A coborât din tren și nici măcar nu s-a uitat către crâșma pustie a gării, unde se-oprea pe vremuri, atâta îi era de mare nerăbdarea de-a ajunge odată în curtea casei părintești. Și-a potrivit în spate ranița soldățească, și-a acoperit mai bine mâna lovită, prinsă de gât cu fâșii de cârpe albe, și-a pornit către dealurile Prelucilor, pe care trebuia să le treacă pentru a ajunge în sat. O, Doamne, nici nu îi vine să creadă că, în sfârșit, e liber, că a scăpat, fie și numai pentru o vreme, de groaza zilelor trăite în tranșee. Gândul că diseară, după asfințit, va fi în curtea casei, îl amețește. Trage aer adânc în piept, își umflă plămânii, cât poate, cu mirosul de ierburi arse de soare, închide ochii și, pentru o clipă, adică doar atât cât îi trebuie ochiului grăbit să vadă umbra pădurii, pentru o clipă, uită de război și de gloanțe, de foame, de mocirla din tranșee și simte cum bucuria îl îneacă până la sufocare. E ca și cum s-ar fi scufundat cu totul într-o apă mare și-ar fi ieșit de-acolo alt om. Întinde pasul cât poate și, deși cunoaște drumul, i se pare că acesta se face tot mai lung și satul e tot mai departe.
Abia așteaptă să-și vadă neamurile, prietenii, câți or mai trăi, vecinii și, sigur, va fi acolo și ea, Ana lui dragă. Când se gândește la ea, îl furnică pe șira spinării și i se pune un nod în gât. Trei ani, trei ani de stat departe, printre străini. Trei ani de chin și de dor nebunesc. Chipul ei l-a ținut în picioare de-atâtea ori când i-a fost mai greu. Cu gândul la ea a învins spaimele și primejdiile morții. Și-aduce aminte cum era când a văzut-o prima dată, de fapt, nu când a văzut-o, căci doar o știa, știa a cui este și cine-i sunt părinții, frații și surorile. Mai bine-ar fi să spună că a descoperit-o ca străfulgerat, căci până în clipa aceea, trecea pe lângă ea, ca și pe lângă oricare fată din sat, dându-i binețe și-atât. Dar într-o dimineață, s-a întâmplat că a trecut pe lângă curtea lor, după o ploaie caldă. Aburi ieșeau din pământ, picături de apă se prelingeau de pe frunze, aerul era albastru și cerul rămăsese curat ca lacrima. Cu capul aplecat ușor pe umărul stâng, Ana stătea în spatele unui gard, ținea în brațe un pui de găină, după care alergase prin iarba udă. A fost de-ajuns să se uite atunci la ea și să-i pară, dintr-o dată, cea mai apropiată ființă de pe lumea asta, ca și cum ar fi știut-o dintotdeauna, ca și cum numai ei doi ar fi existat pe Pământ. Ea a rămas cu puiul acolo, în brațe, și el a plecat fluierând bucuros, întorcându-și capul de multe ori s-o mai vadă, până s-a pierdut după cotul uliței. I se părea și lui ciudat, de la o vreme, că ori de câte ori se gândea la ea, îi venea în minte doar ziua aceea și nu altele, de mai târziu, de când au ieșit la horă, ori de când s-au dus împreună la mânăstire, de Rusalii, ori altele, petrecute pe ulițele satului. Parcă o vedea dincolo de gard, cu puiul în brațe, cu părul mișcat de vânt, cu un zâmbet stingher și oarecum rușinat. De multe ori a visat-o, în nopțile grele de tranșee, când somnul era furat printre explozii surde și gloanțe rătăcite, venite de departe, ca din altă lume. O singură dată a visat-o mai altfel, și-apoi, zile în șir s-a tot gândit la visul acela, căutând în el un semn, un fel de știre ori altceva venit de-acasă, de departe. Părea că puiul din brațele ei nu mai era pui de găină, ci se făcuse o pasăre tare frumoasă, colorată, cum nu mai văzuse vreodată în viața lui. Și ori de câte ori el o întreba câte ceva, acolo în vis, în loc să-i răspundă Ana, începea pasărea aceea să cânte minunat. Atâta de minunat, că el nu mai știa ce să creadă. Pe de-o parte, îi părea rău că n-o aude pe Ana, pe de alta, i-ar fi părut rău să tacă pasărea. Întotdeauna se trezea cu nedumerire vinovată, dar și cu amărăciunea că, odată ieșit din somn și din vis, nu mai are răgaz să se gândească la ale lui, căci în vreme de război, omul nu-și mai aparține sieși, ci acelora care-l comandă. Or el, ca și ceilalți cu care împărțea frățește viața și moartea, de când a intrat în hainele cenușii, nu mai este decât un număr scris pe centura de la brâu și pe caschetă, ca să poată fi recunoscut rapid, la nevoie.
Scrisoarea
Ajuns la marginea pădurii, pe cărarea umbrită, mersul i se pare mai ușor, căci picioarele obosite calcă pe mușchiul moale, întunecat, care tivește cărarea. Îi vine în minte ceasul plecării, când satul întreg i-a condus până la gară pe toți cei cincisprezece flăcăi, câți au fost chemați în primăvara aceea, la doi ani de când a început războiul. Nici măcar nu împliniseră douăzeci de ani, el avea aproape nouăsprezece, ceilalți tot așa, de-abia ieșiți holtei la horă, cu mustața încă moale și mâinile nedeprinse să țină în brațe trup de femeie, darmite pușcă aducătoare de moarte. Și gândul merge mai departe la spaima grozavă, din prima zi de front, la alinarea că nu era chiar singur printre străini, că mai erau și alții din satul lui, la veștile de-acasă, care veneau rar, dar care-l apropiau cumva de clipa liberării, și-apoi la ziua în care, după o bătălie cumplită, din cincisprezece câți erau la început, au mai rămas doar trei. În ziua aceea s-a simțit pentru prima oară bătrân și, toate câte au urmat după aceea, luptele, foamea, spaima, rănirea, spitalul i s-au părut doar copilării, slăbiciuni de moment, pe care, ca orice bărbat, trebuia să le treacă pentru a se întări și a găsi mereu calea de-a supraviețui, căci tare voia să se întoarcă viu la Ana. De când a plecat de-acasă, a primit doar două scrisori. Îi scria măicuța, cu litere mari, cuminți și rotunde. Poate or fi fost mai multe scrisori și s-or fi pierdut ori poate au fost doar atâtea. Cine să mai știe? Cine să aibă vreme de scris, în vremurile grele pe care le trăiau? În prima scrisoare i-a spus și despre Ana, cum că e cuminte, c-a văzut-o la biserică duminică dimineața, că e muncitoare, dar că tatăl ei cu niciun chip nu se-nduplecă să i-o dea de nevastă. Acesta este, de fapt, războiul cel mai greu pe care-l are Mitru de dus, mult mai greu decât cel cu pușca și mai nedrept decât acela din tranșee. Război cu cărări întortocheate și viclene, care pornesc de la moșii și strămoșii ce s-au bătut demult pentru o bucată de pământ, cu ispite și înșelăciuni, cu minciuni și jurăminte de moarte. Își punea speranța în bunul Dumnezeu și-n judecata lui dreaptă. Nu se poate să nu vadă cât este de mare dragostea lui pentru fata aceea! Spera. Spera și recitea rândurile despre Ana, atunci când avea răgaz. Ținea scrisoarea în buzunarul de la piept și multe au fost clipele în care simțea că doar ea, bucata aceea de hârtie în care e vorba despre draga lui, îi ținea de cald, de foame, de urât și de sete. O însoțea cu gândul, duminica, în drum către biserică, trecea cu ea pe lângă gardul școlii, o ajuta să deschidă poarta grea și apoi să intre în tinda răcoroasă și să se așeze în strana femeilor. Și-atunci se liniștea, ca și cum ar fi fost și el lângă ea. E drept că, în ultima scrisoare, a fost ceva ce nu i-a plăcut. Bucuria plecării acasă l-a zăpăcit așa de tare, că nu s-a gândit prea mult la asta. Mitru se oprește ca trăsnit în loc și-și dă abia acum seama că acolo, în ultima scrisoare, e ceva de care ar fi trebuit să-i fie frică. Măicuța i-a scris la sfârșitul scrisorii "Despre Ana vom povesti acasă, când îi veni." Adică, ce să vorbească despre Ana? Ce s-o fi întâmplat, ce-a făcut? S-o fi măritat și ai lui n-au curaj să-i spună? S-o fi încurcat cu cineva din sat? N-a mai avut răbdare să se întoarcă el, așa cum i-a jurat? Ce-i cu ea? Cum adică "o să vorbim acasă"? Ce să vorbească? De ce nu i-a spus, ca în cealaltă scrisoare, că a văzut-o pe uliță ori la biserică, duminică dimineața? Mitru simte dintr-o dată că nu mai are aer. Picioarele i s-au înmuiat. Se lasă jos, lângă tulpina unui brad. Stă așa, cu ranița în spate, amețit, de parcă i-ar fi furat cineva mintea. Ce-i cu Ana? Rezemat de trunchiul gros al bradului, nu mai are curaj să se ridice și să plece spre sat. N-ar avea mai mult de două, trei ceasuri până acolo, simte însă că s-a întâmplat ceva, că vorbele cuminți scrise de mama lui în ultima scrisoare ascund o mare grozăvie și că el nu este pregătit să înfrunte acea grozăvie. El, soldatul gata să moară în tranșee, nici el nu știe exact pentru cine și pentru ce se teme de ceea ce ascund câteva vorbe înșirate cuminți pe o bucată de hârtie.
Nunta
Printre crengile copacilor, seara înaintează tăcută. Pădurea s-a liniștit dintr-o dată, au amuțit și păsările, lumina se retrage pe vârfuri de deal. Mitru e tot lângă bradul înalt și tot cu ranița în spate. N-are curaj să mai citească o dată scrisoarea de-acasă. Se ridică în picioare, numai atunci când cărarea s-a transformat într-un tunel întunecat. Își netezește cu gesturi frânte hainele și pornește încet, cu pași moi, mai departe. Nu mai are puterea dinainte, înaintează greu, împingând parcă drumul din fața lui cu pieptul aplecat. De la o vreme, a luat-o de-a dreptul prin pădure. De o parte și alta, copaci bătrâni. Crengile lor, care altădată îi mângâiau întoarcerile de la târg, acum parcă i se agață de haine. Când ajunge în vârful dealului, vede printr-o rariște de pădure satul încremenit sub lumina albă a lunii. A luat-o la goană pe cărarea care cobora în cazanul întunecat al văii. Parcă îl duce drumul pe el, parcă i s-a deschis inima și stă să zboare înaintea lui spre casă. Fuge de o bună bucată de vreme și-n urma lui, pietrele se rostogolesc cu zgomote seci. Ar grăbi și mai mult pasul, dar îl împiedică ranița, ar striga, dar i s-a uscat gura și buzele arse parcă-s de câlți. Năluci albicioase ca niște fuioare de ceață îl împiedică și se ascund după copaci, dacă vrea să le prindă. Le vede într-o parte, apoi în cealaltă. Îi sar în față, apoi în spate. Numai una parcă-l tot împinge ușurel, parcă-i tot prinde gulerul, parcă vrea să-l gâdile pe grumaz. Înnebunit, Mitru s-a oprit în mijlocul drumului. La câțiva pași în fața lui, în razele mișcate, reci, ale lunii, i se părea că stătea, ca o umbră, Ana. Se uita mută la el și ținea în brațe pasărea aceea pe care o știa din visele lui vechi. Când a întins mâna s-o cuprindă, umbra s-a depărtat. S-a oprit și el și s-a oprit și ea. A întins mâna iar, dar n-a prins nimic, numai un fum rece i s-a lipit de palme. În ochii măriți ai Anei se oglindea pădurea întunecată, lacrimi se rostogoleau rotunde de pe obraz, pe rochia albă și rămâneau agățate în jurul ei ca o rouă străvezie, mișcându-se odată cu ea. Arătarea de fum îi stătea în cale. Îngrozit, Mitru și-a aruncat ranița, și-a dezbrăcat haina ce-a rămas agățată de crengi. Oricât fugea, tot nu scăpa de năluca albă, care-l împingea ușurel către marginea pădurii. Se mișca în jurul lui, amețindu-l, ademenindu-l, până când l-a adus în fața unei cruci, pe care era săpat numele Anei.
Au trecut multe ceasuri, nu știe nimeni câte, până când a văzut poarta casei. N-a mai avut putere să deschidă ușa și să intre în casă. S-a așezat fără vlagă pe treptele reci de piatră. Răcoarea lor l-a trezit pentru o clipă. Era întuneric, întuneric. Satul era acoperit de-o negură, nu se vedeau nici stelele. Din depărtare se auzea parcă muzică de nuntă. Mitru și-a îndreptat spatele, și-a chemat la el câinele bătrân care nu l-a mai cunoscut și s-a ascuns schelălăind după grămada de lemne. Pe umeri a simțit mai întâi o trecere ușoară de vânt, a dat să se ridice în picioare, dar o greutate nelămurită l-a apăsat înapoi către piatra rece pe care ședea. Mâna i-a alunecat cu un zvâcnet ușor, ridicată spre poarta pe care intra, plutind pe deasupra cărării, Ana, îmbrăcată mireasă, cu coroniță de lămâiță pe cap. Dimineață, l-au găsit întins pe iarba din curte. Prin păru-i încărunțit brusc treceau furnici, nepăsătoare. Numai ochii îi erau scăldați de o lumină încremenită, ce trăda bucuria întâlnirii cu Ana lui.
*
Legenda spune că feciorul întors din război își găsește iubita moartă. Atât de mare este durerea lui, încât, în ziua întoarcerii, în fața crucii ei, își pierde mințile și apoi moare și el. A fost înmormântat în celălalt capăt al cimitirului în care era îngropată Ana. Familiile lor se dușmăneau pentru un petic de pământ și n-ar fi acceptat niciodată nunta lor. Au crezut că-i pot despărți și în moarte. Numai că, în primăvara următoare, de lângă crucea ei a răsărit un trandafir, iar pe mormântul lui, un brad. Și floarea, și bradul au crescut ca-n povești, într-o zi, cât într-un an. Atâta s-a întins trandafirul, atâta s-a târât printre morminte, atâta și-a răsucit crengile, până când una dintre ele a ajuns să se prindă de trunchiul bradului de pe mormântul lui Mitru. Apoi l-a încolăcit, s-a agățat trainic de el și a început să urce tot mai sus. Cât au trăit, părinții dușmănoși au tăiat în fiecare an copacul de pe mormântul lui și floarea de pe mormântul ei. Numai că ei apăreau din nou, an de an, îndată ce se topeau zăpezile și creșteau mai viguroși și mai puternici, ca și cum ceva ascuns le-ar fi dat puteri înzecite, după fiecare tăiere. Din când în când, pe ramurile bradului se așeza o pasăre ciudată, cum n-a mai văzut nimenea până atunci, care cânta atâta de frumos, încât toți cei ce o auzeau se simțeau apoi o vreme tare singuri.
Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN