De vorbă cu maestrul SORIN ILFOVEANU - "De anul ăsta, nu mă mai ocup decât de muşcate. De artă şi de muşcate"

Îmi doream demult să ajung în atelierul ma­es­trului Ilfoveanu, unul dintre marii pictori ro­mâni de azi. Eram "bântuit", pur şi simplu, de făp­turile stranii care îi populau tablourile din ex­poziţii, de care nu mă puteam despărţi. Personaje bi­zare, cu expresii ciudate, coborâte parcă din alte lumi, şi care păreau că vor să spună ceva ce nu putea fi înţeles. Cu atât mai mare a fost bucuria, când ma­es­trul a acceptat să-mi acorde un in­terviu. Aveam, oare, să-i aflu taina? M-a primit într-o dimineaţă de no­iem­brie, zâmbind, prietenos, în pra­gul uşii. Şi - abia intrat în atelier, am plonjat din nou în uni­versul ace­la halucinant. Din ta­blo­uri, per­so­najele enig­matice ale lui Ilfoveanu mă scrutau cu o nobleţe bizantină. Hotărât lucru, ur­ma un dialog din care aveam ce în­văţa. După ani de tăcere, marele pic­tor se hotărâse.

Pata de tuş

- Maestre Ilfoveanu, înainte de toate, vă mul­ţu­mesc că m-aţi pri­mit în spaţiul secret al creaţiei dvs., atelierul din celebrul "Pangrati", cartierul picto­rilor din Bucureşti. Există o intimitate anume, care vă leagă de acest loc?

- Atelierul acesta e nou pentru mine. Sunt aici de doi ani. El a fost al regretatului şi marelui artist Ion Sălişteanu. Am avut posibilitatea de mai multe ori să iau un atelier în Pangrati, însă am refuzat. Eram foarte legat de atelierul meu de lângă Biserica Amzei, unde am stat aproape 30 de ani. Atelierul acela era, cum se zice, un loc bun. Ţineam la el şi datorită Bră­tienilor, pentru că acolo, lângă Biserica Amzei, toată zona aceea a fost reşedinţa Brătienilor. Iar eu eram le­gat de Brătieni prin fibre fine. M-am născut în Câm­pulung-Muscel şi am făcut Liceul "Brătianu" din Piteşti, iar copiii mei s-au născut la spitalul care a fost reşedinţa unchiului lui Ionel Brătianu. Iar mare parte de timp eu mi-am petrecut-o, după '90, cu stu­denţii de la Universitatea Naţională de Artă, în reşedinţa Brătienilor de la Vila Florica din Ştefăneşti, lângă Piteşti, înconjuraţi de un farmec vechi. Pe terasa vilei se mai păstra sin­gu­rul mobilier rămas de la familia Brătianu, o masă mare, din împletitură de pai. Şi un şemineu, unde pe­treceam serile. Stăteam câte 10-15 zile cu studenţii la Vila Florica. Ei desenau, pictau, iar seara stăteam pe terasă. E un loc atât de frumos! Şi nu numai vila, ci tot dealul Ştefăneştiului, cu viile şi împrejurimile şi parcul făcut de Brătianu. Aşadar, atelierul meu de lângă Biserica Amzei avea o legătură secretă cu co­pilăria şi viaţa mea. Dar a trebuit să plec, căci clă­direa fusese revendicată. Şi iată-mă aici, în Pangrati, de nici doi ani. M-am adaptat foarte greu. Dimineaţa, paşii mă duceau tot spre Piaţa Amzei. Încet-încet am început prin a reface atelierul, am făcut curat, dar tot mi se părea că spiritul lui Sălişteanu încă mai era impregnat în pereţi. Iar eu îmi petrec timpul în atelier aproape toată ziua. De dimineaţa până seara, locul meu e aici. Ies foarte puţin în oraş. Spaţiul meu în­seam­nă casa unde locuiesc, atelierul şi, uneori, li­brăria Humanitas de pe Calea Victoriei şi grădina li­brăriei Cărtureşti de pe Magheru. Asta, când stau în Bucureşti. Vara, mă retrag la Rădeşti, în Argeş, unde am celălalt atelier.

- Cum v-aţi integrat, în cele din urmă, în Pan­grati? În jurul nostru pare să existe un spirit bun.

- Aici, în Pangrati, am reuşit să intru în at­mos­fera locului şi am putut să lucrez, graţie unui fapt apa­rent nesemnificativ. Fără a fi tipicar, mie îmi place să am o ordine a lucrurilor, ştiu exact unde sunt obiectele şi lucrările mele în atelier. Şi s-a în­tâm­plat că aveam o sticlă de tuş chinezesc, mare, de un kilogram. Şi când am vrut s-o iau ca să fac un desen, a căzut şi s-a spart. Tot tuşul s-a răspân­dit pe scară... În prima clipă mi s-a părut un dezastru, urma o curăţenie amănunţită şi grea. Pe urmă, am în­ţeles. Pata aia uriaşă şi neagră îmi umaniza locul. Şi tot ea m-a şi inspirat! De la pata de negru apărută ac­cidental în atelierul meu, am început să fac o serie de lucrări pe negruri. Şi de atunci am simţit că acest loc îmi aparţine Şi, încet, încet, am început aici seria de lucrări ale unui nou ciclu, "Levant", iar după aceea, "Le­vant după Levant". Din ulti­mul, o parte din lu­crări pot fi vă­zute la galeria "AnnArt", până pe 7 no­iembrie.

- "Levant după Levant" s-a născut aici, în ate­lierul cel nou? Fervoarea dvs. artistică nu pare să-şi fi pierdut din scântei...

- S-a întâmplat aşa. La Rădeşti, locuinţa mea de la ţară, eu mă retrag şi lucrez toată vara, din iunie pâ­nă în septembrie, dar şi o parte din iarnă. Şi desenez. Acolo am început ciclul "Levant", de de­se­ne pe hârtie pa­tinată, o tehnică pe care o folosesc de mult timp. Sunt desene în pensulă. Doi ani la rând, 2013-2014, am făcut aceste desene vara şi le-am reluat, în ate­lier, pe pânze mult mai mari. Până când, întâm­plarea fericită a făcut ca prietenul şi colecţionarul George Moisescu să-mi spună într-o zi: "De ce nu în­­cercaţi şi culoare pe aceste desene?". Nu se po­trivea cu felul meu de-a lucra (eu gândesc desenul în sine, şi la fel lucrarea în culoare). Şi totuşi, într-o zi am încercat. Nu mi-a ie­şit. De obicei, când nu-mi iese o lucrare, o pun deo­parte, tai pânza şi pun alta pe şasiu. Pe urmă am mai încercat o dată, şi tot n-am fost mul­ţumit. Şi tot aşa, de câteva ori. Dar tot din în­tâmplare, am revăzut, în­tr-o zi, o pânză aban­donată. Şi mi-am zis: stai puţin, de aici s-ar putea să încerc ceva. Şi din ziua aceea, a curs "Levantul după Levant", aproape 100 de lucrări mari. Majoritatea, încă neexpuse.

Poveşti la un pahar de vin

- Staţi foarte mult în atelier. De câte ori v-am căutat, eraţi aici, în Pangrati. E turnul dvs. de fildeş, o formă de retragere din viaţa publică? Sau sunteţi din fire un însingurat, speriat de larma şi de mizeria lumii?

- Aici aş avea de povestit două etape. Prima a fost până în '90, când atelierul era oaza noastră, a tu­turor plasticienilor. Acolo ne retrăgeam şi ne rupeam de realitatea care nu era deloc roză, cu toate că noi eram tineri. Perioada aceea a fost pentru noi o vreme fericită a întâlnirilor, cârciuma fiind locul în care ne adunam la mese şi poveşti, cu un pahar de vin. Şi tot vinul ne făcea să îndurăm mai uşor ce era în jurul nostru. Apoi, era atelierul în care te retrăgeai şi în care nu-ţi intra nimeni. La mine în ate­lier n-a intrat nimeni să-mi spună că trebuie să pictez într-un anu­mit fel. Sau că trebuie să fac o comandă socială. Eu aveam temele mele şi mi-am văzut de ele. Am avut şi marele noroc cu câţi­va colecţionari de marcă. Am început să intru în atenţia lor, şi atunci nu am mai depins de nimeni şi de nimic. Altmin­teri, pentru mine erau momente grele, aveam familie şi renunţasem şi la slujbă. Am vrut să stau numai în atelier şi să lucrez. Le datorez colecţionarilor mei de atunci faptul că am putut să devin in­dependent. Şi aici vreau să fac o pre­cizare. Pe atunci, exista un alt tip de co­lec­ţionar decât cel de azi. Cei mai mulţi erau doc­tori şi profesori. Mi-i amintesc pe profesorul Ionel Constantinescu, familia dr. Moisescu, Delia si Radu Budeanu, Simion Săpunaru (care are lucrări multe de la mine), Elena Ganga şi soţul ei, Bob Woudenberg, prof. Virgil Lefter. De exemplu, Ionel Constantinescu era foarte apro­piat de Ciucurencu, de Piliuţă şi de şcoala lui Ciucurencu, dar asta nu-l împiedica să vină foarte des în atelier să mă urmă­rească ce fac. Cum­păra, dar nu ve­nea doar ca să cum­pere o lucrare, cum fac co­lec­ţionarii de azi. Pe colec­ţionarii de astăzi nici nu-i poţi numi colecţionari, pentru că ei vin doar să inves­teas­că. Prea puţini te urmăresc sau au lucrări din diferite etape ale tale. Pe când Radu Budeanu, de pildă, ve­nea, stătea în atelier, discutam, după aia mă invita la masă, lua lucrarea şi o aşeza pe perete în locul unde îi plăcea lui. Ne sfătuiam. Era altceva. Şi asta în­sem­na foarte mult pentru mine.

Nostalgia elitei

- Evenimentele din '89, libertatea care a urmat au schim­bat ceva din viaţa dvs.?

- Nou şi surprizător pentru mine a fost că după '90, am fost chemat de studenţi, la institut. Până atunci, eu stăteam numai în atelier. N-avusesem sluj­bă îna­inte, când trebuia să ai, şi, deodată, am de­venit slujbaş la stat. Dar acea perioadă de pro­fesorat a însemnat foarte mult pentru mine. Am intrat într-o atmosferă cu studenţii mei, care a fost foarte creativă. Căci plecam de la aceeaşi gân­dire pe care o ştiam de la meşterul meu, de la ma­estrul Baba, pe student este bine să-l laşi să-şi gă­sească drumul, nu să-i impui tu să facă ceva. Îl ajuţi tu să-şi găsească drumul. De la Baba nu am învăţat pic­tură, ci ce înseamnă pictura. Să fii artist.

- Nu regretaţi întâlnirile cu marii artişti şi scrii­tori ai ţării? Exista o solidaritate artistică care azi s-a pierdut...

- Într-adevăr, sunt întâlniri pe care le regret foarte mult. Acum, pictorul Mirel Zamfirescu s-a retras public, iar ceilalţi nu mai sunt. Daniel Turcea, de pil­dă, era unul din poeţii la care am ţinut mult. Am fost şi colegi de liceu, la Piteşti, la "Brătianu". Şi am în­cer­cat să fac desene la lumea poeziei lui, dar n-am re­uşit niciodată. După 1990, ne vedeam la grădina Uni­unii Scriitorilor şi la grădina Muzeului Literaturii. Acolo venea şi regretatul critic de artă François Pam­fil, cu care era o mare plăcere să stai la poveşti. Din pă­­cate, nici el nu mai e. Asta era lumea noastră. În­tâlnirile acelea erau o prelungire a atelierului. În idei şi suflet. Şi simt acum lipsa acelor locuri şi, mai ales, lipsa celor care nu mai sunt. Iar cei care mai suntem nu ne mai vedem aproape deloc.

- De când nu mai ieşiţi în lume, cu prietenii dvs. de elită, cum vă raportaţi la viaţa cetăţii şi la po­li­tică?

- De un an şi jumătate nu mai vreau să ştiu şi nu mai am niciun contact cu lumea politică. Nici nu am televizor acasă! Nu mă mai interesează ce se în­tâm­plă, în niciun fel. Hotărârea mea asta este şi aşa ră­mâ­ne. Şi m-am retras şi din viaţa socială. Rareori mai merg la un vernisaj. Lumea mea a rămas la ate­lier şi acasă, acolo unde este cel de-al treilea ate­lier, cel de sea­ră. Am început o serie de desene pe ca­re le nu­mesc chiar aşa: "Desene de seară". Nu mi le pun în ma­pe, nu gândesc o expoziţie cu ele. Sunt ca o te­ra­pie pentru mine.

Paradisul de la Rădeşti

- A sosit vremea să vorbim despre al treilea loc din spaţiul dvs. de suflet şi, poate, cel mai drag: satul Rădeşti, unde v-aţi clădit un colţ de Rai. Ce vă ţine atât de legat de această aşezare argeşeană?

- Cred că Rădeşti a fost locul meu predestinat. Eu m-am născut în Câmpulung Muscel, dar am copilărit în Piteşti. Am fost legat cu toată copilăria mea de bu­nica. Am fost crescut de ea şi am făcut liceul în casa ei. Am şi revenit la Piteşti pentru ea, după aceea, până când a încetat din viaţă. Dar până la şapte ani, toate verile le-am făcut la Câmpulung Muscel. Într-un peisaj pe care peste ani aveam să-l regăsesc, cumva, la Rădeşti. Este un sat de deal, chiar la jumătatea dru­mului dintre Câmpulung Muscel şi Piteşti. L-am des­coperit în iarna lui 1983. Văzusem şi Piţigaia, un sat alăturat, aproape părăsit şi pitit printre dealuri, într-o vale adâncă. Misterios, de parcă acolo era buricul pă­mântului. La Rădeşti, m-a adus prima oară colec­ţio­narul şi prietenul meu, Săpunaru. Am lucrat mai întâi acolo două-trei veri, invitat la casa lui de vară. Atunci am înţeles că aici va fi refu­giul meu. Că trebuie să am aici o casă şi un atelier. Era prin 1985, şi lucrurile nu arătau bine deloc în România. Când mergeam noaptea cu trenul, trebuia să am becul în buzunar, ca să-l pun în compartiment, să sparg bezna. Iar pe cu­loar, trebuia să te strecori printre sacii de pâine. La ţară, pâinea dispăruse şi oamenii şi-o luau cum pu­teau, de la oraş. Dar am reu­şit să-mi cumpăr cu sa­crificii o casă, de care m-am legat foarte mult. E oaza noastră de linişte din Argeş.

- Ce vă ţine captiv acolo?

- Nu există vreun loc mai frumos decât locul meu din Rădeşti, cu verdele nesfârşit care îl înconjoară. Şi nu pot descrie ce bucurie am simţit când am des­chis prima dată uşa casei noastre de-acolo. Am simţit imediat că aparţin acelui loc. Că m-am născut acolo. De atunci, am construit un atelier, am săpat o fântână, am plantat pomi, am făcut heleştee. Îmi cunosc atât de bine grădina, că îmi pot potrivi ceasul după cum cade lumina în fiecare anotimp. Aşa că nici nu prea ies în sat. Am câţiva vecini, dar îi văd rar. Intru în spaţiul meu, în curtea făcută de mine, şi acolo rămân. Adrian (fiul mare al maestrului, n.n.) are şi el, acum, 5000 de metri, chiar lângă noi, unde şi-a făcut şi un lac. În preajma lui stăm toată vara. Nicu (celălalt băiat al maestrului Ilfoveanu, n.n.) vine şi el acolo cu fetiţa lui. Vara trecută, nici nu ştiu dacă am ieşit de vreo două-trei ori din curtea casei. Nici nu trebuie. Căci de acolo văd şi răsăritul soarelui, şi apusul. Tot orizontul şi tot satul. M-a inspirat în multe din peisa­jele mele acest sat de deal. Căci la Rădeşti, asta fac: mă retrag şi desenez. Iar în ultima vreme, fac ceva care îmi place tot mai mult: con­templu. Locul te în­deamnă la visare.

- Locurile copilăriei îşi pun amprenta asupra unui artist?

- Da. Eu am copilărit în Pi­teşti, lângă pădurea Trivale. Şi mă du­ceam toată ziua cu câinele meu, Din­go, în pădure. Ştiu de mic îm­pre­­jurimile Piteş­tiu­lui, aşa cum erau, cu şoseaua veche de la Bucu­reşti, pe care sunt înşirate vile şi pa­late ale atâtor oameni mari din isto­ria şi cultura noastră. Mai târ­ziu, am şi avut o perioadă de pic­tură în ulei cu peisaje din Tri­vale. Mă legau multe de acel loc. Era natura, pe ca­re eu am simţit-o mereu aproape.

Inteligenţa mâinii

- Când v-aţi descoperit obsesia picturii, maestre Ilfoveanu? Când aţi văzut în pictură un posibil drum în viaţă, şi cum v-aţi descoperit talentul?

- Nu l-am descoperit eu! La început, nici nu ştiam ce-i aia talent. Dar am avut un profesor la liceu, îi spu­neam Tata Guţă. Făcuse Belle Artele la Paris. De alt­fel, am avut o pleiadă de profesori foarte buni la "Bră­tianu", din seria de profesori vechi, dintre cele două războaie. Şi acest profesor de desen i-a spus bunicii mele: "Vezi, încearcă, băiatul ăsta are talent şi va trebui să meargă mai departe!". Şi am mai avut un noroc. Lângă casa noastră stătea fratele marelui pictor Ion Pacea. Era inginer horticol în Piteşti. Şi bu­nica mea, aflând că el are un frate în Bucureşti, pic­tor mare, i-a spus: "Uite, şi nepotul meu pic­tea­ză!". Omul a luat-o în serios şi i-a spus lui Pacea: "Va veni un băiat cu o mapă cu lucrări la tine. Te rog să te uiţi, să vezi dacă merită". Mi-am luat mapa, m-am suit în tren şi am venit la Pacea. El s-a uitat bine şi mi-a zis: "Tu trebuie să faci pictură! Dacă aş putea, te-aş ţine la mine în atelier, băiete, dar e bine să faci Facultatea de Arte Plastice" (aşa se numea pe atunci). Şi am intrat din prima. Iar când la Facul­tate a luat clasă meşterul Baba, am avut noroc să am colegi de excepţie: Ştefan Câlţia, Sorin Dumitrescu, Mihai Cizmaru.

- Credeţi că v-aţi ales bine drumul? Pictura cu­prinde toate aşteptările dvs. de la viaţă?

- Pictura a devenit un viciu, de foarte mulţi ani, în viaţa mea! Nu mai pot fără ea. Asta este! Dacă lipsesc două-trei zile din atelier, nu mă simt în largul meu. E adevărat că acum trec printr-o perioadă de oboseală, că mă bântuie frica de a mă repeta. Nu poţi să scapi de ea. Ajungi la un timp în care dobândeşti - e prea mult spus per­fec­ţiu­ne în meserie - uşu­­ră­tatea de-a face, de-a de­se­na, dar începi să-ţi pierzi ideile. Înainte era altfel, aveai idei multe, dar le fă­ceai greu, nu aveai uşu­rătatea de a fa­ce. Es­te o inteligenţă a mâinii pe care ţi-o faci lu­crând. Cel mai im­portant lucru este am­pren­ta pe care o laşi, sti­lul. Sunt artişti care au am­prenta în ei de la în­ceput, alţii care şi-o do­bândesc în timp. O ma­turitate ar însemna la un artist să-ţi cizelezi, de fapt, stilul. Să îl cizelezi, să îl cauţi. Iar inspiraţia vine din interior. Pe mi­ne m-au inspirat cartea şi natura. În grădina mea de la Rădeşti, desenez în­tr-un pavilion, sub un nuc.

- Nu ne putem des­păr­ţi, înainte să vă în­treb ce drum aţi parcurs până la personajele dvs. ciudate, uneori greu de înţeles?

- Am avut mai multe perioade, dar nu voi putea explica niciodată de ce sau ce m-a dus la tipul de ima­gini pe care le fac. E ceva care a plecat din interior. Lucrare din lucrare. Desen din desen. Este ca o va­riaţiune pe aceeaşi temă. Dar cum ajung la o imagine nouă, nu pot să spun. Multe elemente pe care le vezi în desenele mele sunt, de fapt, din iconica şi mi­nia­turile bizantine. De aici şi o prelungire a Bizan­ţu­lui în Levant, încă un motiv pentru care mi-am numit expoziţia "Levant după Levant". Iar spaţiul gol, de pildă, care e prezent mereu în lucrările mele - te aju­tă, de fapt, să citeşti mai bine întregul. Aşa cum spun chinezii: golul e mai important decât vasul în sine.

Muşcatele, ultima redută

- Staţi zile întregi în atelier, veri întregi în chioş­cul din grădina de la Rădeşti. Cu atâta pictură în via­ţă, vă mai gândiţi câteodată la bătrâneţi?

- Pictura este o meserie a senectuţii. Marii artişti au creat până la adânci bătrâneţi. Dau exemplul lui Hokusai (cunoscut şi sub numele de Katsushi­ka Hokusai), care a trăit 90 de ani, când a rostit aceste cuvinte celebre: "Am ajuns să spun prin­tr-un punct ceea ce spuneam înainte prin atâtea linii". Dar pic­tura mai este şi o me­serie care te ajută să de­păşeşti anii mai grei ai vieţii. Şi nu ascund că am început să îi simt şi eu. Poate şi datorită unei perioade de în­sin­gu­rare prin care trec. Dar pictura mă ajută. A devenit pentru mine o terapie. Una care e în­soţită de muzică. Dar nu ca un acom­pa­niament la pictură, fiind­că muzica trebuie să o asculţi a­par­te, să o pă­trunzi şi pe ea. După cum, multe din lucrările mele sunt inspirate de teme şi idei din cărţi şi poeme, fără a realiza o ilustraţie. Eu nu cred în ilustrarea unui text. Nu există. Poţi să faci altceva, pornind de la lumea acelui text. Două lumi care se întâlnesc undeva, în acelaşi spirit.

- Vă gândiţi la viitor?

- La vârsta mea, tot ce priveşti înainte e foarte scurt, ce e în spate e mult. Densitatea vieţii şi trăirea, asta contează. Poţi să ai un timp de viaţă care să fie lung, să nu-l trăieşti, şi poţi să ai un timp scurt de viaţă, dar care să fie dens şi să îl trăieşti intens.

- Eu cred că dvs. aţi reuşit să trăiţi un timp lung şi dens, maestre Ilfoveanu.

- Aşa-i. Eu am plecat de la zero. Totul datorez me­seriei mele, tot ce-am făcut. Dar acum m-am oprit. La Rădeşti, gă­seşti tot timpul de făcut câte ceva, dar de anul ăsta nu mă mai ocup de­cât de muşcate. De artă şi de muş­cate.

*

(P.S. Pentru cei dintre dvs. care nu au apucat să vadă expoziţia lui Sorin Ilfoveanu de la galeria AnnArt sau care vor să se familiarizeze mai bine cu universul său profund, ele­gant şi misterios, lucrările artistului pot fi admirate şi pe pagina pe care şi-a deschis-o pe Facebook. Una de mare succes, ca toate apariţiile pu­blice ale lui Sorin Ilfoveau.)