să-i ajute să treacă peste problemele lor de viață, prin terapii alternative ale medicinei tradiționale.
Libertatea aceasta a lor, care nouă ne-a fost interzisă, mi s-a părut fascinantă. Poate altul ar fi fost cursul vieții noastre, al fetelor din România, dacă am fi avut această șansă și noi.
Trei surori
Acum am rămas trei și suntem foarte bucuroase că ne-am regăsit. Avem personalități diferite, am trăit în medii diferite, dar ne leagă ceva mult mai puternic decât felul în care ne-am format. Suntem fetele tatei și îl onorăm fiind și prietene, nu numai surori. Am fost împreună la Tulcea și am vizitat casa în care au locuit bunicii noștri și s-a născut tata, liceul în care am învățat, și el, și eu. Ne-a făcut plăcere să stăm câteva zile împreună, în satul în care am trăit noi, fetele din România, după cum ne-a făcut plăcere să le vizităm pe ele, în gospodăriile lor. Copiii și nepoții noștri le adoră și sunt foarte bucuroși când suntem împreună. Destinul nostru s-a împlinit.
ANCA NICOLAE