Christian Dreyer, ofiţer de poliţie german - "Totul e viu la voi şi asta îmi place. E altceva!"

Europa descoperă România

Îl rog să închidă ochii. Se supune cu­min­te. Apoi îl întreb ce-i tre­ce prin minte, dacă eu spun "Ro­mâ­nia". Răs­pun­sul vine imediat. "Oa­meni cu inimă bună, foarte iubitori şi ospi­talieri. Oameni pe care aş vrea să-i revăd".
Dacă aş fi auzit aşa ceva de la un artist sau scriitor nu m-ar fi şocat. În fond, ei lu­crează tot timpul cu inimile ce­lor­lalţi şi se pot a­propia uşor de un po­por străin. Dar cel cu care vorbesc este un ofiţer de po­liţie german, acum la pensie, un om sobru şi foar­te cum­pătat. Nu e genul de la care te-ai aştepta la efu­ziuni sentimen­tale. E calm, tăcut şi distins. Dar, din dosul ochela­rilor cu ramă subţire, mă privesc doi ochi al­baştri, în­drăgostiţi de România. Da, de Ro­mâ­nia. Un om care vine din ţara autostrăzilor per­fecte şi a tro­tua­relor care se spală mai des decât ne udăm noi gră­dinile, din ţara care acum a ajuns să dea direcţii în­tregii Uniuni Europene. Şi totuşi... Deşi totul merge perfect în Germania, sau aproape perfect, deşi acolo sunt oraşe, străzi, muzee, castele şi o natură de vis, Chris­tian Dreyer a vrut mult să vină şi să vadă Ro­mânia. Ţara pe care unii dintre noi o credem urâtă şi săracă şi nedorită de nimeni, cu atât mai puţin de nemţi. Ei bine, ne înşelăm!
Totul a început cu doi tineri români, soţ şi soţie, care se mutaseră în Germania, în apropiere de Wies­baden. Cele două neveste, care lucrau în învăţă­mânt, s-au împrietenit. Şi aşa a ajuns Christian să-l cu­noas­că pe Claudiu. Ce şi-au spus nu ştiu, nu pot de­cât să bănuiesc. "Despre România, germanii află doar când se întâmplă ceva rău sau când un român co­mi­te in­fracţiuni în Germania. Şi mai există câte o ştire când un diplomat de-al vostru întâlneşte unul de-al nostru. Atât. Despre viaţa voastră de zi cu zi, despre România aşa cum e ea, noi germanii, nu avem habar. Dar eu ştiu că ştirile rele se vând mai bine ca cele bune şi de aceea ultimele nu apar în ziare. Iată de ce am vrut să cunosc România. La ea acasă". Aşa că a venit. La Bra­şov, cu prietenul său român, Claudiu.

Kronstadt, oraşul saşilor din inima României

"Schön! Spitze! - Frumos! Super!" Urcăm dru­mu­rile abrupte ale străvechiului Kronstadt, urbea saşilor transilvăneni, pe care acum, noi, românii, o ştim cu toţii drept Braşov. Ne încolăcim pe lângă casele bătrâ­ne, râdem la cerul albastru care se iveşte deasupra Tâmpei. Totul e aşa cum trebuie să fie. Cu­rat, limpede, acasă. Sunt bucuros că sunt într-un oraş românesc frumos şi îngrijit şi mă rog în gând să nu vedem ceva nelalocul lui. Să pot să arăt unui străin România, aşa cum e ea. Frumoasă. Aşa cum mi-aş dori să arate şi în ziarele germane sau la televiziunile italiene. O ţară aşa cum e ea în realitate. Ţara mea.
Christian surâde la fiecare pas. Îi plac drumurile îngrijite, casele restaurate exemplar. Ne apropiem de vechiul Bastion al Ţesătorilor şi zidurile vechii cetăţi apar masive pe verdele întunecat al pădurii. Aici, fiecare colţ respiră istorie. Şi totuşi, pentru Christian, Braşovul e mai mult decât un vechi oraş românesc cu origini germane. "Avem şi noi acasă oraşe care seamănă cu Braşovul - Dinkelsburg sau Rotenburg. Sunt oraşe minunate, perfect restaurate, ca şi al vos­tru, de altfel. Doar că sunt moarte, oraşe-muzeu destinate turiştilor. Braşovul e însă un oraş vechi, care pulsează de viaţă. Nu e un muzeu - în centru aveţi adminis­tra­ţia, băncile, firmele, un furnicar de oameni care lu­crează acolo. Totul e viu. Şi asta îmi place, mi se pare frumos, deosebit. E altceva. Alt­ceva".
Christian e tăcut. Vorbeşte rar şi, atunci când o face, nu spune banalităţi. Pălăvrăgeala îi e străină, poate parte a firii sale germane, austere, poate parte a disciplinei de ofiţer de poliţie. Tocmai de aceea sunt impresionat de dragostea cu care priveşte România.
Ajungem în faţa cimitirului militarilor germani din Braşov. Plăcile din piatră sunt aliniate perfect, iarba e tunsă "la milimetru", de parcă disciplina care a or­ga­nizat armata Kaiser-ului austro-ungar iese prin fiecare firicel. Sunt înmormântaţi aici soldaţi veniţi să-şi ape­re imperiul în Primul Război Mondial sau care au tre­cut Prutul alături de noi, în cel de-al Doilea. Noi şi Germania. Când duşmani, când aliaţi, mereu legaţi. Poate că nu întâmplător de la ei a venit şi primul nostru rege, Carol I.
Christian priveşte tăcut mormintele şi-mi arată pe plăcile de piatră crucile Wehrmacht-ului - negre, oţelite. Nemţi care dorm la umbra zidurilor ridicate de teutoni, în urmă cu sute de ani. Alături, peste drum, se află cimitirul ortodox din Prundul Braşovului. Ose­min­te înfrăţite de oraşul cu două inimi.

Micul Paris

Ne bucurase Braşovul, iar eu răsuflasem uşurat. Transilvania se ridicase la înălţime. Christian a văzut şi Branul, şi Peleşul, şi munţii. I-au plăcut mult. Într-un fel, era acasă, pentru că, în mijlocul României, saşii au închis o fărâmă din felul lor de a fi. Şi fărâma aceas­ta e încă vie, chiar dacă ei au plecat de mai bine de do­uăzeci de ani. Îmi era teamă că Bucureştiul, mare şi zgo­motos, îi va înghiţi lui Christian entuziasmul, nă­pă­dindu-l de praf şi de căldură. Şi totuşi, urbea lui Bucur a fost, de fapt, salvarea. Mărturia originalităţii noastre, a diversităţii României, o diversitate pe care noi nu numai că nu o vedem, dar nici nu ştim să le-o arătăm celorlalţi.
"Bucureştiul mi se pare un mic Paris". Remarca lui Christian mă năuceşte. Pentru că vine de demult şi pentru că o credeam apusă. Da, odinioară, pe străzile colindate la pas de Caragiale şi Eminescu, atunci când doamnele ieşeau la şosea în caleşti luxoase, iar domnii umblau la frac şi joben, atunci când Calea Victoriei era îmbrăcată după ultima modă pariziană, atunci Bucureştiul era, încă, o copie orientală a strălu­ci­toa­rei metropole franceze. Dar acum, năucită de buldozerele comuniste, exas­pe­rată de praful de pe şantierele care nu se închid ni­ciodată, acum, ca­pi­ta­la noastră pare obosită şi îm­bătrânită înainte de vre­me. "Eu văd multe lucruri pe care le iubesc şi la Paris. Bulevardele voastre largi pline de verdeaţă, Arcul de Triumf, parcurile mari. E un oraş frumos".
Încet, cu ajutorul lui Christian, mi se deschid şi mie ochii. Şi, într-adevăr, în pragul verii, Kiselefful este parizian, plesnind verde în faţa maşinilor care trec prin el în viteză. Şi, în spatele platanilor uriaşi, se ghiceşte silueta masivă şi elegantă a vilelor care au supravieţuit furiei roşii. Obtuzitatea dictatorului s-a oprit aici, de parcă eleganţa interbelică era un argument suprem. Ne plimbăm pe străzile din apro­piere, cu nume de capitale europene şi nu numai. Paris, Washington... Stâlpii delicaţi de lemn ai vilelor în stil neo-românesc, vrejurile lor săpate în piatră, toate acestea sunt pentru ochiul lui Christian un spectacol aparte. Unul care-l fascinează.
"Eu cred că nu ar trebui să încercaţi să ne co­pi­aţi. Aveţi drumul vostru. Ar trebui să mergeţi pe el. Şi să aveţi încredere în el. Şi în voi. România este o ţară foarte frumoasă. Nu aveţi autostrăzi, dar nici noi nu ni le-am făcut în 20 de ani. Aveţi însă drumuri foarte bune. Şi oraşe frumoase şi or­do­nate. La noi, în Wiesbaden, nu sunt atâţia po­li­ţişti pe stradă ca la voi, şi mi-ar plăcea să fie. Eu, unul, ca turist, m-am simţit bine cu ei. În sigu­ranţă".
Îl întreb cum i s-a părut Casa Poporului. "Ma­re...". "Mare şi...?" "Mare şi... atât".

Un colţ de veşnicie

Seara, înainte să plecăm, îl întreb ce i-a mai ră­mas în minte din drumul său prin România. "Al­bi­nele tatălui lui Claudiu şi felul în care el îşi îngrijea grădina". Tatăl lui Claudiu nu foloseşte nimic chi­mic la legumele sale. Apa pentru stropit are în ea ur­zici macerate, un insecticid bio. "Foarte inge­nios".
Şi acolo, în satul Târlungeni de lângă Braşov, cred că a găsit Christian România. Nu atât pe străzile burgului medieval al Braşovului, nici pe marile bulevarde înverzite ale Bucureştiului sauîn pridvoarele neo-româneşti ale vilelor interbelice. România era la ea acasă la ţară. În Muzeul Satului a petrecut ore în şir, fotografiind, contemplând cer­dacul caselor noastre. Aici, mai mult decât oriun­de, ne-a găsit "originali. Altfel". I-au plăcut lo­cuinţele ţăranilor noştri pentru că erau "specific româneşti. Ceva ce nu vezi în altă parte".
Şi poate că asta ar trebui şi noi să facem cu noi înşine. Să înţelegem că avem ceva specific, ceva ce nu se găseşte oriunde. Şi să respectăm acel spe­cific şi, de ce nu, să-l iubim. Pe mine, unul, ochii de ger­man ai lui Christian, ochi atenţi şi grijulii cu deta­liile şi cu oamenii, m-au învăţat ceva. Că Ro­mânia mea, cea despre care auzim numai rele la jurnalele de ştiri din străinătate, e chiar o ţară frumoasă. Şi e aşa de când lumea, doar că noi, prea obosiţi, am uitat să o privim. La final, l-am întrebat pe Christian dacă a fost ceva care să nu-i fi plăcut la România. Mi-a răspuns sincer. "Un singur lucru nu-mi place - că o părăsesc. Dar voi reveni".