- Anul acesta, recent încheiatul Salon de Carte de la Bucureşti a avut ca oaspeţi o mare parte dintre scriitorii austrieci, nemţi şi elveţieni, traduşi şi publicaţi la editurile româneşti. Printre ei s-a aflat şi Christian Haller, scriitor elveţian în vârstă de 70 de ani, autorul unui roman emoţionant despre istoria propriei familii, începută, cândva demult, în "Micul Paris" românesc. Scrisă în urma a cinci călătorii de documentare făcute după 1990 la Bucureşti, "Muzica înghiţită" redă, în 300 de pagini, farmecul discret al vechii burghezii interbelice -
- Aţi plasat acţiunea romanului dvs. "Muzica înghiţită" în Bucureştiul începutului de secol 20. Lucru surprinzător, din partea unui scriitor elveţian. De unde interesul dvs. pentru România?
- Mama mea a locuit în România până la vârsta de 15 ani. Se trage dintr-o familie foarte veche şi înstărită de evrei, familia Schmidts. Bunicul meu devenise director al Industriei Bumbacului. Au dus, prin urmare, viaţa tihnită şi confortabilă a burgheziei. Au părăsit însă România pentru Elveţia, unde nu doar că n-au mai reuşit să se adapteze la atmosfera occidentală şi la mentalităţi, dar nici n-au putut să-şi menţină standardul financiar. Bunicul a pierdut averea şi, implicit, şi statutul social, fapt care i-a dărâmat psihic pe amândoi şi care a accentuat aura pe care au proiectat-o asupra anilor petrecuţi în România. Când eram mic, mama ne zicea, mie şi fratelui meu, foarte multe poveşti despre tinereţea petrecută în România. Spunea mereu că a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii ei. A trecut timpul şi, deşi nostalgia ei era tot mai mare, refuza să se întoarcă să vadă oraşul în care copilărise. Ştia cumva că Bucureştiul ei nu mai exista, că, întorcându-se, amintirile i-ar putea fi compromise. Şi totuşi, după revoluţia din 1989, când începuse deja să sufere de Alzheimer, m-a întrebat dacă n-aş vrea să merg în numele ei la Bucureşti, să văd ce-a mai rămas şi să-i povestesc.
- Atunci s-a născut ideea cărţii?
- Da. Am venit la Bucureşti, unde am locuit într-un apartament minunat, într-o casă belle époque, oferită de Asociaţia Scriitorilor Români. Am petrecut trei zile numai în casă, minunându-mă de cum arăta. Apoi am început să mă plimb pe jos prin Bucureşti, în căutarea casei mamei mele. Ştiam unde ar trebui să ajung, în fostul cartier evreiesc, dar străduţele pe care o luam mă tot scoteau în cerc înapoi. Îmi pierdusem speranţa când, într-o zi, am dat întâmplător peste ea. A fost un moment copleşitor. Casa în care locuise aparţinea acum unui medic, care se născuse în ea. O cumpărase în anul 1927. E o casă românească veche, pe Strada Morilor, aproape de Timpuri Noi, într-o zonă sărăcăcioasă, foarte marcată de trecerea timpului: cărămizi căzute, ferestre sparte şi tapet mucegăit. Descopeream pe viu o lume pe care o trăisem numai din fotografiile familiei. Şi am ştiut atunci, în 1993, că e material pentru un viitor roman.
- Parţial. I-am citit unele pagini şi le-a confirmat. Nu mai era capabilă să citească. Dar într-un fel, i-am redat partea luminoasă a amintirilor. Într-o zi, după ce mă întorsesem din România, m-a confundat cu fratele meu şi a început să-mi povestească despre cum mersesem eu la Bucureşti şi găsisem casa ei de altădată. Am intrat în jocul ei şi am întrebat-o cum arăta acum clădirea. A început să-mi detalieze, cu o bucurie incredibilă, ce splendid e renovată şi îngrijită şi ce distins e cartierul în care se află.
- Fiindcă tot e personaj-cheie în acest roman, aţi putea face portretul mamei dvs.?
- Mama a fost o lady, o aristocrată, lucru care nu s-a potrivit deloc cu mediul în care a trăit mai târziu. Însă asta îi dădea şi o anumită răceală, pe care noi, copiii, am simţit-o. Nu era prea tandră cu noi. Era foarte conştientă de originile ei, de familia din care provenea. Tatăl meu, pe care l-a cunoscut în Elveţia, era total opus ca fire.
- N-aţi simţit, când eraţi mic, că originile mamei vă deosebesc de ceilalţi copii?
- Ba da. Eram conştient de trecutul meu. Afară, la şcoală, trăiam ca orice copil de elveţian, dar acasă, era România. Începea Orientul. Mama făcea cafea turcească la ibric şi fuma ţigări egiptene. Ce bucurie pe ea, când în anii '50, au emigrat italienii în Elveţia şi au adus cu ei şi ardeii graşi, care la noi nu se găseau. A putut mânca din nou ardei umpluţi şi ardei copţi, ca-n tinereţe.
- E ceva românesc şi în firea dvs.? Aţi moştenit ceva din lumea colorată a mamei?
- Aţi avut ocazia să citiţi literatură română?
- Da, şi o găsesc extrem de interesantă, fiindcă în ea au persistat un anumit suprarealism şi dadaism, o doză de poezie care în literatura noastră a dispărut complet. Literatura română mi-a influenţat mult scrisul. Asta spune însă ceva şi despre felul de a fi al românilor. În timp ce în Germania sunt o grămadă de legi privitoare la arta poetică, la ce poţi şi nu poţi să faci într-un roman, românii au o libertate cuceritoare: "Fuck! Lăsaţi-ne în pace, scriem cum vrem!". Şi eu vin şi spun: "Foarte bine, asta e ceea ce literatura ar trebui să facă".
- Dar Bucureştiul cum îl găsiţi, după două decenii?
- S-a schimbat mult, nu doar la modul vizibil, pe străzi, ci şi în mentalitate. Când am călcat prima oară aici, am găsit un amestec bizar de sovietism cu veche cultură europeană. Îmi amintesc cât de uluit am fost când, invitat la cină de nişte români, în salonul lor, masa era aşezată exact ca în fotografiile bunicilor mei. Astăzi, lucrurile stau cu totul altfel. Pe mine m-au obsedat aceste schimbări economice şi istorice ale secolului 20 şi felul în care oamenii s-au adaptat lor. E ceea ce urmăresc şi atunci când scriu. "Muzica înghiţită" e doar prima parte a unei trilogii care tratează aceste prefaceri.
- Am auzit că veniţi destul de frecvent în România. Ce vă place să faceţi când sunteţi aici?
- Plimbare! (o spune în româneşte) Uite, chiar acum, în timpul interviului, fratele meu, care locuieşte în Canada, aterizează pe Otopeni. Abia aştept să ne plimbăm împreună prin Bucureşti. Eu voi fi ghidul. Iar apoi vom merge să vedem Delta, la Mila 23.
- Constat, citind biografia dvs., că aţi început să scrieţi destul de târziu, la 40 de ani.
- Am decis să devin scriitor la 19 ani şi de atunci am scris constant. Dar mi-a luat foarte mult până am reuşit să scriu prima carte. Am avut un maestru, care a murit când eu aveam 25 de ani, care era foarte strict cu părerile lui despre ce înseamnă şi ce nu înseamnă literatură. Îmi dădea câte o temă de scris, iar apoi zicea: "Bine, acum uite cum scrie Maupassant". A fost destul de frustrant, dar m-a ajutat să-mi setez nişte standarde. Talentul, în cazul meu, a avut nevoie de timp să se coacă. A trebuit să-mi trăiesc viaţa, să o înţeleg şi să acumulez experienţă, ca să am ce spune în romanele mele.
- După 40 de ani aţi trăit doar din scris?
- Sunt absolvent al Facultăţii de Zoologie din Basel. Vreme de opt ani, am condus departamentul de studii sociale de la Institutul Gottlieb Duttweiler din Zürich. Am fost o vreme şi secretar literar la Teatrul Claque din Baden şi membru al Comisiei Teatrale din Zürich. În plus, am fost destul de activ ca jurnalist. Dar acum trăiesc numai din scris.
- Cum e viaţa dvs. din Elveţia?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
