A coborât din tren şi nici măcar nu s-a uitat către crâşma pustie a gării, unde se-oprea pe vremuri, atâta îi era de mare nerăbdarea de-a ajunge odată în curtea casei părinteşti. Şi-a potrivit în spate raniţa soldăţească, şi-a acoperit mai bine mâna lovită, prinsă de gât cu fâşii de cârpe albe, şi-a pornit către dealurile Prelucilor, pe care trebuia să le treacă pentru a ajunge în sat. O, Doamne, nici nu îi vine să creadă că, în sfârşit, e liber, că a scăpat, fie şi numai pentru o vreme, de groaza zilelor trăite în tranşee. Gândul că diseară, după asfinţit, va fi în curtea casei, îl ameţeşte. Trage aer adânc în piept, îşi umflă plămânii, cât poate, cu mirosul de ierburi arse de soare, închide ochii şi, pentru o clipă, adică doar atât cât îi trebuie ochiului grăbit să vadă umbra pădurii, pentru o clipă, uită de război şi de gloanţe, de foame, de mocirla din tranşee şi simte cum bucuria îl îneacă până la sufocare. E ca şi cum s-ar fi scufundat cu totul într-o apă mare şi-ar fi ieşit de-acolo alt om. Întinde pasul cât poate şi, deşi cunoaşte drumul, i se pare că acesta se face tot mai lung şi satul e tot mai departe.
Abia aşteaptă să-şi vadă neamurile, prietenii, câţi or mai trăi, vecinii şi, sigur, va fi acolo şi ea, Ana lui dragă. Când se gândeşte la ea, îl furnică pe şira spinării şi i se pune un nod în gât. Trei ani, trei ani de stat departe, printre străini. Trei ani de chin şi de dor nebunesc. Chipul ei l-a ţinut în picioare de-atâtea ori când i-a fost mai greu. Cu gândul la ea a învins spaimele şi primejdiile morţii. Şi-aduce aminte cum era când a văzut-o prima dată, de fapt, nu când a văzut-o, căci doar o ştia, ştia a cui este şi cine-i sunt părinţii, fraţii şi surorile. Mai bine-ar fi să spună că a descoperit-o ca străfulgerat, căci până în clipa aceea, trecea pe lângă ea, ca şi pe lângă oricare fată din sat, dându-i bineţe şi-atât. Dar într-o dimineaţă, s-a întâmplat că a trecut pe lângă curtea lor, după o ploaie caldă. Aburi ieşeau din pământ, picături de apă se prelingeau de pe frunze, aerul era albastru şi cerul rămăsese curat ca lacrima. Cu capul aplecat uşor pe umărul stâng, Ana stătea în spatele unui gard, ţinea în braţe un pui de găină, după care alergase prin iarba udă. A fost de-ajuns să se uite atunci la ea şi să-i pară, dintr-o dată, cea mai apropiată fiinţă de pe lumea asta, ca şi cum ar fi ştiut-o dintotdeauna, ca şi cum numai ei doi ar fi existat pe Pământ. Ea a rămas cu puiul acolo, în braţe, şi el a plecat fluierând bucuros, întorcându-şi capul de multe ori s-o mai vadă, până s-a pierdut după cotul uliţei. I se părea şi lui ciudat, de la o vreme, că ori de câte ori se gândea la ea, îi venea în minte doar ziua aceea şi nu altele, de mai târziu, de când au ieşit la horă, ori de când s-au dus împreună la mânăstire, de Rusalii, ori altele, petrecute pe uliţele satului. Parcă o vedea dincolo de gard, cu puiul în braţe, cu părul mişcat de vânt, cu un zâmbet stingher şi oarecum ruşinat. De multe ori a visat-o, în nopţile grele de tranşee, când somnul era furat printre explozii surde şi gloanţe rătăcite, venite de departe, ca din altă lume. O singură dată a visat-o mai altfel, şi-apoi, zile în şir s-a tot gândit la visul acela, căutând în el un semn, un fel de ştire ori altceva venit de-acasă, de departe. Părea că puiul din braţele ei nu mai era pui de găină, ci se făcuse o pasăre tare frumoasă, colorată, cum nu mai văzuse vreodată în viaţa lui. Şi ori de câte ori el o întreba câte ceva, acolo în vis, în loc să-i răspundă Ana, începea pasărea aceea să cânte minunat. Atâta de minunat, că el nu mai ştia ce să creadă. Pe de-o parte, îi părea rău că n-o aude pe Ana, pe de alta, i-ar fi părut rău să tacă pasărea. Întotdeauna se trezea cu nedumerire vinovată, dar şi cu amărăciunea că, odată ieşit din somn şi din vis, nu mai are răgaz să se gândească la ale lui, căci în vreme de război, omul nu-şi mai aparţine sieşi, ci acelora care-l comandă. Or el, ca şi ceilalţi cu care împărţea frăţeşte viaţa şi moartea, de când a intrat în hainele cenuşii, nu mai este decât un număr scris pe centura de la brâu şi pe caschetă, ca să poată fi recunoscut rapid, la nevoie.
Scrisoarea
Ajuns la marginea pădurii, pe cărarea umbrită, mersul i se pare mai uşor, căci picioarele obosite calcă pe muşchiul moale, întunecat, care tiveşte cărarea. Îi vine în minte ceasul plecării, când satul întreg i-a condus până la gară pe toţi cei cincisprezece flăcăi, câţi au fost chemaţi în primăvara aceea, la doi ani de când a început războiul. Nici măcar nu împliniseră douăzeci de ani, el avea aproape nouăsprezece, ceilalţi tot aşa, de-abia ieşiţi holtei la horă, cu mustaţa încă moale şi mâinile nedeprinse să ţină în braţe trup de femeie, darmite puşcă aducătoare de moarte. Şi gândul merge mai departe la spaima grozavă, din prima zi de front, la alinarea că nu era chiar singur printre străini, că mai erau şi alţii din satul lui, la veştile de-acasă, care veneau rar, dar care-l apropiau cumva de clipa liberării, şi-apoi la ziua în care, după o bătălie cumplită, din cincisprezece câţi erau la început, au mai rămas doar trei. În ziua aceea s-a simţit pentru prima oară bătrân şi, toate câte au urmat după aceea, luptele, foamea, spaima, rănirea, spitalul i s-au părut doar copilării, slăbiciuni de moment, pe care, ca orice bărbat, trebuia să le treacă pentru a se întări şi a
Nunta
Printre crengile copacilor, seara înaintează tăcută. Pădurea s-a liniştit dintr-o dată, au amuţit şi păsările, lumina se retrage pe vârfuri de deal. Mitru e tot lângă bradul înalt şi tot cu raniţa în spate. N-are curaj să mai citească o dată scrisoarea de-acasă. Se ridică în picioare, numai atunci când cărarea s-a transformat într-un tunel întunecat. Îşi netezeşte cu gesturi frânte hainele şi porneşte încet, cu paşi moi, mai departe. Nu mai are puterea dinainte, înaintează greu, împingând parcă drumul din faţa lui cu pieptul aplecat. De la o vreme, a luat-o de-a dreptul prin pădure. De o parte şi alta, copaci bătrâni. Crengile lor, care altădată îi mângâiau întoarcerile de la târg, acum parcă i se agaţă de haine. Când ajunge în vârful dealului, vede printr-o rarişte de pădure satul încremenit sub lumina albă a lunii. A luat-o la goană pe cărarea care cobora în cazanul întunecat al văii. Parcă îl duce drumul pe el, parcă i s-a deschis inima şi stă să zboare înaintea lui spre casă. Fuge de o bună bucată de vreme şi-n urma lui, pietrele se rostogolesc cu zgomote seci. Ar grăbi şi mai mult pasul, dar îl împiedică raniţa, ar striga, dar i s-a uscat gura şi buzele arse parcă-s de câlţi. Năluci albicioase ca nişte fuioare de ceaţă îl împiedică şi se ascund după copaci, dacă vrea să le prindă. Le vede într-o parte, apoi în cealaltă. Îi sar în faţă, apoi în spate. Numai una parcă-l tot împinge uşurel, parcă-i tot prinde gulerul, parcă vrea să-l gâdile pe grumaz. Înnebunit, Mitru s-a oprit în mijlocul drumului. La câţiva paşi în faţa lui, în razele mişcate, reci, ale lunii, i se părea că stătea, ca o umbră, Ana. Se uita mută la el şi ţinea în braţe pasărea aceea pe care o ştia din visele lui vechi. Când a întins mâna s-o cuprindă, umbra s-a depărtat. S-a oprit şi el şi s-a oprit şi ea. A întins mâna iar, dar n-a prins nimic, numai un fum rece i s-a lipit de palme. În ochii măriţi ai Anei se oglindea pădurea întunecată, lacrimi se rostogoleau rotunde de pe obraz, pe rochia albă şi rămâneau agăţate în jurul ei ca o rouă străvezie, mişcându-se odată cu ea. Arătarea de fum îi stătea în cale. Îngrozit, Mitru şi-a aruncat raniţa, şi-a dezbrăcat haina ce-a rămas agăţată de crengi. Oricât fugea, tot nu scăpa de năluca albă, care-l împingea uşurel către marginea pădurii. Se mişca în jurul lui, ameţindu-l, ademenindu-l, până când l-a adus în faţa unei cruci, pe care era săpat numele Anei.
Au trecut multe ceasuri, nu ştie nimeni câte, până când a văzut poarta casei. N-a mai avut putere să deschidă uşa şi să intre în casă. S-a aşezat fără vlagă pe treptele reci de piatră. Răcoarea lor l-a trezit pentru o clipă. Era întuneric, întuneric. Satul era acoperit de-o negură, nu se vedeau nici stelele. Din depărtare se auzea parcă muzică de nuntă. Mitru şi-a îndreptat spatele, şi-a chemat la el câinele bătrân care nu l-a mai cunoscut şi s-a ascuns schelălăind după grămada de lemne. Pe umeri a simţit mai întâi o trecere uşoară de vânt, a dat să se ridice în picioare, dar o greutate nelămurită l-a apăsat înapoi către piatra rece pe care şedea. Mâna i-a alunecat cu un zvâcnet uşor, ridicată spre poarta pe care intra, plutind pe deasupra cărării, Ana, îmbrăcată mireasă, cu coroniţă de lămâiţă pe cap. Dimineaţă, l-au găsit întins pe iarba din curte. Prin păru-i încărunţit brusc treceau furnici, nepăsătoare. Numai ochii îi erau scăldaţi de o lumină încremenită, ce trăda bucuria întâlnirii cu Ana lui.
*
Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
