Mă grăbesc să vă semnalez această carte încântătoare, pe care am luat-o de la Bookfest și am citit-o în aceeași zi: dacă intri în lumea ei, nu-ți mai vine să ieși de acolo până la ultima pagină. Și asta pentru că graficiana Anamaria Smigelschi, cu o naturalețe, o lipsă de poză rară la memorialiști, te contaminează cu vitalitatea, năstrușnicia și râsul ei, pe care scrisul le transmite de minune, fără artificii stilistice și strategii narative. Știți că stilul e omul. Iar memorialista noastră e în primul rând un om bun și simpa(te)tic, cu o inteligență a inimii aproape invizibilă în societatea de azi, tot mai egocentrică și nevrotică sau sentimentaloidă și ahtiată de bârfe triviale. Anamaria S. face parte din acea restrânsă categorie de artiști care "îmbătrânesc fără să se maturizeze" - cum spune Radu Cosașu - adică își păstrează toată viața prospețimea adolescentină a simțurilor și sentimentelor, fără să se lase contaminați de ipocrizia și "înțelepțirea" socială, de oportunism, blazare și autocompasiune. Oameni care știu că se bucure și să-și amintească în amurg, retrăindu-le, bucuriile mari, mijlocii și mai ales mici, câte au fost printre amărăciunile și dramele de care nimeni nu e scutit. Oameni care iubesc nu doar "animalele și copiii" (duioșia lor nu e niciodată mălăiață), ci pur și simplu viața, cu toate ale ei. Iar când întâlnesc ticăloșie, prostie, invidie, știu să vadă în ele mai ales partea derizorie, caraghioasă și să râdă eliberator. Căci, pe lângă celelalte simțuri care întipăresc proustian în memorie "clipe de viață", simțul umorului dă coerență anecdotică secvențelor autobiografice pe care Anamaria Smigelschi le numește proze-lițe - "picături colorate, vesele, nostalgice sau triste" din existența ei. Un loc central ocupă în aceste secvențe familia și atmosfera din casa părintească. De la Freud și Jung încoace se crede că artiștii își extrag substanța din traumele copilăriei. Nu e cazul Aneimaria, care a crescut într-o familie de intelectuali veselă și trăsnită, într-o atmosferă de libertate și afecțiune despre care păstrează amintiri solare. Ea e cea mai mică din cei patru copii - doi băieți și două fete, născuți la câte doi ani distanță, între 1932 și 1938 - ai arhitectului Victor Smigelschi și ai italiencei Maria Anna Trinchieri, de care s-a îndrăgostit în timpul studiilor la Torino și pe care a adus-o ca soție la București ("dragostea dintre părinții mei era mai mult decât evidentă și înduioșătoare"). În casa lor aglomerată și mereu plină de musafiri de pe Bulevardul Averescu, sufletul era mama, licențiată în matematici și cu un doctorat, dar care își asumase doar rolul de educatoare (cu voioșie și mână forte) a propriilor copii și excelentă gospodină. Adolescenți și apoi studenți, frații Smigelschi își adună acasă la bairamuri prietenii ("mâncam pâine cu marmeladă și ne jucam ca nebunii mima, dansam și râdeam până la leșin. Mami și Tati erau Mami și Tati pentru toți"). Pe la mijlocul anilor '50, sora mai mare, Ioana, se mărită cu pictorul Doru Șetran și în curând familia se mărește cu cei trei copii ai lor - "pipidonții", pe care Anamaria îi adoră. Continuă să locuiască toți împreună, înghesuiți - plus câini, pisici - și fără posibilitate de izolare ("în fiecare colț respira câte un suflet") - o mare familie boemă și armonioasă. Din cauza lipsei de spațiu, abia după zece ani de logodnă se poate mărita Anamaria cu iubitul ei, pictorul Alin Gheorghiu, când reușesc să-și facă propria locuință, în apropiere de "cartierul general". Acolo își continuă viața neconvențională, în care, ca și în casa părintească, bunul simț, bunul gust și bunele sentimente primează. Proze-lițele bune conducătoare de căldură, emoție, poezie și haz au ceva din drăgălășenia copilărească și grația băiețoasă a adolescenței. Fie că evocă vacanțe la Vama Veche, isprăvi din atelierul de gravură "Podul", prieteni buni care s-au dus, petreceri de pomină, anii dogmatismului sau posteritatea lui Alin Gheorghiu, Anamaria Smigelschi e sinceră, dar nu indiscretă, umorul ei nu e malițios, nu plătește polițe, e lipsită de vanitate (deși ar avea cu ce să se laude) și sofisticare. După ce închizi cartea nu poți să nu te gândești la ea cu drag, chiar dacă nu o cunoști personal.
Aleksandr Soljenițîn, "O zi din viața lui Ivan Denisovici", traducere și note de Nina Grigorescu, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), col. "Raftul Denisei", 162 p.
Iată o capodoperă care n-ar trebui să vă lipsească din bibliotecă și a cărei reeditare periodică e de aceea necesară. Aleksandr Soljenițîn (1918-2008), cel mai important scriitor rus din a doua jumătate a secolului trecut, a cărui operă a contribuit la căderea totalitarismului comunist, nu prea mai e citit azi, când curajul lui de a înfrunta puterea sovietică prin scris ține de un context devenit istorie. Dar, dincolo de context și curaj, o bună parte din opera lui își păstrează grandoarea epică, prodigioasa capacitate de a emoționa, de a te transpune - printr-o poetică specifică - în lumea lagărelor siberiene și a umanității chinuite, la granița dintre viață și moarte. Ca și la Dostoievski, în Amintiri din casa morților, ca și la Tolstoi, în Învierea, ca și la Cehov, în Insula Sahalin, nu atât mărturia în sine, cât arta scriitorului e cea care te duce spre adevărul de viață, te face să înțelegi mai multe despre natura umană. Poetul Osip Mandelstam, în timpurile cele mai negre ale stalinismului, definea scriitorul sovietic "un amestec de popă și papagal, mereu aproape de putere". Într-o țară cu un uriaș rezervor de talente, excepțiile sunt cele pe care istoria literară le-a cernut. Soljenițîn, un profesor necunoscut de matematică, care făcuse războiul, fusese arestat în 1945 fiindcă, într-o scrisoare particulară, criticase politica lui Stalin, și petrecuse 8 ani în Gulag, debuta în 1962, în revista "Novîi Mir", cu nuvela pe care, dacă n-ați citit-o până acum, ar trebui să o faceți. Apariția ei în urmă cu o jumătate de secol înseamnă o dată crucială pentru literatura rusă nu doar fiindcă marca un scurt "dezgheț" hrușciovist, ci fiindcă e vorba de o operă literară cu valoare universală și eternă, care își păstrează nealterate puterea de impact și adâncimile mereu de descoperit. Succesul a fost fulminant: Soljenițîn făcea auzită public pentru prima oară vocea deținuților politici din URSS, de ordinul milioanelor, și se recunoștea astfel că sistemul sovietic se baza pe teroare și crimă. Minunea literaturii este că și azi, când acesta e un adevăr unanim cunoscut, nuvela rămâne la fel de zguduitoare, iar personajul titular, devenit un simbol, își are locul în galeria universală a eroilor literari. Nu mai țin minte ce am scris aici în urmă cu 13 ani, când v-am recomandat, în aceeași bună traducere a Ninei Grigorescu, nuvela apărută în colecția "Cartea de pe noptieră". S-ar putea să mă repet, dar cum cititorii noștri se mai împrospătează în timp, nu pot decât să insist pentru o nouă lectură, fiindcă întâlnirea (sau reîntâlnirea) cu Ivan Denisovici e o experiență dintre cele mai intense și nu trebuie ratată. Proza - cu unitate clasică de loc și timp - povestește o singură zi din viața unui zek, semnificativă pentru tot ce a însemnat Gulagul, cu existența primejduită în fiece clipă de frigul siberian, de foamea obsedantă, de epuizarea fizică, de cel de alături, de gardieni, de arbitrariul ce poate face oricând distincția dintre viață și moarte. Ivan Denisovici Suhov - devenit în lagăr un număr, S-854, dar pe care scriitorul îl desemnează cu numele, subliniindu-i astfel individualitatea - e un țăran care executase deja 8 ani din cei 10 ani la care fusese condamnat fiindcă, luat prizonier de nemți, reușise să fugă și să se întoarcă la ai lui. Omul simplu, muncitor și înțelept, deprinsese în timp lecția supraviețuirii, a adaptării la condițiile groaznice. El își interzice speranța, trăind numai în prezent, pragmatic și precaut, are cultul muncii bine făcute și știe încă să se bucure: de o porție în plus, de puțin tutun, de pâinea ascunsă sub saltea, de comunicarea cu semenii. Un om obișnuit într-o zi de lagăr ca multe altele, între deșteptare și stingere. Un om care reușește să nu se abrutizeze și să nu-și piardă forța morală, căci pentru el o zi de muncă fără carceră, fără îmbolnăviri, fără turnătorii e "aproape fericită". Felul cum intelectualul Soljenițîn adoptă perspectiva unui țăran și își transfigurează propria experiență de gulag prin prisma lui ține de talent creator. Cum tot de har literar, cu o vigoare și autenticitate moștenite din tradiția marilor prozatori ruși, țin și portretele diferitelor tipuri umane precum Alioska - baptistul, Buinovski - fostul căpitan, Fetiukov - șacalul, Cezar - șmecherul de Capitală, turnătorul Panteleev, șeful de echipă Tiunin cel omenos etc. - o lume întreagă, cu bunele și relele ei. În plus, există și o miză etică a nuvelei, și anume că demnitatea individului nu poate fi distrusă și că pe ea se bazează strategia supraviețuirii. Ivan Denisovici a devenit astfel un simbol al poporului rus strivit sub teroare, dar care găsește căi de salvare a sufletului.
Kate Morton, "Orele îndepărtate", traducere și note de Sînziana Dragoș, Editura Humanitas (tel. 0372/743.382), colecția "Raftul Denisei", 516 p.
Există peste tot în lumea alfabetizată și femei cu bovarisme benigne, cărora le plac poveștile și care-și cumpără cărți de citit în pat, înainte de a adormi, sau de luat în vacanță, când se presupune că au timp și pentru sufletul lor. Pentru ele s-a creat un vast sector editorial, în care "produsele" cele mai căutate aparțin tot unor femei. Scriitoare meseriașe, care știu ce vrea publicul lor și combină gospodărește rețete pe gustul acestuia. Profesioniste cu studii avansate, din care au învățat scheme, tehnici, proporții și ingrediente, ele se documentează și se inspiră din cărțile altora pentru a reconstitui decorul și atmosfera, repere și tipologii de epocă pentru o poveste nouă, fabricată cu materiale reciclate, vopsite în culori la modă. Personajele lor principale sunt tot femei, iar intriga se țese pe relațiile complicate dintre ele (mamă-fiică, surori rivale, soție-amantă, prietene etc.) generate de pasiuni, secrete, trădări, sacrificii dezvăluite treptat prin alternare prezent/trecut. După ce a aprofundat elementele gotice și de mister din literatura victoriană clasică și târzie, Kate Morton și-a luat de acolo ingredientele - tipologii sociale, aberații mentale, romantism și atmosferă sulfuroasă, secrete de familie - și le-a încorporat în propria rețetă. A preparat astfel o lume fictivă aparte, dar cu surse livrești la vedere: surorile Brontë (în special Charlotte cu Jane Eyre), Dickens cel din Marile Speranțe, George Eliot, dar și groaza, misterul, crima de la Conan Doyle și Stevenson. A perseverat de la un roman la altul pe calea bătută către succes popular, repetând și mecanismul compozițional de suveică și rețetarul verificat. Să vă spun drept, nu mai țin minte mare lucru din romanul ei, "Grădina uitată", despre care am scris aici acum vreo doi ani și vreau să sper că nu vârsta mea e de vină. Mai curând cred că autoarea australiană scrie cărți de unică folosință, care se citesc cu plăcere, dar pe care le uiți imediat. Noul roman, "Orele îndepărtate", care s-a vândut și el ca și precedentele în milioane de exemplare (dovadă că rețeta lui Kate Morton e apetisantă) combină aceleași elemente și strategii narative într-o țesătură cu motive gotice și tot în două ițe temporale. Un prezent, 1992, povestit la persoana I de Edith Burchill, tânără editoare întoarsă în casa părintească după sfârșitul unei relații amoroase, și o complicată dramă din urmă cu jumătate de secol, de la începutul anilor 1940, dezvăluită treptat de un narator omniscient. Dramă în care e implicată și mama lui Edith, Meredith, pe atunci o copilă evacuată din Londra în timpul războiului și găzduită la un castel izolat, Milderhurst. Domeniul e al unui aristocrat scriitor, ajuns celebru cu o poveste fantastică, Omul Noroaielor, - Raymond Blythe. În castelul plin de labirinturi tainice (și vag bântuit, cum îi șade bine oricărui castel englez), care are, firește, și un "turn de fildeș" unde s-a rupt de lume castelanul, locuiau și locuiesc încă în 1992 cele trei fiice ale lui: gemenele cu firi diferite Percy și Saffy, a căror mamă s-a sinucis, deja domnișoare bătrâne în timpul războiului, și sora lor mult mai tânără, talentata și ciudata Juniper, dintr-o a doua căsătorie, tot cu final tragic, a lui Raymond, pe care gemenele o ocrotesc. Cusătura în zig-zag între ceea ce s-a petrecut la Milderhurst în anii războiului și sfârșitul de secol XX o face Meredith și investigațiile prin care fiica ei ar vrea să-i afle secretul păstrat cu strășnicie ce pune un zid între ele. Iar ceea ce descoperă treptat Edith conține tot tacâmul: nebunie, crimă, atașament față de strămoși, patimă, furt de idei creatoare, decadență, imposibilitatea de a evada din convențiile sociale, elanuri romantice etc. Compoziția crește frumos, nu lipsesc stafidele din cozonac, personajele secundare funcționează ca praf de copt, iar poetizările despre "ziduri vechi ce cântă ore îndepărtate", simbolismele cu "focul purificator", disoluția vechii aristocrații și încercările ei eșuate de adaptare la societatea modernă dau aromă textului. Deși seamănă între ele fiindcă exploatează aceleași filoane cu aceeași tehnică de muzeu, romanele lui Kate Morton sunt un divertisment agreabil de vacanță sau pentru lectura în pat.