Cum a pustnicit şi a aflat părintele Cleopa ziua de Duminică

101 ani de la naşterea marelui duhovnic de la Sihăstria

Nu pot să spun că l-am cunoscut pe părintele Cleopa. Doar l-am zărit o singură dată, când, bolnav şi ostenit, se grăbea cu o rară dârzenie să iasă în faţa chiliei unde o mulţime de cre­din­cioşi aşteptau cu sufletul la gură să-l asculte vor­bind. Cine crede şi se laudă că l-a văzut pe părintele Cleopa nu ştie ce spune. Pe părintele îl puteai vedea numai acolo unde voia el să se arate, în uşa bordeiului de sub Piciorul Crucii sau la chilia din livada Sihăstriei, aşa cum apărea el după slujba vecerniei - impunător, ca un împărat al simplităţii. Încins cu brâu lat de lână şi cu pieptar moldovenesc pe umeri, umplea zările cu pre­zen­ţa sa, în timp ce vocea lui de tunet transforma într-o singură clipă asprimea într-o mângâiere, atunci când le spunea oamenilor, cu un regret de moldovean hâtru şi blajin: "Dacă aş putea, v-aş lua pe toţi în traistă şi v-aş duce în Rai".
Adevărul este că pe părintele Cleopa nu tre­buia să-l cauţi nicicum. Te găsea el. Te alegea din mulţime şi îţi turna în suflet un dor nelă­mu­rit să iei calea Sihăs­triei. Acolo, în livada mâ­năs­tirii, puteai să-l aştepţi o oră, trei zile sau mai mult. Niciodată însă nu plecai fără să-ţi primeşti răsplata. Mai devreme sau mai târziu, părintele apărea în pragul chiliei - simplu, ne­clintit, me­morabil, revărsând asupra mulţimii cuvintele lui neaşteptate, năucitoare: "Ia să-mi spuneţi mie unde eraţi voi cu 100 de ani în urmă? Să-mi spu­neţi acum, repede! Să vedem... Dar unde o să fiţi peste 100 de ani? Vedeţi că nu stiţi nici unde eraţi, nici unde mergeţi?... Să cugetăm deci la cele sfinte şi să nu uităm nicio­dată pe cei trei mari duhovnici care ne pot mân­tui: Dreapta Credinţă, Smerita Smerenie şi Sfân­ta Simplitate".
Pe părintele Ilie Cleopa era suficient să-l vezi doar o dată. Imaginea lui îţi rămânea impri­mată pe retină pentru tot restul vieţii, dimpreună cu dorinţa să revii, să-i stai aproape. Să auzi ce spune şi să respiri acelaşi aer pe care îl respira şi el. Indiferent cine erai şi ce păcate ai fi tras după tine, lângă părintele te simţeai mai bun, mai uşor, mai aproape de Dumnezeu. Lângă părintele, totul îţi părea lesne, uşor, elementar, limpede şi fără pic de îndoială. Dintr-o singură despicătură a gândului, părintele simplifica tot - de la încâlcelile lumeşti, până la compli­cate şi subtile probleme teologice, încât, de multe ori, aveai impresia că în locul lui vorbeau chiar Apostolii din catapeteasmă.

*

Abia acum, în aceste vremuri tulburi şi pline de ispite, ne dăm seama cât de im­portant a fost părintele pentru liniştea şi credinţa noastră. Abia acum, când părintele s-a mutat la cele sfinte, începem să vedem şi să înţelegem că toate cărţile şi evocările noastre nu duc, de fapt, nicăieri. Amintirile despre părintele Cleopa rămân mereu în­tr-un minunat şi prelung început.

În căutarea Duminicii şi a Liturghiei cosmice

Mai avem încă multe de aflat despre părintele, despre cum ţinea aprins şirul de candele pe peretele de la Răsărit, lângă al­tarul de icoane, şi, sub pat, păstra întreaga lui agoniseală de călugăr neclintit: sumanul, traista şi bâta cu care, vreme de nouă ani, a păstorit oile mânăsti­rii şi a absolvit singur cele mai înalte studii teologice, citind cu nesaţ Filocaliile sau observând mersul şi alcătuirea firii, foşnetul păsărilor de seară şi cuminţenia copacilor din jur, pe care avea grijă să-i alinte cu nume inspirate chiar de unduirea şi forma lor - care stufoşi, care drepţi, care singuratici, meditativi sau trişti, ca nişte sălcii.
Uneori, când nu mai putea să rabde întrebările şi iscodirile insistente ale oamenilor, se refugia în livada din spatele mânăstirii. Trăgea aer în piept şi rămânea ne­mişcat, un timp. Privea în jur şi asculta cum creşte iarba şi cum copacii discută între ei. Părintele Cleopa le ştia limba. O învăţase în cea mai grea perioadă a vie­ţii sale - cei şase ani de prigoană comunistă, petrecuţi departe, în inima pădurii bucovinene de la Piatra Tăie­turii, unde, împreună cu prietenul său, părintele Arse­nie Papacioc, săpase un gropan umed şi răcoros, chiar la rădăcina unei brădănci uriaşe. E perioada când, hăi­tuit de oamenii Securităţii, părintele s-a trezit deodată încercat de o tulburare mai dureroasă şi mai grea decât teama de a fi prins şi aruncat pe nedrept în temniţa comunistă. Era îngrijorarea difuză, rea şi sâcâitoare a gândului că, rupt fiind de lume, va pierde noţiunea tim­pului; că se va sălbătici şi va încurca rânduiala zilelor - acel calendar fără de care nu ar mai fi fost nicicum posibilă aflarea Duminicii, aflarea Liturghiei şi, mai ales, pregătirea Paştilor din Postul cel Mare, cu suita sa minunată de cântece, canoane şi denii luminate în nădejdea Învierii.
Aşa cum s-a petrecut ea, scena în care părintele a aflat ziua de Duminică, trebuie să fi fost apoteotică şi copleşitoare. Scenă de Pateric sau de icoană bizantină, în care părintele stă singur sub o ploaie înceată şi fără oprire, ce i se prelinge prin haine, pe păr şi pe obraji. Nu-i este frig şi nici foame. În pustnicie, simţurile au­zu­lui se subţiază, în timp ce foamea şi setea se sting mira­culos, stârnind o inexplicabilă şi minunată linişte sufletească. În pustnicie, nu auzi decât ce este impor­tant - ritmul sacadat al ploii şi bătăile molcome ale inimii. Nu auzi şi nu simţi decât ce trebuie şi-ţi este de folos. Cu hainele jilave, mirosind puternic a humă, pă­rintele încă se mai gândeşte că e ostatic în groapă, ca profetul Ieremia, din Vechiul Testament. Suferă de frig şi continuă să strige după ajutor de la Dumnezeu, sim­ţind că în pădure timpul îşi pierde treptat măsura şi lun­gul şir de zile, când, deodată, se întâmplă ceva minu­nat. Pe crengile copacilor din preajma bordeiului ob­ser­vă că se aşează nişte păsări. Observă că, brusc, pă­du­rea se trezeşte la viaţă. Întrecându-se în zboruri rapide şi în triluri, păsările se adună în jurul altarului improvizat sub brădancă şi, într-o armonie aproape cos­mică, imensul copac prinde a se îmbrăca în veşmin­te vii şi multicolore de vrăbii, rândunele, ulii, bufniţe, ciori, codobaturi şi mierle. Jos, de jur împrejurul copa­cului imens, fără ceartă sau război, încep să apară şi alte animale. La început, se iţeşte un şoricel de pădure, singur şi vioi. Apoi, îi urmează spaima pădurii, lupul, iar lângă el vine un urs şi, ceva mai de­parte, un cerb cu trei căprioare, o veveriţă şi o vulpe - spectacol ce îl face pe părintele să cadă în genunchi şi să se cutremure de emoţie. Cu o simplitate de neegalat, Dumnezeu îi arăta fru­mu­seţea zilei de Duminică. Frumuseţea Litur­ghiei şi a împăcării celeste între toate făpturile pă­durii, de jur-împrejurul celui care se roagă şi invocă pogo­rârea Duhului Sfânt.

Înveşmântat în vrăbii

La Piatra Tăieturii, părintele Cleopa a de­venit preotul păsărelelor, pentru tot restul vieţii. Preot al copacilor şi al paingului, pe care, ase­menea Sfântului Vasile cel Mare, îl admira pen­tru tăce­rea lui înţeleaptă, pentru răbdarea cu care ştia să-şi ţeasă pânza lui atât de uşoară şi delicată. Nu a făcut minuni de vindecare, ase­menea Cuvio­­sului Ilarion Argatu şi nu a proorocit, ase­me­nea stareţului Daniil de la Rarău. Nu a scris ope­re teologice înalte, ca Dumitru Stăni­loae, şi nici nu a pictat bise­rici, ca părintele So­fian Boghiu. Arhi­man­dritul Ilie Cleopa doar a vorbit oamenilor şi a încreştinat păsă­rile pădurii, săvârşind slujba Liturghiei pentru rândunici şi ulii, ciute şi mistreţi, iepuri şi vulpi - alăturate toate în acelaşi loc, fără pic de ură sau de vrăjmăşie între ele. Trăind ani la rând prin­tre animale săl­ba­tice, marele Cleo­pa a luat aminte şi a în­ţe­les că limba pădurii nu e nici grea şi nici complicată. Important e să stai nemişcat şi să asculţi. Până la urmă, înţelegi. Fiecare animal e bun la ceva şi are o poveste a lui să-ţi spu­nă. Cu zâmbetul pe buze, părintele îşi amintea cum o căprioară, scurmând cu co­pita într-un loc, i-a des­coperit o rădăcină de ferigă, care l-a salvat de scorbut şi ane­mie; un viezure l-a în­demnat să guste şi să se sature cu nicoreţii care creşteau sub frun­zele unui tufan bătrân, iar un erete l-a sal­vat de securişti, anunţându-l cu glas as­cuţit despre sosirea lor.
Cei şase ani petrecuţi în groapa întu­ne­cată şi mucedă de la Piatra Tăieturii nu l-au sălbăticit, cum se temea el. Dimpotrivă, l-au întărit în iubire, făcându-l să trăiască, la modul cel mai real, acea stare adamică de împăcare cu întreaga creaţie - de la fur­nici la păsări şi animale răpitoare, aseme­nea Sfântului Fran­cisc, de care l-au legat, bio­grafic vorbind, multe şi ciu­date asemă­nări: amândoi au fost la început dispreţuiţi de oameni (lui Francisc i se spunea idiota, iar lui Cleo­pa, prostul de la oi) şi tot amândoi au reuşit să îm­blân­zească printr-o simplă rugăciune un animal fioros şi însetat de sânge - lupul din Gubbio sau ursul râncău (mâncător de oameni) de la Poiana Tăieturii.
Altcumva, în sihăstririle lui (trei la număr), pă­rin­tele Cleopa a trecut prin multe greutăţi şi ispite. Dincolo de bucuria rugăciunii şi neuitatul spectacol al împăcării animalelor, părintele s-a trezit, la un moment dat, că retrăieşte cuvânt cu cuvânt "Plân­gerile lui Ieremia", în ziua în care a izbucnit din senin o ploaie apocaliptică, de credea, împreună cu fratele lui de pustnicie, părintele Arsenie Papacioc, că nu va mai fi posibil să scape cu viaţă. Deci, cei doi părinţi stăteau în bordeiul lor şi priveau îngroziţi cum apa deja le ajunsese până la brâu, încât au trebuit să iasă afară, gândind că sunt pierduţi; că va trece cineva prin preajmă şi, astfel, li se va desco­peri ascunzătoarea, când, deodată, părintele Papa­cioc a venit cu ideea: "Ce-ar fi, frate Cleopa, să strigăm amândoi la Dumnezeu?". Şi asta au făcut - au strigat disperaţi, implorând întărire şi ajutor de la Dumnezeu, pentru ca în clipa imediat următoare să se producă minunea şi un grup de oameni să apară printre copaci, făcân­du-le semne prieteneşti şi pline de bucurie: "Gata, părinţilor! Veniţi, că s-a dat amnistie pentru cei care au fost condamnaţi politic". Era primăvara lui 1964 - o primăvară care i-a salvat pe mulţi de la moarte... Purtaţi pe braţe de săteni, cei doi duhovnici au coborât în vale, la Dorna, şi apoi s-a dus fiecare la mânăstirea lui. Părin­tele Papacioc a luat-o spre Turnu, iar părintele Cleopa a ajuns la Sihăstria, dar nu singur, ci însoţit de un întreg "trib" de vrăbii. Aceleaşi păsări de care nu se va mai despărţi niciodată.
Există chiar o fotografie din acea perioadă, când părintele, "îmbrăcat" cu o mantie de vrăbii, râde fericit. Râde, cum puţini oameni l-au văzut vreodată râzând - din toată inima.

Fugea de lume, ieşind în întâmpinarea ei

Cum spuneam, pe părintele Cleopa l-am zărit o singură dată, când, bol­nav şi ostenit, se grăbea cu o rară dârzenie să iasă în faţa chiliei şi să vor­bească în faţa mul­ţimii de credincioşi. De cum am ajuns la Si­hăs­tria, ucenicul părintelui (Cleopa cel Mic) m-a avertizat că părintele e bolnav, obosit, fără vla­gă. Chiar dacă oamenii ştiau asta, am văzut cum lumea continua să tragă de el. Continua să-i cea­ră să iasă în faţa chiliei, să-i atingă straiele şi să-i sărute mâna. De cele mai multe ori, arhimandritul Ilie Cleopa ieşea mereu în întâmpinarea oamenilor, iar când nu mai putea, se aşeza pe un scăunel în faţa cerdacului şi ţinea cuvânt despre Dumnezeu şi credinţă, despre tâlcuirea Scriptu­rilor şi imensa virtute creştină a răbdării, neuitând niciodată să-şi îndese pe umeri cojoaca grea a umilin­ţei, atunci când se făcea pe sine fie Moş Putregai, fie prostul de la oi. Se făcea anume aşa, ca tu să iei seama şi, oprindu-te la vreme, să nu-l arunci în ispita slavei deşarte, numindu-l după cum se obişnuieşte, naiv sau cu emfază pravoslavnică: Sfânt, Sfinţit, Preacuvios.
Cine a stat un timp în preajma lui a văzut că părin­tele era în stare să fie orice: ţăran, filosof, teolog sau poet - dimpreună sau pe rând, aşa cum mergea cursul discuţiei şi omul din faţa lui aştepta să se întâmple. Orice puteai discuta cu el - mai puţin întâmplări despre sine, despre încercările şi aspra pustnicie prin care tre­cuse, urmărit fiind de Securitate. Când venea vorba despre călugăria lui, despre bucuriile şi încercările mo­nahale pe care le-a trăit de-a lungul timpului, părintele se făcea mic, devenea mohorât şi aspru, retrăgându-se puţin speriat în spatele unui zid de pândă şi tăcere duhovnicească. Nu-l puteai preamări sub nicio formă, căci se supăra cumplit. Nu-i puteai aduce laude, oricât de meritate ar fi fost ele. Slava şi vorbele măreţe erau jignire pentru părintele. Abia se abţinea să te întrerupă din vorbă şi să te întrebe de-a dreptul cine te-a trimis. Cine ţi-a dat misiunea să-i strici liniştea şi rostul rugăciunii, ispitindu-l cu gânduri care nu-i aparţin.
La un moment dat, fără niciun efort din partea lui, părintele ajunsese atât de vestit, încât oamenii veneau la el ca la un obiectiv turistic, în autocare şi grupuri organizate. Renumele lui devenise atât de mare, încât nici chiar el nu-l mai putea duce pe umerii lui obosiţi de boală şi îndelungă priveghere. Vorbea tunător despre răbdare şi smerenie, dar, în sinea lui, suferea cumplit, lăsându-se în fiecare zi crucificat de curiozi­tatea şi insistenţa oamenilor de a-l vedea şi de a-i pune întrebări - unele din ele stupide sau de o rară naivitate. Părintele trebuia să răspundă la toate, fără să supere pe cineva şi, în egală măsură, fără să încalce cu nimic adevărul. Neclin­tit şi atent, trebuia să pân­deas­că orice urmă de is­pitire sau posibilă smin­teală abătută asupra lui. Erau momentele de ma­ximă încordare - mo­mente de luptă sufle­teas­­că aprigă, când se schimba la faţă şi, a­proa­pe strigând, le ce­rea oamenilor să nu se uite la el ca la un prooroc sau înger înaripat al lui Dumnezeu. Bătea cu ciomagul lui de păstor în pământ şi repeta că e doar om simplu şi păcă­tos; că are 14 operaţii şi, în curând, va muri sărac şi fără fală, aşa cum moare orice om trecător pe acest pă­mânt.
Voia părintele să-i zguduie puţin pe oameni şi să le deschidă ochii. Nu el trebuia să fie important, ci cu­vân­tul lui Dumnezeu. Nu el era drumul. Rostul lui era doar să-l arate, aşa cum putea el mai bine şi cum învă­ţase singur, din cei câţiva ani de prigoană şi însin­gu­rare în munţii Neamţului sau ai Bucovinei; în Râpa lui Coroi sau la Piatra Tăieturii.

*

A fost mare părintele Cleopa. Abia acum, când nu mai este printre noi, ne dăm seama cât de important a fost pentru liniştea şi credinţa noastră, constatând cu mirare că, oricât de puţin am stat la uşa chiliei lui, încă îl mai aşteptăm să iasă în cerdac să ne vorbească. Încă ne mai este dor de glasul lui tunător, cu care ne cerea să fim copii ascultători şi să intrăm în straiţa lui de cioban, pentru a ne duce pe toţi la Rai, la viaţa cea veş­nică şi adevărată. Trecerea timpului nu l-a atins cu ni­mic. Să nu-l dăm uitării. Să-i pomenim mereu numele şi să-l căutăm, când avem ocazia, la chilia lui din liva­da Sihăstriei sau într-o carte. Chiar şi acum, părintele are încă multe să ne spună. Cuvinte puternice şi me­mo­rabile. Cuvinte spuse simplu şi direct, pe neuitata lui "limbă de ţărână", despre Dumnezeu, despre dra­goste şi răbdare. Cât mai multă şi statornică răbdare.