SELECŢIA "FORMULA AS"

Anamaria Smi­gelschi, "Gustul, mi­ro­sul şi amintirea", Edi­tura Humanitas, colecţia "Memorii/ Jurnale", 270 p.

Mă grăbesc să vă semnalez această carte încântătoare, pe care am luat-o de la Bookfest şi am citit-o în aceeaşi zi: dacă intri în lumea ei, nu-ţi mai vine să ieşi de acolo până la ultima pagină. Şi asta pentru că graficiana Anamaria Smi­gelschi, cu o naturaleţe, o lipsă de poză rară la memorialişti, te contaminează cu vitalitatea, năstruşnicia şi râsul ei, pe care scrisul le transmite de minune, fără artificii stilistice şi stra­tegii narative. Ştiţi că stilul e omul. Iar memorialista noastră e în primul rând un om bun şi simpa(te)tic, cu o in­teligenţă a inimii aproa­pe invizibilă în societatea de azi, tot mai ego­centrică şi nevrotică sau sentimenta­loidă şi ahtiată de bârfe triviale. Anamaria S. face parte din acea restrânsă ca­tegorie de artişti care "îmbătrânesc fără să se ma­tu­rizeze" - cum spune Radu Cosaşu - adică îşi păstrează toată viaţa prospeţimea adoles­cen­tină a simţurilor şi sentimentelor, fără să se lase contaminaţi de ipocrizia şi "înţelepţirea" socială, de opor­tu­nism, blazare şi autocom­pasiune. Oameni care ştiu că se bucure şi să-şi amintească în amurg, retrăindu-le, bucuriile mari, mijlocii şi mai ales mici, câte au fost printre amă­ră­ciunile şi dramele de care nimeni nu e scutit. Oameni care iubesc nu doar "animalele şi copiii" (duioşia lor nu e niciodată mălăiaţă), ci pur şi simplu viaţa, cu toate ale ei. Iar când întâlnesc ticăloşie, prostie, invidie, ştiu să vadă în ele mai ales partea derizorie, caraghioasă şi să râdă eliberator. Căci, pe lângă celelalte simţuri care în­tipăresc proustian în memorie "clipe de viaţă", simţul umo­rului dă coerenţă anecdotică secvenţelor autobio­grafice pe care Anamaria Smigelschi le nu­meşte proze-liţe - "picături colorate, vesele, nostalgice sau triste" din existenţa ei. Un loc central ocupă în aceste secvenţe familia şi atmosfera din casa părinteas­că. De la Freud şi Jung încoace se crede că artiştii îşi extrag substanţa din traumele copilăriei. Nu e cazul Aneimaria, care a crescut într-o familie de intelectuali veselă şi trăsnită, într-o atmosferă de libertate şi afecţiune despre care păstrează amintiri solare. Ea e cea mai mică din cei patru copii - doi băieţi şi două fete, născuţi la câte doi ani distanţă, între 1932 şi 1938 - ai arhitectului Victor Smigelschi şi ai italiencei Maria Anna Trinchieri, de care s-a îndrăgostit în tim­pul studiilor la Torino şi pe care a adus-o ca soţie la Bucureşti ("dragostea dintre părinţii mei era mai mult decât evidentă şi înduio­şătoare"). În casa lor aglo­merată şi mereu plină de musafiri de pe Bulevardul Averescu, sufletul era mama, licenţiată în matematici şi cu un doctorat, dar care îşi asumase doar rolul de educatoare (cu voioşie şi mână forte) a propriilor copii şi excelentă gospo­dină. Adolescenţi şi apoi studenţi, fraţii Smigelschi îşi adună acasă la bairamuri prietenii ("mâncam pâine cu marmeladă şi ne jucam ca nebunii mima, dansam şi râdeam până la leşin. Mami şi Tati erau Mami şi Tati pentru toţi"). Pe la mijlocul anilor '50, sora mai mare, Ioana, se mărită cu pictorul Doru Şetran şi în curând familia se măreşte cu cei trei copii ai lor - "pipidonţii", pe care Anamaria îi adoră. Con­tinuă să locuiască toţi împreună, înghesuiţi - plus câini, pisici - şi fără posibilitate de izolare ("în fiecare colţ respira câte un suflet") - o mare familie boemă şi ar­monioasă. Din cauza lipsei de spaţiu, abia după zece ani de logodnă se poate mărita Anamaria cu iubitul ei, pictorul Alin Gheorghiu, când reuşesc să-şi facă propria locuinţă, în apropiere de "cartierul general". Acolo îşi continuă viaţa neconvenţională, în care, ca şi în casa părin­tească, bunul simţ, bunul gust şi bunele sen­timente primează. Proze-liţele bune conducătoare de căldură, emoţie, poezie şi haz au ceva din drăgă­lă­şenia copi­lărească şi graţia băieţoasă a adolescenţei. Fie că evocă vacanţe la Vama Veche, isprăvi din atelie­rul de gravură "Podul", prieteni buni care s-au dus, pe­treceri de po­mină, anii dogmatismului sau posteritatea lui Alin Gheor­ghiu, Anamaria Smigelschi e sinceră, dar nu in­discretă, umorul ei nu e maliţios, nu plăteşte poliţe, e lipsită de vanitate (deşi ar avea cu ce să se laude) şi sofisticare. După ce închizi cartea nu poţi să nu te gândeşti la ea cu drag, chiar dacă nu o cunoşti per­sonal.

Aleksandr Soljeniţîn, "O zi din via­ţa lui Ivan Denisovici", traducere şi note de Nina Grigorescu, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), col. "Raftul Denisei", 162 p.

Iată o capodoperă care n-ar trebui să vă lipsească din bibliotecă şi a cărei reeditare periodică e de aceea necesară. Aleksandr Soljeniţîn (1918-2008), cel mai important scriitor rus din a doua jumătate a secolului trecut, a cărui operă a contribuit la căderea totali­ta­rismului comunist, nu prea mai e citit azi, când cu­rajul lui de a înfrunta puterea sovietică prin scris ţine de un context devenit istorie. Dar, dincolo de context şi curaj, o bună parte din opera lui îşi păstrează gran­doarea epică, prodigioasa capacitate de a emoţiona, de a te transpune - printr-o poetică specifică - în lu­mea lagărelor siberiene şi a umani­tăţii chinuite, la graniţa dintre viaţă şi moarte. Ca şi la Dostoievski, în Amintiri din casa morţilor, ca şi la Tolstoi, în În­vierea, ca şi la Cehov, în Insula Sahalin, nu atât măr­turia în sine, cât arta scriitorului e cea care te duce spre adevărul de viaţă, te face să înţelegi mai multe despre natura umană. Poetul Osip Mandelstam, în timpurile cele mai negre ale stalinismului, definea scriitorul so­vie­tic "un amestec de popă şi papagal, mereu aproape de putere". Într-o ţară cu un uriaş rezervor de talen­te, excepţiile sunt cele pe care istoria literară le-a cernut. Solje­niţîn, un profesor necunoscut de mate­matică, care făcuse războiul, fusese arestat în 1945 fiindcă, în­tr-o scrisoare particulară, criti­case politica lui Stalin, şi petre­cuse 8 ani în Gulag, debuta în 1962, în revista "Novîi Mir", cu nuvela pe care, dacă n-aţi citit-o până acum, ar trebui să o faceţi. Apariţia ei în urmă cu o jumătate de secol înseamnă o dată crucială pen­tru literatura rusă nu doar fiindcă marca un scurt "dez­gheţ" hruşciovist, ci fiindcă e vorba de o operă literară cu valoare universală şi eternă, care îşi păs­trează nealterate puterea de impact şi adâncimile me­reu de descoperit. Succesul a fost fulminant: Sol­jeniţîn făcea auzită public pentru prima oară vocea deţinuţilor politici din URSS, de ordinul milioanelor, şi se recunoştea astfel că sistemul sovietic se baza pe teroare şi crimă. Minunea literaturii este că şi azi, când acesta e un adevăr unanim cunoscut, nuvela rămâne la fel de zguduitoare, iar personajul titular, devenit un simbol, îşi are locul în galeria universală a eroilor literari. Nu mai ţin minte ce am scris aici în urmă cu 13 ani, când v-am recomandat, în aceeaşi bună traducere a Ninei Grigorescu, nuvela apărută în colecţia "Cartea de pe noptieră". S-ar putea să mă repet, dar cum citi­torii noştri se mai împrospătează în timp, nu pot decât să insist pentru o nouă lectură, fiindcă întâlnirea (sau reîntâlnirea) cu Ivan De­ni­so­vici e o experienţă dintre cele mai intense şi nu tre­buie ratată. Proza - cu unitate clasică de loc şi timp - povesteşte o singură zi din viaţa unui zek, semnifi­cativă pentru tot ce a în­semnat Gulagul, cu existenţa pri­mej­duită în fiece clipă de frigul siberian, de foa­mea obsedantă, de epuizarea fizică, de cel de alături, de gardieni, de arbi­tra­riul ce poate face oricând dis­tincţia dintre viaţă şi moarte. Ivan De­nisovici Suhov - devenit în lagăr un număr, S-854, dar pe care scriitorul îl desemnează cu numele, subliniindu-i astfel indivi­dua­litatea - e un ţăran care executase deja 8 ani din cei 10 ani la care fusese condamnat fiind­că, luat prizonier de nemţi, reuşise să fugă şi să se întoarcă la ai lui. Omul simplu, muncitor şi înţe­lept, deprinsese în timp lecţia supravieţuirii, a adap­tării la condiţiile groaznice. El îşi interzice speranţa, trăind numai în pre­zent, pragmatic şi precaut, are cultul muncii bine făcute şi ştie încă să se bucure: de o porţie în plus, de pu­ţin tutun, de pâinea ascunsă sub saltea, de comuni­carea cu semenii. Un om obişnuit într-o zi de lagăr ca multe altele, între deşteptare şi stin­gere. Un om care reuşeşte să nu se abrutizeze şi să nu-şi piardă forţa morală, căci pentru el o zi de mun­că fără carceră, fără îmbolnăviri, fără turnătorii e "aproa­pe fericită". Felul cum intelectualul Soljeni­ţîn adoptă perspectiva unui ţăran şi îşi transfigurează propria experienţă de gulag prin prisma lui ţine de talent cre­ator. Cum tot de har literar, cu o vigoare şi autenticitate moştenite din tra­diţia marilor prozatori ruşi, ţin şi portretele diferitelor tipuri umane precum Alioska - bap­tistul, Buinovski - fostul căpitan, Fe­tiukov - şaca­lul, Cezar - şmecherul de Capitală, tur­nă­torul Pante­leev, şeful de echipă Tiu­nin cel omenos etc. - o lume întreagă, cu bunele şi relele ei. În plus, există şi o miză etică a nuvelei, şi anu­me că dem­nitatea individului nu poate fi distrusă şi că pe ea se bazează strategia su­pra­vieţuirii. Ivan De­ni­sovici a devenit astfel un simbol al poporului rus strivit sub teroare, dar care găseşte căi de salvare a sufletului.

Kate Morton, "Orele îndepărtate", traducere şi note de Sînziana Dragoş, Editura Humanitas (tel. 0372/743.382), colecţia "Raftul Denisei", 516 p.

Există peste tot în lumea alfabetizată şi femei cu bovarisme benigne, cărora le plac poveştile şi care-şi cumpără cărţi de citit în pat, înainte de a adormi, sau de luat în vacanţă, când se presupune că au timp şi pentru sufletul lor. Pentru ele s-a creat un vast sector editorial, în care "produsele" cele mai căutate aparţin tot unor femei. Scriitoare meseriaşe, care ştiu ce vrea publicul lor şi combină gospodăreşte reţete pe gustul acestuia. Profesioniste cu studii avansate, din care au învăţat scheme, tehnici, proporţii şi ingrediente, ele se documentează şi se inspiră din cărţile altora pentru a reconstitui decorul şi atmosfera, repere şi tipologii de epocă pentru o poveste nouă, fabricată cu materiale reciclate, vopsite în culori la modă. Personajele lor principale sunt tot femei, iar intriga se ţese pe relaţiile complicate dintre ele (mamă-fiică, surori rivale, soţie-amantă, prietene etc.) generate de pasiuni, secrete, trădări, sacrificii dezvăluite treptat prin alternare prezent/trecut. După ce a aprofundat elementele gotice şi de mister din literatura victoriană clasică şi târzie, Kate Morton şi-a luat de acolo ingredientele - tipologii sociale, aberaţii mentale, romantism şi atmosferă sul­fu­roasă, secrete de familie - şi le-a încorporat în pro­pria reţetă. A preparat astfel o lume fictivă aparte, dar cu surse livreşti la vedere: surorile Brontë (în special Charlotte cu Jane Eyre), Dickens cel din Marile Speranţe, George Eliot, dar şi groaza, misterul, crima de la Conan Doyle şi Stevenson. A perseverat de la un roman la altul pe calea bătută către succes popular, repetând şi mecanismul compoziţional de suveică şi reţetarul verificat. Să vă spun drept, nu mai ţin minte mare lucru din romanul ei, "Grădina uitată", despre care am scris aici acum vreo doi ani şi vreau să sper că nu vârsta mea e de vină. Mai curând cred că autoarea australiană scrie cărţi de unică folosinţă, care se citesc cu plăcere, dar pe care le uiţi imediat. Noul roman, "Orele îndepărtate", care s-a vândut şi el ca şi prece­dentele în milioane de exemplare (dovadă că reţeta lui Kate Morton e apetisantă) combină aceleaşi elemente şi strategii narative într-o ţesătură cu motive gotice şi tot în două iţe temporale. Un prezent, 1992, povestit la persoana I de Edith Burchill, tânără editoare întoarsă în casa părintească după sfârşitul unei relaţii amoroase, şi o complicată dramă din urmă cu jumătate de secol, de la începutul anilor 1940, dezvăluită treptat de un narator omniscient. Dramă în care e implicată şi mama lui Edith, Meredith, pe atunci o copilă evacuată din Londra în timpul războiului şi găzduită la un castel izolat, Milderhurst. Domeniul e al unui aristocrat scriitor, ajuns celebru cu o poveste fantastică, Omul Noroaielor, - Raymond Blythe. În castelul plin de labirinturi tainice (şi vag bântuit, cum îi şade bine oricărui castel englez), care are, fireşte, şi un "turn de fildeş" unde s-a rupt de lume castelanul, locuiau şi locuiesc încă în 1992 cele trei fiice ale lui: gemenele cu firi diferite Percy şi Saffy, a căror mamă s-a sinucis, deja dom­ni­şoare bătrâne în timpul războiului, şi sora lor mult mai tânără, talentata şi ciudata Juniper, dintr-o a doua căsătorie, tot cu final tragic, a lui Raymond, pe care gemenele o ocrotesc. Cu­să­tura în zig-zag între ceea ce s-a petrecut la Milderhurst în anii războiului şi sfârşitul de secol XX o face Meredith şi investigaţiile prin care fiica ei ar vrea să-i afle secretul păstrat cu străş­ni­cie ce pune un zid între ele. Iar ceea ce descoperă trep­tat Edith conţine tot tacâmul: nebunie, crimă, ata­şa­ment faţă de strămoşi, patimă, furt de idei creatoare, decadenţă, imposibilitatea de a eva­da din convenţiile sociale, elanuri romantice etc. Compoziţia creşte frumos, nu lipsesc stafidele din cozonac, personajele secun­dare funcţionează ca praf de copt, iar poetizările despre "ziduri vechi ce cântă ore îndepărtate", simbo­lis­mele cu "focul purificator", di­so­luţia vechii aristocraţii şi încer­că­rile ei eşuate de adaptare la so­cie­tatea modernă dau aromă tex­tu­lui. Deşi seamănă între ele fiindcă exploatează aceleaşi filoane cu aceeaşi tehnică de muzeu, ro­ma­nele lui Kate Morton sunt un di­vertisment agreabil de vacanţă sau pentru lectura în pat.