Stimată redacţie,
Prin tot ce căutaţi să faceţi mai bun pentru cititorii dvs. şi prin aceştia mai departe, şi pentru alţi oameni cu diverse probleme în viaţa lor, daţi dovadă de o alcătuire cu adevărat umană, toţi cei ce contribuie la editarea revistei fiind, deopotrivă, un fel de rude pentru cititori. Atât de aproape ne sunteţi.
Este prima mea scrisoare adresată vouă, pentru că nu de mesaje duceţi lipsă, iar eu m-am simţit un fir de iarbă doar, măcar după ce am citit micile capodopere lansate în pagină de cititorii-scriitori. Am fost uimit cât talent sălăşluieşte în oamenii obişnuiţi şi ce forţă sentimentală stimulează Asul de inimă, spre exemplu.
Aşa cum natura este unicul templu la a cărui măreţie nu încetează niciodată să se închine adevăratul spirit, poate "Formula AS" reprezintă şi pentru mine, cel care scriu aceste foarte sincere rânduri, şi pentru mulţi alţi oameni, care caută un izvor limpede între atâtea bălţi noroioase, o şansă de a găsi aerul tare şi cetina din munţii noştri, locuri unde sănătatea şi viaţa se simt cu fiecare celulă.
Vă mulţumesc,
NEGHINĂ CĂTĂLIN BOGDAN - Bucureşti
Un colţ de rai
acasă pentru mine
e-o casă cu bunici,
cu un dulău în poartă,
cu două-trei pisici.
acasă pentru mine
e locul drag în care
bunicii îmi arată-n
grădină o cărare.
în dreapta şi în stânga
puzderii de căpşuni,
iarba înaltă, nucul,
şi-o mie de minuni.
sfântă bunica mea,
pun ivărul la tindă,
pe cer se-aprinde-o stea.
Tu Doamne-n nemurire
de-i vrea un loc să-mi dai,
Acasă - pentru mine -
e colţul meu de Rai.
ŢUNEA VALERIA CARMEN - Deva
Mama. Tata. Bunicii. Fraţii
"Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă,
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ţi fie drag.
Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă".
(Tudor Arghezi, "Inscripţie pe o uşe")
O casă la ţară. Un sat de câmpie cu orizontul gemând în amurg. Seara, pe banca de lemn din faţa casei se tăcea prelung sau se discuta aprins după o zi de muncă acerbă. Bătrânii se ţineau în câte-un băţ şi mestecau frunză de tutun. Dimineaţa cântau cocoşii. Oricât încercai să leneveşti, nu puteai rămâne inert la aceste splendori auditive îngemănate, în zilele de vară, cu ţârâitul necontenit al greierilor. Să priveşti cum se bat doi cocoşi! Blaga avea dreptate: "Veşnicia s-a născut la sat!".
Să culegi dimineaţa, pentru micul dejun, ridichi, ceapă, roşii, ardei, toate fragede, mirosind a pământ înrourat... Licuricii, curcubeele, fulgerele puternice, care ne îngheţau respiraţia, acolo, în casa bătrână a bunicilor, le-am admirat pentru prima dată. Cu o carte în mână, la umbra unui nuc eternizat lângă o fântână, zburam de la un vis la altul cu nonşalanţa copilăriei.
Mirosul de fân proaspăt cosit, gemul de prune, compotul de gutui, acolo, acasă, le-am descoperit. O pisică gri ce soarbe cu nesaţ din lapte. Acasă e locul unde te simţi bine. Tu însuţi, dezgolit de inhibiţii, orgolii, măşti. E spaţiul unde inima vibrează împreună cu cei de lângă tine. Frica, ura, neputinţa dispar aici.
O cameră de bloc într-un oraş mare. O bibliotecă plină-ochi cu cărţi. Am călătorit mult. Sunt dintre cei care admiră peisaje, oraşe, oameni, clădiri, aş spune chiar că nu sunt o ignorantă. Dar am un cuib al meu, unde mă liniştesc, unde meditez la toate tâlcurile existenţei. O lume mică, numai a mea: un birou cu dicţionare, fişe, stilouri; un ficus, două fotolii. De la fereastră se vede un parc, un stadion şi spitalul judeţean.
Când rosteşti cuvântul acasă, tot ce e străin, de neînţeles, piere, gândul se limpezeşte subit. Cei plecaţi în străinătate şi stabiliţi acolo, temporar sau definitiv, tânjesc după oaza de linişte de acasă, după dojeneala sau sfaturile prietenilor dragi. Ideal ar fi să călătorim mult, dar de fiecare dată să ne întoarcem acasă, înnobilaţi de aflarea misterului altor lumi. Istoria e, adesea, mai crudă (decât ne închipuim!) şi nu ne îngăduie întoarcerea acasă, decât cu un preţ extrem de mare, pe care nu suntem întotdeauna gata să-l plătim.
Acasă e acolo unde te întorci mereu cu sufletul. Mama, tata. Bunicii. Fraţii. Comuniunea. Armonia.
ANONIMĂ - Timişoara
Recviem pentru casa mea
Pentru mine, "acasă" a însemnat o casă liniştită, cu o grădină frumoasă ca un colţ de rai, plină de trandafiri, hortensii, pomi fructiferi plini de roade, dintre care cel mai iubit era un măr bătrân, cu o coroană imensă, care străjuia întreaga casă; el era "copacul" sub care mi-am legănat visele copilăriei (aşa ca în frumosul cântec cu acelaşi nume).
Casa noastră se afla pe o stradă din Bucureşti, lungă, bine asfaltată, curată, plină de verdeaţă, străjuită pe trotuare de arbori care crescuseră frumos şi se împreunau ca o boltă deasupra ei. Casele erau frumoase, vesele, vopsite în diferite culori, curţile erau mari şi peste tot se vedea mâna oamenilor harnici şi gospodari care locuiau în ele. Strada există, are numele unui mare povestitor român: Petre Ispirescu. Numai casele au dispărut prin demolare, distruse de o minte bolnavă, care nu vedea decât blocuri şi iar blocuri. Ce să vă spun: că în această casă, din care ne-au rămas amintirile şi câteva fotografii, am trecut aproape prin toate etapele vieţii, peste patruzeci de ani, împreună cu părinţii mei, de care nu m-am despărţit niciodată. În această casă m-am căsătorit, tot acolo mi s-a născut unicul copil.
Anii au trecut cu bucurii şi tristeţi, cu zile senine şi zile cu nori, cu zile obişnuite şi zile de sărbătoare. În iarna grea şi nemiloasă a anului 1986, pe un ger cumplit, am fost alungaţi fără milă din casele noastre, pentru că toată partea cu numere fără soţ trebuia demolată de urgenţă. Toţi vecinii, toată lumea era disperată. În ochi ni se citea teama, nesiguranţa, neîncrederea, umilinţa şi multe, multe lacrimi. Ne-am îmbărbătat şi, în loc să plângem, ne-am apucat să strângem în grabă ce s-a putut dintr-o agoniseală de o viaţă. Se spune că "a pleca înseamnă a muri puţin". Pentru noi a însemnat mult mai mult. Acolo, "acasă", ne-au rămas toate amintirile adunate într-o viaţă, lucruri care nu se pot uita, care nu se vor mai întoarce niciodată. A fost cumplit. Numai cine a trecut prin astfel de clipe poate să-şi dea seama de grozăvia trăită de noi.
Când ţi se dărâmă casa, ai sentimentul că îţi moare cel mai apropiat om. Credeţi-mă, suntem mutaţi la bloc de peste douăzeci şi cinci de ani, dar ne simţim dezrădăcinaţi. În toţi aceşti ani, deşi m-am mutat destul de aproape de locul respectiv, nu am trecut niciodată pe stradă, prin faţa blocului construit pe locul casei noastre. În toate visele pe care le am, mă visez acolo, "acasă", niciodată la bloc. În subconştient păstrez imaginea acelui loc drag şi sfânt inimii şi sufletului meu. E firesc să mă bucur de această imagine în vise, acolo unde ni se îndeplinesc de obicei toate dorinţele.
Ca şi mine, sunt sigură că miile de oameni care au suferit demolarea nu vor uita aceste lucruri. Pentru noi, cu cât trec anii, amintirile devin din ce în ce mai clare, mai vii. Am aşternut aceste gânduri pentru prima oară pe hârtie şi aş dori ca nimeni, niciodată, să nu uite că, odată cu revoluţia din decembrie 1989, noi, cetăţenii ţării noastre, am recăpătat dreptul de a fi liberi, de a trăi acolo unde dorim, fără spima demolării, fără tristeţea de a nu avea un loc de suflet care se numeşte "acasă".
prof. pensionar CONSTANTINESCU HRISOPIA-EMILIA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
