ADA NAVROT - "Cel mai mult în viaţă contează să fii iubit"

Darul suprem al vieţii: să ai ambiţie

- Într-un interviu acordat revistei noastre în ur­mă cu zece ani vorbeaţi cu nostalgie despre para­disul copilăriei, petrecut în grădinile Copoului din Iaşi. Fericirea de atunci s-a sedimentat? V-a ajutat de-a lungul vieţii?

- Foarte interesant e că în copilărie trăiam într-o stare absolută de libertate şi inconştienţă, în care nu vedeam anumite lucruri. Am avut o copilărie fericită, înconjurată de bunici, de mătuşi..., am fost iubită de părinţi şi sunt în continuare, deci, nu am motive să fiu nostalgică. Îmi dau seama doar că mai rău e să ai o copilărie nefericită, că asta duce de multe ori la o maturitate dificilă. Dar poate fi şi un motor. Tot aşa, sunt copilării fericite care te dezumflă, te demo­ti­vează. Tot aud de oameni care au fost fericiţi în copi­lărie şi acum nu mai sunt. Aşa că nu ştiu dacă folo­seşte sau nu. Foloseşte şi ca adult să trăieşti fiecare clipă, să te simţi liber şi iubit.

- Proveniţi dintr-o familie de intelectuali. Tatăl dumneavoastră a fost un inginer constructor care a participat la renaşterea Teatrului Naţional din Iaşi, pe a cărui scenă, mama dumneavoastră a strălucit ca actriţă (n.r. Liana Mărgineanu). Să te naşti într-o familie luminată şi educată creează oare un avantaj la startul vieţii?

- Cred că ceea ce contează cel mai mult este să fii iubit. Şi, ulterior, să vrei să faci ceva. Şi asta nu ştiu dacă vine din educaţie, din bagajul genetic sau energetic. Nu ştiu de unde vine, dar să ai ambiţie este un cadou fantastic cu care poţi fi înzestrat în viaţă. Cred că e o mare problemă să nu vrei nimic. Atunci alţii îţi hotărăsc viaţa. Exemplul părinţilor care muncesc sau care au ambiţie să ajungă departe nu e întotdeauna urmat de copii. Vezi atâtea drame, atâţia copii blazaţi care au totul şi nu vor nimic. Nu ştiu. Cred că fiecare are drumul lui. Că vii dintr-o familie de intelectuali cuminţi ori dintr-o familie numeroasă de ţărani, cu tradiţie şi cu frică de Dumnezeu, im­por­tant, zic eu, este să fii iubit. Ca să ai o bază de acasă şi să ai multă încredere în tine, ar trebui să te simţi iubit. Altfel, cauţi şi cauţi şi eşti veşnic nefericit, fără să ştii ce-ţi lipseşte. Nu reuşeşti să dăruieşti nimic.

80% dintre actorii din Bucureşti au trecut prin "Pod"

- La abia 18 ani, aţi avut şansa să lucraţi sub bagheta lui Andrei Şerban, în "Trilogia antică", un spectacol de excepţie, care a fost reprezentat în toată lumea cu casa închisă, vreme de trei ani. Botezul fo­cului l-aţi luat, însă, la Teatrul Podul, devenit ce­lebru în Bucureşti...

- Regretatul regizor Cătălin Na­um, fondatorul Teatrului Studen­ţesc "Podul", ne-a dus la Teatrul Naţional, în '90, la Andrei Şerban, la audiţii pentru "Trilogie". Aveam 16 ani. Chiar luna trecută ne-am adunat toţi "podarii", la înmormântarea dom­nului Naum. Am stat de vorbă în­delung după aceea şi ne-am dat seama că 80 % dintre actorii din Bucureşti, şi nu numai (actori, regizori, critici şi tot ce ţine de secretariat literar) au tre­cut prin "Pod". A fost o şcoală ulu­i­toare. Am realizat că nu mai sunt oa­meni ca el şi, într-adevăr, am re­sim­ţit-o ca pe o mare pierdere. Ne-a fost ca un tată spiritual, în teatru, în turnee...
Lui Andrei Şerban îi port o amintire caldă. În general, mă ataşez de regizorii cu care lucrez. În "Lear" jucam rol de bărbat şi, cum între timp am mai făcut un copil, mi-a fost din ce în ce mai greu. Adevărul e că nu poţi minţi la nesfârşit; acum mă simt mult mai feminină decât eram în urmă cu 15 - 20 de ani. Odată cu vârsta, s-a născut ceva, am devenit mai sigură pe mine, mi-am rezolvat problemele interioare şi, sincer, vreau să abordez alt gen de roluri. Acum nu mai sunt în distribuţia spectacolului, dar nu e vina lui Andrei Şerban, cred că a fost o decizie de marketing.

Spaţiu cu dragoste

- Odată cu succesul în teatru, aţi fost dăruită cu noroc şi în dragoste. Perechea pe care aţi format-o prin anii 2000 cu soţul dvs., Daniel Popescu, şi el actor, a marcat lumea teatrului de atunci. Mai durează?

- Ei, n-aş spune că a marcat lumea teatrului. Exageraţi. Noi nu suntem vedete. Neavând nici pile, nici relaţii, tot ce am făcut, am făcut pe propriile noastre puteri. Oamenii care ne-au ajutat au crezut în noi. Dar e bine să ai pe cineva din meserie care te sprijină. Şi noi lucrăm foarte mult împreună. Recunosc că, de multe ori, mă port urât cu oamenii pe care-i iubesc. Vreau mai mult de la ei, sunt rea. Nu ştiu cum să fac, dar asta e calea mea. Şi să fiu moale, m-aş minţi: nu sunt. Înţeleg că viaţa nu-i perfectă, abia cubul fără un colţ al lui Nichita e cubul perfect. Avea Vlad Massaci un spectacol foarte frumos, care se juca pe un practicabil aflat tot timpul în mişcare cu câteva grade. Asta-i viaţa. Tot timpul trebuie să te ţii în echilibru. Cum te-ai culcat pe-o rână, te loveşte de nu te vezi. Nu poţi să stai.
Dacă e adevărat că am in­trat în zodia Vărsătorului, a­cum femeile se află în avantaj şi nouă ne e mai uşor. E o pe­rioa­dă foarte grea pentru băr­baţi, care nu-şi găsesc nici un fel de sens, pentru că femeile sunt la putere în toate părţile şi la toate nivelurile. Ele ar trebui să fie aşa de deştepte, să le dea spaţiu. Spaţiu cu dragoste. E foarte greu, vorbesc cinstit. De asta mă şi feresc să dau verdicte, să vorbesc despre relaţii ca despre un dat bătut în cuie. Mâine, când te duci acasă, îţi poţi da seama că, gata, totul s-a terminat. A, că zici ceva despre tine azi, raportat la ziua de ieri, e una, dar dacă zici ceva cu gândul la ceea ce ţi-ai dori să fie, n-ai nici o certitudine că lucrurile vor sta chiar aşa. Desigur, e foarte important să vrei cu adevărat ceva. Şi e limpede că avem nevoie de sentimente. De tandreţe, da, ăsta cred că e cuvântul. Dragostea se mai duce, mai vine, mai ai câte un puseu, apoi apar altele care-ţi abat atenţia şi tot aşa, dar fără tandreţe e greu să trăieşti lângă cineva. E o balanţă pe care trebuie s-o ţii, să ai grijă şi de meserie, şi de cuplu, de partener. Nu e uşor, dar dacă eşti viu şi atent, cât ţi se dă e bun dat. De multe ori am zis că noi, când ne-am căsătorit, nu eram con­ştienţi. Vai, din ce-o să trăim, cum o să ne descurcăm? Nu ştiam ce înseamnă asta. Tinerii de azi sunt mult mai pregătiţi, mai maturi, mai reticenţi... Noi am fost inocenţi, am luat problemele în piept cum au venit şi le-am făcut faţă cum am putut. Şi, în continuare, facem tot aşa. Trăim ziua aşa cum vine ea.

"Nu poţi scoate adolescentul din generaţia lui, orice ai face"

- Cum vă simţiţi alături de colegii dvs. mai ti­neri? Nu vă e frig printre ei? Le simţiţi senti­mentele, sau vă pare că seamănă mai degrabă cu nişte ex­tra­tereştri?

- Nu ştiu dacă e aşa. Problema e că sunt bom­bar­daţi la nivel informaţional, la nivelul imaginilor erotice, de mici. Şi e o zonă cu care nu prea ai ce să faci la o anumită vârstă. Şi-atunci, se produce o gră­bire forţată a lucrurilor. Dar e o stare de fapt, n-ai cum să i te opui, nu poţi scoate adolescentul din generaţia lui, orice ai face. Da, cred că au probleme, dar dra­goste e tot ceea ce caută şi ei. Numai că o caută de foarte de mici şi nu ştiu să şi-o reprezinte corect. Nu ştiu ce înseamnă. Trece foarte mult prin sex ceea ce cred ei că e dragoste, şi sunt foarte debusolaţi şi dezamăgiţi după un eşec sentimental. Totuşi, consider că va ieşi ceva bun din asta, pentru că, la un moment dat, vor fi foarte maturi din anumite puncte de vedere şi vor trebui să-şi asume, şi ei, la rândul lor, dragostea la vârsta matură. Sau nu... N-aş generaliza.

- Dar felul în care se raportează la ceilalţi oameni? Vi se par sufletişti, generoşi, empatici, deschişi?...

- Nu prea m-am intersectat, profesional, cu actori foarte tineri, dar merg la spectacole studenţeşti. Şi la noi în teatru sunt găzduite nocturne studenţeşti şi sunt curioasă să văd şi ac­tori, şi regizori tineri. Am văzut actori ex­cep­ţionali. Fete în spe­cial. Foarte bune, vi­brante, cu trans­fi­gu­rare. Talentate! E drept că temele re­gi­zo­rale sunt întris­tă­toare, dar îmi aduc aminte că şi eu, la 20 de ani, alegeam texte mai dure. Însă, chiar m-au lovit temele ale­se. De exemplu, în ul­timul spectacol văzut, umanitatea, omul e­rau vinovaţi numai pentru că există. Nici măcar nu mai era invocat păcatul stră­moşesc. Şi, cum să zic?! Nu se poate!! Cum adică să fiu vi­novat că exist? Dar umanitatea e divină, e un dar enorm care ni s-a făcut, o energie su­blimă care s-a des­făcut până la formele astea uluitoare de in­venţii, de artă... Cum să spui că omul e vi­novat numai că exis­tă?! Problema e că le lipseşte reperul spiri­tual, iar dezvoltarea laturii spirituale durează. Ori te loveşte brusc, ori, de cele mai multe ori, lent, în doze mici, şi te întrebi ce ţi se întâmplă. Cărarea e îngustă, dar tot acolo ajungi, mai devreme sau mai târziu.

"Am fugit întotdeauna după iubire"

- Sunteţi scorpioancă, deci o femeie foarte energică şi pasională. V-aş ruga să ne vorbiţi puţin despre însemnătatea iubirii în viaţa noastră de zi cu zi.

- Eu am fugit întotdeauna după iubire. Adică, am fugit de-am lăsat totul. Şi am făcut asta de mai multe ori în viaţă, am lăsat şi teatru şi tot, n-am precupeţit nici un efort, cum se zice, pentru ceea ce am crezut şi cred că contează. Actoria este ceea ce faci, nu ceea ce eşti. Nu poţi să te identifici cu meseria ta, e greşit. Nu poţi să fii actor, om de ştiinţă şi atât. Pianist. Bine, şi dacă mâine nu o să mai ai degete, ce o să mai fii? Omul de dincolo de meseria lui are nevoie de iubire şi de tandreţe, în relaţie cu ceilalţi. E bine să pui distanţă între ceea ce faci şi ceea ce eşti. Dragostea e cel mai profund lucru şi nu sunt vorbe mari. Şi copiii se construiesc prin dragostea ta, iar dacă tu eşti ocu­pat, foarte ocupat şi laşi timpul să treacă, ai pierdut partida. Părinţii mei ne ajută enorm şi acum, cu tot ce pot ei. Petrec timp cu noi sau cu fetele, ne ajută cu bani, mama ne mai şi găteşte, deşi este, la rândul ei, ocupată. Are cariera ei de actriţă, joacă în continuare. Chiar acum e la Sulina, la nişte filmări. Soţul meu e constănţean, machedon, cu familie mare, fraţi, surori, cumnaţi... Cu toţii am îmbrăţişat ideea de clan, ne simţim mai puternici într-o familie iubitoare şi unită.

- O întrebare de 100 de puncte: unde aţi dispărut în ultimul timp? De ce atâta discreţie? O făptură aşa de prezentă ca dumneavoastră se poate extrage din văzul lumii? De ce?

- Nu putem fi toţi în prim-plan, dar asta nu înseamnă că nu am trăit. Şi apoi, tabloidizarea mi se pare o oroare. Să nu mai ai răgaz de subtilităţi, să nu se caute decât senzaţionalul... E de plâns. Nu-mi do­resc să fac parte din lumea asta, nu mă interesează deloc, deloc, deloc. Să afli din presă ce a mai făcut unul şi altul e în regulă. Te bucuri că le iese. Dar presa culturală a devenit un gen de nişă în zilele astea, iar problema asta nu cred că putem noi să o ridicăm aici. Ce fac eu acum? Lucrez cu Vasile Toma, un coleg al meu din vremea Teatrului Podul. Pregătim specta­colul "Comedie de modă veche", după Alexei Ar­buzov. Vreau să spun că nu trece zi să nu ne aducem aminte de domnul Naum. Ne dăm seama că ştim foarte multă meserie datorită lui. Şi regie, şi actorie. "Comedie de modă veche" va avea premiera în toam­nă, la Teatrul Nottara şi cred că va avea ma­re succes la pu­blic.
Tot la "Nottara" mai aştept o pre­mie­ră în toamnă - "Mo­bilă şi durere" - în regia lui Alice Barb, după Teodor Mazilu. Textul este fabulos, e shakespearian, a­po­caliptic. Noi, ac­to­rii, a trebuit să-i adu­cem lumină. A fost greu, foarte greu, dar sper să iasă bine.
De ce atâta dis­creţie? Acum simt că am trecut într-o altă etapă, că am devenit foarte bogată inte­rior. Alţii răzbesc mai repede, la mine a durat foarte, foarte mult. Am avut pro­bleme de rezolvat, ceva din trecut de plătit, nu ştiu. Ştiu că acum îmi doresc cu adevărat să joc (am avut şi o perioadă în care nu mai eram foarte sigură dacă mai vreau să fac actorie). Acum pot spune că-n interior m-am liniştit şi îmi merge mult mai bine.
Fetele noastre sunt mari, Maria-Lena are 12 ani, e vice-campioană la atletism, muncim mult cu ea, în special taică-său. O duce, o aduce de la stadion, eu o susţin la lecţii, învăţ cu ea. Pe Catrina, fata cea mică, am serbat-o duminica asta, a împlinit patru ani. E o fetiţă veselă, energică şi expansivă, genul de şefă de clan.
Uşor nu e. Toată lumea care are copii ştie câtă energie, cât timp trebuie investit în ei. Pentru că, mai ales azi, nu poţi să-i laşi. Noi, aşa-zisa "generaţie cu cheia de gât", am fost crescuţi şi de societate. În comunism nu aveai voie să faci foarte multe lucruri, se ştie. La orice pas, sectoristul era prezent. Dar acum, de care societate vorbim? Că nu mai există repere. Fiecare e de capul lui, nimeni nu se bagă, nimeni nu ia atitudine nici pentru fărădelegi grave. Iar fără şcoală, copiii sunt pierduţi. Sunt oameni cu facultăţi care nu-şi găsesc de lucru. De aceea, copiii ar trebui ghidaţi să tindă spre excelenţă. Iar munca cu copiii noştri este să-i ajutăm să facă ceea ce le place foarte mult să facă. Apoi vor veni şi recompensele. Nu? Ca­ută să faci ce te interesează şi eşti un om salvat. Dacă nu-ţi place, nu face! Eu cred în asta. Eu, atunci când n-am mai vrut, nici n-a mai venit nimic. Am stat acasă, am vrut să fac copii. Am făcut, am stat cu ei şi mi-am dat seama că eu mi-am făcut cadoul ăsta pentru că mi l-am dorit cu adevărat. Şi acum îmi doresc să fac teatru. Încep o nouă etapă în cariera mea şi uite că sunt mult mai liniştită.

Foto: IULIAN IGNAT (3)