Stimată redacție,
Prin tot ce căutați să faceți mai bun pentru cititorii dvs. și prin aceștia mai departe, și pentru alți oameni cu diverse probleme în viața lor, dați dovadă de o alcătuire cu adevărat umană, toți cei ce contribuie la editarea revistei fiind, deopotrivă, un fel de rude pentru cititori. Atât de aproape ne sunteți.
Este prima mea scrisoare adresată vouă, pentru că nu de mesaje duceți lipsă, iar eu m-am simțit un fir de iarbă doar, măcar după ce am citit micile capodopere lansate în pagină de cititorii-scriitori. Am fost uimit cât talent sălășluiește în oamenii obișnuiți și ce forță sentimentală stimulează Asul de inimă, spre exemplu.
Așa cum natura este unicul templu la a cărui măreție nu încetează niciodată să se închine adevăratul spirit, poate "Formula AS" reprezintă și pentru mine, cel care scriu aceste foarte sincere rânduri, și pentru mulți alți oameni, care caută un izvor limpede între atâtea bălți noroioase, o șansă de a găsi aerul tare și cetina din munții noștri, locuri unde sănătatea și viața se simt cu fiecare celulă.
Vă mulțumesc,
NEGHINĂ CĂTĂLIN BOGDAN - București
Un colț de rai
acasă pentru mine
e-o casă cu bunici,
cu un dulău în poartă,
cu două-trei pisici.
acasă pentru mine
e locul drag în care
bunicii îmi arată-n
grădină o cărare.
în dreapta și în stânga
puzderii de căpșuni,
iarba înaltă, nucul,
și-o mie de minuni.
miroase-a busuioc
sfântă bunica mea,
pun ivărul la tindă,
pe cer se-aprinde-o stea.
Tu Doamne-n nemurire
de-i vrea un loc să-mi dai,
Acasă - pentru mine -
e colțul meu de Rai.
ȚUNEA VALERIA CARMEN - Deva
Mama. Tata. Bunicii. Frații
"Când vii, pășește slobod, râzi și cântă,
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ți fie drag.
Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă".
(Tudor Arghezi, "Inscripție pe o ușe")
O casă la țară. Un sat de câmpie cu orizontul gemând în amurg. Seara, pe banca de lemn din fața casei se tăcea prelung sau se discuta aprins după o zi de muncă acerbă. Bătrânii se țineau în câte-un băț și mestecau frunză de tutun. Dimineața cântau cocoșii. Oricât încercai să lenevești, nu puteai rămâne inert la aceste splendori auditive îngemănate, în zilele de vară, cu țârâitul necontenit al greierilor. Să privești cum se bat doi cocoși! Blaga avea dreptate: "Veșnicia s-a născut la sat!".
Să culegi dimineața, pentru micul dejun, ridichi, ceapă, roșii, ardei, toate fragede, mirosind a pământ înrourat... Licuricii, curcubeele, fulgerele puternice, care ne înghețau respirația, acolo, în casa bătrână a bunicilor, le-am admirat pentru prima dată. Cu o carte în mână, la umbra unui nuc eternizat lângă o fântână, zburam de la un vis la altul cu nonșalanța copilăriei.
Mirosul de fân proaspăt cosit, gemul de prune, compotul de gutui, acolo, acasă, le-am descoperit. O pisică gri ce soarbe cu nesaț din lapte. Acasă e locul unde te simți bine. Tu însuți, dezgolit de inhibiții, orgolii, măști. E spațiul unde inima vibrează împreună cu cei de lângă tine. Frica, ura, neputința dispar aici.
O cameră de bloc într-un oraș mare. O bibliotecă plină-ochi cu cărți. Am călătorit mult. Sunt dintre cei care admiră peisaje, orașe, oameni, clădiri, aș spune chiar că nu sunt o ignorantă. Dar am un cuib al meu, unde mă liniștesc, unde meditez la toate tâlcurile existenței. O lume mică, numai a mea: un birou cu dicționare, fișe, stilouri; un ficus, două fotolii. De la fereastră se vede un parc, un stadion și spitalul județean.
Când rostești cuvântul acasă, tot ce e străin, de neînțeles, piere, gândul se limpezește subit. Cei plecați în străinătate și stabiliți acolo, temporar sau definitiv, tânjesc după oaza de liniște de acasă, după dojeneala sau sfaturile prietenilor dragi. Ideal ar fi să călătorim mult, dar de fiecare dată să ne întoarcem acasă, înnobilați de aflarea misterului altor lumi. Istoria e, adesea, mai crudă (decât ne închipuim!) și nu ne îngăduie întoarcerea acasă, decât cu un preț extrem de mare, pe care nu suntem întotdeauna gata să-l plătim.
Acasă e acolo unde te întorci mereu cu sufletul. Mama, tata. Bunicii. Frații. Comuniunea. Armonia.
ANONIMĂ - Timișoara
Recviem pentru casa mea
Pentru mine, "acasă" a însemnat o casă liniștită, cu o grădină frumoasă ca un colț de rai, plină de trandafiri, hortensii, pomi fructiferi plini de roade, dintre care cel mai iubit era un măr bătrân, cu o coroană imensă, care străjuia întreaga casă; el era "copacul" sub care mi-am legănat visele copilăriei (așa ca în frumosul cântec cu același nume).
Casa noastră se afla pe o stradă din București, lungă, bine asfaltată, curată, plină de verdeață, străjuită pe trotuare de arbori care crescuseră frumos și se împreunau ca o boltă deasupra ei. Casele erau frumoase, vesele, vopsite în diferite culori, curțile erau mari și peste tot se vedea mâna oamenilor harnici și gospodari care locuiau în ele. Strada există, are numele unui mare povestitor român: Petre Ispirescu. Numai casele au dispărut prin demolare, distruse de o minte bolnavă, care nu vedea decât blocuri și iar blocuri. Ce să vă spun: că în această casă, din care ne-au rămas amintirile și câteva fotografii, am trecut aproape prin toate etapele vieții, peste patruzeci de ani, împreună cu părinții mei, de care nu m-am despărțit niciodată. În această casă m-am căsătorit, tot acolo mi s-a născut unicul copil.
Anii au trecut cu bucurii și tristeți, cu zile senine și zile cu nori, cu zile obișnuite și zile de sărbătoare. În iarna grea și nemiloasă a anului 1986, pe un ger cumplit, am fost alungați fără milă din casele noastre, pentru că toată partea cu numere fără soț trebuia demolată de urgență. Toți vecinii, toată lumea era disperată. În ochi ni se citea teama, nesiguranța, neîncrederea, umilința și multe, multe lacrimi. Ne-am îmbărbătat și, în loc să plângem, ne-am apucat să strângem în grabă ce s-a putut dintr-o agoniseală de o viață. Se spune că "a pleca înseamnă a muri puțin". Pentru noi a însemnat mult mai mult. Acolo, "acasă", ne-au rămas toate amintirile adunate într-o viață, lucruri care nu se pot uita, care nu se vor mai întoarce niciodată. A fost cumplit. Numai cine a trecut prin astfel de clipe poate să-și dea seama de grozăvia trăită de noi.
Când ți se dărâmă casa, ai sentimentul că îți moare cel mai apropiat om. Credeți-mă, suntem mutați la bloc de peste douăzeci și cinci de ani, dar ne simțim dezrădăcinați. În toți acești ani, deși m-am mutat destul de aproape de locul respectiv, nu am trecut niciodată pe stradă, prin fața blocului construit pe locul casei noastre. În toate visele pe care le am, mă visez acolo, "acasă", niciodată la bloc. În subconștient păstrez imaginea acelui loc drag și sfânt inimii și sufletului meu. E firesc să mă bucur de această imagine în vise, acolo unde ni se îndeplinesc de obicei toate dorințele.
Ca și mine, sunt sigură că miile de oameni care au suferit demolarea nu vor uita aceste lucruri. Pentru noi, cu cât trec anii, amintirile devin din ce în ce mai clare, mai vii. Am așternut aceste gânduri pentru prima oară pe hârtie și aș dori ca nimeni, niciodată, să nu uite că, odată cu revoluția din decembrie 1989, noi, cetățenii țării noastre, am recăpătat dreptul de a fi liberi, de a trăi acolo unde dorim, fără spima demolării, fără tristețea de a nu avea un loc de suflet care se numește "acasă".
prof. pensionar CONSTANTINESCU HRISOPIA-EMILIA